Ivan (din Pieile) citeşte poezie, şi (încă) cum? Uneori chiar în timp ce levitează. „Trăia fiecare vers cu o intensitate de care n‑avea să mai fie capabil vreodată.” Ori: „Trăia în poezie şi murea în poezie, agoniza în poezie şi ţipa extaziat în poezie”. Poezia e altă lume, „înspăimântătoare”, chiar lumea lui, după aceea a lui Vasile Singurătate, care scrisese o „singură carte, subţire şi obscură”. „Cum ninge soarta?” e versul final dintr‑un „poem faimos” al aceluia, transcris de mama liceanului. Sfârşitul nuvelei îl fixează pe poet drept cel care „avea să‑l însoţească de‑acum toată viaţa”. Realul, substituit de verosimil, e ştiinţa vieţii: „biologia era, pentru el, singura materie cu un dram mai mare de plauzibilitate decât celelalte”. Coborâre la nivelul insectelor supuse transformărilor: incompletă (heterometabola), completă (holometabola), „de departe mai complicată şi mai fascinantă, de fapt atât de extraordinară, încât ştiinţa se‑ngemăna aici cu poezia”.
Într‑un vis „mai real decât oricare de care‑şi amintea”, mergând pe „calea spre catedrala‑uzină”, „se‑ntoarse în cimitirul poeţilor din veacuri trecute”, când „un fior de spaimă îl îngheţă”, dezvăluindu‑se crisalide în locul poeţilor din morminte, din nou în claustrum, după cum îi transmite marele coleopter, rădaşca. Priveşte cum poeţii „pompau (…) lichid metafizic în nervurile aripilor boţite”. Iar atunci când Cartea se goleşte de poezii, are loc transferul, „Acum totul e poezie”. Imaginaţia metodic deformatoare, citim acum scris la persoana întâi, denaturează estetic viul (recurenţă a Melancoliei), fixând momentul: „Când vedeam cu pielea şi auzeam cu degetele şi miroseam cu buzele şi pipăiam cu inima”.
Totul rămâne complex şi destul de incert pentru cel trăind o „sfâşietoare nostalgie”, vizionar, visător cu ochii deschişi (dimovian), la graniţa dintre vis şi realitate, deopotrivă încărcate de stranietatea degradată şi regresivă, descoperind „visul mai apos şi mai gri pe care‑l numim realitate”.
Despre punţile din titlul primei proze (toate trei scurte, simple, substantive la plural) aflăm că sunt pentru urcuş, mari, nocturne, apărute la fereastră, prin ele ajunge ninsoarea în odăi, cea de‑a
treia punte e la terasă, iar pe ele băiatul e împins de… glande. Naraţiunea, la persoana a treia, ajunge, surprinzător, uneori la persoana a doua (verbe din text: găseai, ţi se făcea frică, le ridicai, ai urca, puteai vedea, simţeai, mişcai), iar o dată chiar la persoana întâi, plural (redau din fraza incluzând „cum şi noi licărim aici” etc.) Perspectiva exterioară glisează în aceea a băiatului, certă, „omniscientă”: „Stătuse în burta mamei multă vreme, aşa îi povestise ea”. Rareori e reflectată limba (în două rânduri apar enunţuri într‑o limbă criptică), opunându‑i pe părinţi: „Mama vorbea tot timpul, tatăl nu vorbea niciodată”. Timpul, subiectiv, e „legendar”, oricum hiperbolic: personajul poate să nu fi mâncat „de ani de zile”. Memoria trimite la viaţa anterioară, există ca prin vis, iar uitarea ia multe forme în mintea băiatului: mama uită să revină acasă, el însuşi uită de tatăl său, ori chiar îşi uită numele, trecând în ordinea unei realităţi mitologice (uitarea produsă prin sorbirea apelor Lethei).
Vulpile din al doilea titlu, pentru fetiţa de trei ani, devin reale, pentru fratele ei cu cinci ani mai mare sunt „fiinţe uriaşe şi rele, cu gurile pline de dinţi” care există doar în jocul de‑a vulpea. Naraţiunea păstrează perspectiva exterioară glisând şi aici „omniscient” în mintea copilului „Când ajunse aici cu gândurile, băiatul…” etc., însă deopotrivă revendicând transcendenţa: „părea că totul e‑n mâna cuiva”. Băiatul stăruie în cunoaştere, are capacitatea recunoaşterii (a străinului ori a dublului), tinde îndeosebi spre aflarea minunii de‑a trăi. Dar părinţii s‑au înstrăinat, despre ei el repetă că sunt neînţelegători. Opusă îi este şi lumina care nu „dezvăluie”. Memoria e doar cale analogică, prezentând o femeie frumoasă „ca o amintire”. Visul închipuie oameni însufleţiţi prin ei înşişi, se confundă cu realitatea în regăsirea „străinului” totuşi cunoscut.
În Pieile găsim uneori aceeaşi trecere de la persoana a treia spre cea de‑a doua (verbe din text: te speria, te bucura, să‑ţi stăpâneşti amărăciunea, nu te oprea, nu puteai vedea; pentru idee reproduc şi: „Era tragic să fii faimos, o ruşine care se prelungea şi după moarte”.), revenind şi cea de‑a treia persoană, acum singular (în enunţul cuprinzând „am deschis ochii asupra lumii”). Limbajul umple vocile, limba iese din vis, persistă vorbele „stranii”, criptice, nu lipseşte „tăcerea de dinaintea vorbelor şi‑a faptelor”. Personaj şi narator în complicitate tind să găsească existenţă doar în limbaj: „Ar exista oare lumea, se întreba, dacă n‑ar fi fost nimeni care să pronunţe cuvântul <există>?” Şi înţelegerea ori înţelesul sunt preocupante. Sunt aflate fără sens viaţa adolescentului, camera de locuit, cursurile la liceu, iar explicit chiar nimic nu e de înţeles. El vrea însă să înţeleagă levitaţia statuii poetului care împrumută numele liceului. Are incertitudini despre lume şi realitate, nu ştie de ce parte există, dar vrea să ştie ce ştiuse mereu. Încredinţat de o imposibilă înţelegere, prevede fără să înţeleagă, încearcă să înţeleagă (ştie) cuvinte fără sens. Fără dificultăţi de cunoaştere, fata, Dora, ştie despre pieile periodic dezbrăcate de el. Scrisul şi cititul îi incumbă tot ei. Citeşte de parcă scrie: „cărţile vechi citite de ea îşi schimbau literele‑ntre ele până când totul devenea o gigantică anagramă”. Şi nu doar cărţi citeşte: „Dora citea pielea întinsă între ei…”. Memoria e ameninţată. Adolescentul nu‑şi pierde voinţa de a‑şi aminti, deşi uită unde se află, Dorei îi uită numele şi‑i află unul nou. În Pieile numele e obsesiv: trebuie ca să i se spună numele ca el să şi‑l amintească, apar nume atribuite ori circumstanţiale, sunt nume pe cutii alimentare cum e şi cel al mamei lui (Ema), numele unora dintre mătuşi şi unchi ar fi absurde, pierderea de nume e egală cu pierderea de fiinţă, în fine, numele e legat de trup întru frumuseţea „pură, fantastică, strivitoare”.
Stilistica adecvată unor conţinuturi imprevizibile, recurente, marcate de o puternică intra‑textualitate, atinge uneori nota discordantă, de exemplu, în prezenţa atributului „unanim”: fâşâit unanim, „nişte insule din cauciucul moale, echivoc, unanim” (Punţile), „strălucirea unanimă” (Vulpile), „freamăt unanim de culori” (Pieile). Alte căderi de stil cărtăresciene: „Copilul simţea o tot mai exaltată bucurie umplându‑l ca o şampanie sforăitoare”, „nişte acvarii obliterate de ninsoarea oblică”, „apăsă butonul de ebonită cu marginea roasă ca un crater de pe lună”, „nu poţi trece printr‑un perete orb”.
Cu multe elemente suficient (de)rulate în proza autorului, Dansul (Prolog), proză confesivă, indexează „o poveste scrisă cu acul pe colţul ochiului” şi dezvoltă sibilinic, de bună seamă poetic, disimulat alegoric şi parabolic, un imaginar sintetic, adiţionând elemente biblice, mitice, ştiinţifice. Un marinar de 50 de ani supus ispitei solare („şi‑notam drept către soare”) ajunge la un palat de basm, (dumne)zeesc, pe insula unui arhipelag. Gardianul palatului este un alt el însuşi al povestitorului, după vârstă şi înfăţişare, poartă acelaşi nume marcat doar prin iniţiale, doar că acestea apar inversate ca fiind privite în oglindă. Acest dublu având farmece diavoleşti se dovedeşte în luptă „la fel de tare ca mine”. Locul e un eden degradat, terestru, populat de îngeri autonomi, trăncănind plictisitor, unde stelele dau tărie, curaj, înţelepciune. Dansul e iniţiat de un Dumnezeu‑mangustă („fiinţa lui Dumnezeu numită mangustă începea să danseze”), dar zeul înfiinţat în mamiferul carnivor e ucis de o nevăstuică. Înfruntarea finală, aceea cu gardianul, devine „dansul tuturor dansurilor”, un dans sui generis, neîntrerupt, de cunoaştere a tuturor cunoaşterilor şi lumilor. Închipuirea reflectă „icoana Totului” din „veşnicul şi incomprehensibilul Nimic”, în arhipelagul inefabil. Credinţa personajului în destinul impus „de sus” şi înţeles de om înainte de moarte se împlineşte în resemnarea simplă de la sfârşit: „aşa a fost să fie”.
În acelaşi tipar narativ este proza lirică şi cosmogonică la frontiera Dante‑Kafka Închisoarea (Epilog). O proză fie sustrasă interpretărilor, fie auto‑hermeneutică. Personajul închis pentru o vină necunoscută, zidit viu într‑o sferă de cristal, în suferinţă şi apăsat, cum ar spune Cioran, de inconvenientul de‑a se fi născut, e o autonomă „conştiinţă pură”. O fiinţă trăind de eoni, într‑o „singurătate pură şi totală ca şi mine însumi”, transportat şi într‑„o fiolă de singurătate într‑un munte infinit”. În marea lui puternicie jucăuşă, a inventat numerele, limbajul rămas necunoscut, chiar şi lumea, iar acum e trezit în infernul triadic „de carne, de vânt şi de praf”, în întuneric („nu eşti poate decât atât: un deget care iese din noapte ca să arate spre noapte”). E spirit („Ce‑am eu de‑a face cu materia?”) triplu înzidit, „Prizonier în claustrum, în creier şi‑n trup…”, ca‑n bolgiile danteşti. Îi e scris pe frunte: lasciate ogni speranza. Dansul din Prologul Melancoliei continuă în Epilog, prin „miile de fiinţe omeneşti cu care trupul meu baletează”. Damnatul purtat de grele păcate peste „roiuri de galaxii”, ajuns „până la capătul spaţiului, timpului şi raţiunii”, expiază într‑un tragic sunet de durere: „Asemenea osândiţilor eterni din infern, m‑am făcut una cu urletul meu”.
■ Scriitor, profesor universitar, istoric şi critic literar
Marian Victor Buciu
