Ce este cuprinderea?
Putem explica în fel şi chip cuprinderea, poate avem şansă şi ne facem înţeleşi. Dar când defineşti conceptul unui străin sau nefilolog? Termenii se ating şi se despart brusc. La fel, sensurile. M‑am poticnit într‑o asemenea lămurire. Orice semantică pierdea esenţa. Îmi aminteam că, la Eminescu, găseam întotdeauna potrivirile, facile şi nu prea. După un timp, am stabilit că e un fel de îmbrăţişare‑cu‑privirea. Sensul figurat e nucleul, de fapt. El bate concretul. E ca şi cum ai îmbrăţişa totul – cred că doar aşa se poate defini sensul întreg. Ne rămân explicaţiile ştiinţifice – a umple spaţiul, un volum, o dimensiune. Sau a alcătui. Sensurile sunt totodată mediocre, cum ai spune sumar/cuprins. Substantivul şi verbul derutează. Fără o minimă onestitate poetică, nu poţi defini termenul. În română, avem şi expresia a pune stăpânire cu privirea, cu armata, ori cu ideile. Dar ele nu explică cuprinderea.
Coincidenţa sau nu, aşteptam un volum din anticariat semnat de Ion Caraion – atât de alunecosul nostru poet genial‑demonic, pe care nu ştim cum să‑l recuperăm. Să ne despărţim de el? Să‑l deturnăm? Să‑i iertăm mizeriile etice? Probabil că, peste decenii, se vor uita notele informative care au distrus destine şi va rămâne, culmea, frumuseţea poeziilor lui. Cum e posibil să încapă atâta frumuseţe în oameni capabili să facă răul cu bună‑ştiinţă? Pe volumul de care amintesc apare o dedicaţie neinteresantă, la finalul căreia citim că poetul era recunoscător pentru apariţia cărţii şi scrie, oarecum resemnat, în dedicaţia pentru binefăcător: „arcul braţelor mele e doar cât este”. Genial în simplitate! Altfel spus, cuprinderea materială limitează ceea ce ambii indivizi simt că e mai mult.
La Eminescu, a cuprinde şi cuprinderea sunt folosite cu două semnificaţii: prima – de îmbrăţişare: „De‑ai fi noapte, ‑ aş fi lumină,/ Blândă, lină,/ Te‑aş cuprinde c‑un suspin;/ Şi în nunta de iubire,/ În unire,/ Naşte‑am zorii de rubin” (O călărire în zori). Al doilea sens este oximoronic, aş spune de vastitate delimitată, splendid explicat în La moartea Principelui Ştirbey: „A‑ntristării neagră‑apă peste lume se întinde,/ Totul tace, căci durerea este mută ca un gând,/ Lumea azi nimic nu vede, ochiu‑i nimic nu cuprinde,/ Decât cursul‑acelui astru ce se sparge p‑un mormânt”. În ambele variante, Eminescu prelucrează termenul abstract. Nelăsându‑l în seama concertului, el câştigă un supragest organic‑sentimental, greu de repetat în catalogul mişcărilor frugale. Păstrate în afara concretului, deşi încearcă să‑l ridice la o scară cosmică, a cuprinde şi cuprinderea alcătuiesc un vocabular poetic de maximă intensitate: pentru că nu lasă acţiunea în seama materialităţii,
ci sugerează mereu întinderea ei abstractă, paradoxală.
Exotismul cuprinderii de sine. De la Rilke…
În A doua elegie, Rilke fixează ceea ce mai târziu, în poezia noastră, va prinde crusta nichitastănesciană. Precum în versurile: „Îndrăgostiţilor, voi unul în altul mulţumiţi,/ pe voi vă întreb ce suntem. Vă cuprindeţi. Aveţi vreo dovadă?/Iată mie mi se întâmplă că mâinile mele/ se cunosc una pe alta sau că faţa mea veştejită/ în ele se cruţă. Aceasta însă dă prilejul să mă simt oarecum/ pe mine însumi. Cine totuşi, numai pentru atâta, ar îndrăzni să fie?” (A doua elegie)
Cunoaşterea de sine ca exotism, să o numim aşa, devine intimitate pentru cel ascuns de lume şi dezvăluit numai în sine. Rilke se miră de cuprinderea ce defineşte atracţia nelămurită, misterioasă. De ce îndrăgostiţii se cuprind fără dovadă? De ce mâinile noastre se cunosc? Analogiile suportă starea de mister al existenţei ce porneşte întotdeauna din noi. Nimic mai natural decât îndrăgostirea sau faptul că mâinile se recunosc fără să se fi cunoscut. În toate, Rilke e poetul recunoaşterilor. Nu neapărat platonician, însă ideea este că ajungem la noi înşine recunoscându‑ne în banalităţile ce pot fi cuprinse. Cuprinderea e recunoaştere misterioasă şi dezvăluire a sinelui.
…la Nichita Stănescu
Există o frumuseţe brutală a poeziei, pe care scriitorii o verbalizează până ajung în zona misterului, din care totul se surpă sau se complică.
Tânărul Nichita înţelege curând această forţă din limbajul poetic ca şi cum ar coborî într‑o peşteră. Să nu uităm că, la vremea primelor volume, Nichita scria inclusiv reportaje muncitoreşti. Poezia esenţială era în altă parte. Aş numi‑o poezie speologică, pentru că, în comunism, adevăraţii poeţi îşi descopereau tocmai acest adânc interior, de nedezvăluit, dar în care pătrundeau, în secret, cu mirare suplimentară. Nu pentru puţini, Rilke şi marii poeţi ai începutului de secol douăzeci ofereau coborârile necesare în abis. După Baudelaire, acest speolog psihedelic al poeziei moderne, scriitorii visau să cuprindă tărâmul ascuns. Aflat, aşadar, pe calea revendicărilor abisale, Nichita simte respiraţia limbajului din zona amintită. Poezia Feluri, din În dulcele stil clasic, ignorată de critică, arată chiar tonul expediţiei ego‑speologice. Probabil la ea se gândea când spune Nichita: „vom căuta fenomenul poeziei în conştiinţa poetului”. Foarte precis, verdictul aproape aforistic se regăseşte încă din Feluri: „Numai o idee rece/ se cuprinde de cârcei/ numai şapte, opt şi zece / n‑are urmă‑n ochii mei// E privirea dinlăuntru/ gălbinoasă ca şi untul/ şi greţoasă cum e zborul/ care l‑ar zbura dihorul”.
Cum observăm, Nichita concretizează cuprinderea, ideea rece e compromisă, pentru că numai aşa privirea dinlăuntru poate activa procesele conştiinţei. Mai limpede trăieşte sentimentul în Adunarea prin îndepărtare (din vol. Epica Magna), unde spune că „Unu cuprinde totul lui este”. În care „este” trebuie citit ca substantiv, o instanţă aflată pe calea descoperirii întregului din Sine. Cum poţi să cuprinzi totul? Cuprindere înseamnă că „Unu cuprinde Totul lui Este”. Am rescris cu majuscule, pentru că astfel seria multiplicităţii desăvârşeşte cuprinderea. În etapa consacrată de Epica Magna, Nichita celebra intimizarea lumii prin cuprinderea ei dinafară. Obsesia nu se poate explica în afara cuprinderii. Dată fiind sobrietatea procesului, poetul simte că trebuie să recurgă la o falsă devalorizare a termenului, cum se întâmplă în Doină: De trei stele şi lumine/ Doină, mă gândesc la tine/ Iar îmi stăruie în pleoape/ Fagul prăvălit în ape…/ Braţul vântului, pe gene,/ scris cu păsări şi poeme/ îmi cuprinde pleoape‑n pleoapă…”.
Iarăşi un vers genial al lui Nichita: cuprinderea se instituie ca esenţializare concentrică a privirilor concrete. Strângerii de ape din Leoaică… îi răspunde în finalul creaţiei această pledoarie de închidere succesivă, de autocontaminare prin autocuprindere. Gestul final al regresiunii misterioase în propriul sine.
Totodată, poetul‑speolog îşi extinde abisul interior într‑un poem aproape neştiut, Sputnicul păcii: „Cum te‑ar cuprinde nemicşorat/ plasma prea puţină a cuvântului/ o, gând inelat/ în jurul pământului…”. Deşi neinteresant la prima vedere, versul prim din acest poem apărut în mai 1958 în „Gazeta literară” arată că tânărul Nichita Stănescu, la 25 de ani, avea clară ideea de cuvânt. Aici, cuprinderea are sensul de învăluire totală, de absorbire în cuvânt ce devine gând, idee. Pentru a susţine că, încă din anii cincizeci, Nichita avea clar programul poetic, să amintim versurile din Necuvintele: „Visez la acel laser lingvistic/ care să taie realitate de dinainte”. Plasmă, laser, iată cum cuvântul este trecut prin experimente fizice, chiar atingând pluralităţile digitale avant la lettre. Prin cuprindere, vizionarismul nichitastănescian înseamnă metafizica cuvântului ca intuiţie a fizicii cuantice. Numai Eminescu reuşise conectarea la ştiinţe prin poezie ca mod suprem de cuprindere.
Înainte de moarte, Nichita Stănescu publică, printre altele, Oval în ninsoare (în „România literară”, nr. 14, 1 aprilie 1982). Scurt şi intens, poemul semnalează întoarcerea la sensurile primare ale cuprinderii: „Când ninge, ceva din împărăţia lenii frigului/ ne cuprinde./ Ninge şi‑atât!/ Nici mai repede, nici mai lent./ Fulgii de zăpadă mor pe obrazul tău,/ iubito./ Din ce în ce mai strident”. Elegiac şi melancolic, ultimul Nichita lăsa cuprinderea să fie ceea ce fusese cândva, înainte de idee şi proces: învăluire a totului în doi, să o numim, ‑ nu în Unul, cum poetul transcria starea de graţie.
Ceva a rămas pe dinafară în interpretarea poemului: chiar titlul. De la simplitatea memorabilă a poemului, titlul îl contestă ermetic. Ovalul geometrizează fals, pentru că poemul e expresia unei focalizări, una mărită încetul cu încetul, până la dispariţia fulgului de nea şi semnul morţii lăsat ca urmă vizibilă. Fragilitatea jocului dintre fenomen, concret şi abstractul morţii şi‑al vieţii e ultima definiţie a cuprinderii în poezia lui Nichita Stănescu, tocmai pentru că absoarbe toate sensurile într‑o simplă, elementară observaţie artistică. Chiar dacă îl „cuprinde/ dorul de ou” (Un portret de prieten) şi „un dor de greieri mă cuprinde” (Râu plutind), „cuprinderea înţelegerii” (În capul ai căriia soarele) s‑a desăvârşit.
Târziu în viaţă, Fernando Pessoa nota în jurnalul său că vine o vreme când scriitorul e deplin stăpân pe arta literară, că niciun maestru, oricât de însemnat, nu te mai poate învăţa nimic; o vreme când cuprinderea îi îngăduie să intre oricând şi oricum într‑o stare de spirit. Totuşi, numai ce atingi prin strădanie şi nelinişte ‑ plenitudinea, cu alte cuvinte – pentru ea nu este carte să te poată ajuta. Nichita şi‑a scris poezia ca o imensă, tumultuoasă cuprindere şi a sfârşit agonizând esenţialul prin simpla adecvare a cuprinderii.
■ Critic, teoretician şi istoric literar, profesor
Marius Miheţ
