Cunoscut nemeritat de puţin în cercurile culturale de la noi, dar partener de prestigiu al multor institute de istoria religiilor din Europa şi Statele Unite, gălăţeanul SILVIU LUPAŞCU, profesor universitar în oraşul său de baştină, este unul dintre cei mai impresionanţi intelectuali care trăiesc în România. Prin structură este un solitar adâncit în sintaxa comparată a hermeneuticilor religioase şi în questa spirituală a definirii de sine prin intermediul formulei „pelerinului senzual”, ceea ce înseamnă cel puţin două lucruri, la o primă aruncare de privire: că Silviu Lupaşcu îşi concepe şi îşi construieşte viaţa în categoriile unei iniţieri spirituale continue, lipsite de încruntare sau de o intransigenţă de tip ascetic, monahal sau bisericesc, şi că fiecare moment petrecut în proximitatea lui reprezintă un festin intelectual şi un privilegiu, ambele fiind copleşitoare, fiindcă te îndeamnă la autoanaliză.
Cartea sa de vizită academică e bulversantă, greu de comparat în spaţiul nostru autohton: două doctorate, primul în istoria culturii la Iaşi (1995, cu Al. Zub), un al doilea la Paris, la EHESS, zece ani mai târziu (cu Sylvie‑Anne Goldberg), repetate stagii de cercetare postgraduale petrecute la Oxford (Saint Cross College, 1991‑93), la Yale (ca bursier Fulbright, 1995‑96) şi la NEC, în Bucureşti (1996‑99, cu o bază de studiu la departamentul de studii arabe şi musulmane de la Sorbona), reconfirmate, în perioada 2001‑2008, de trei prestigioase burse franceze, inclusiv una a Statului Francez, fiecare „ieşire” având ca rezultat, pe lângă elecţiunea empatică şi cooptarea autorului în colective ştiinţifice exclusiviste, simandicoase, performanţa ştiinţifică de înalt nivel, prin finalizarea unor lucrări sau studii trecute prin filtrul celor mai exigente comisii de resort. Trei dintre acestea, L’imaginaire religieux au carrefour des espaces sacrés (2007), Langage divin et non‑absolutisme. Discours et espaces religieux en Orient et en Occident (2010) şi Arabesques littéraires. L’Empire Arabe et l’Empire Chinois en 750 (2016), au fost publicate la Paris, bucurându‑se de un binemeritat ecou printre specialişti.
Cel puţin trei lucruri, nu neapărat tipice, obişnuite, derivă de aici. Primul: disponibilitatea autorului de a‑şi reesenţializa viaţa în funcţie de o vocaţie pe care a realizat‑o exemplar. Jurist fiind la bază (a şi profesat în barou), Silviu Lupaşcu a cârnit înspre istoria religiilor, întrucât ea era singura care putea să dea un sens sapienţial laic vieţii sale, şi a făcut‑o într‑o notă stilistică apropiată de Culianu şi de M. Eliade (dar nu imitativă, obedientă), adică printr‑o sporită implicare a existenţialului empiric în procesul de remodelare hermeneutică. Decizia de a scrie şi proză (vom vorbi despre ea) ilustrează din plin această dedublare, cu atât mai mult cu cât alter egourile sale predilecte (rătăcitorul cosmopolit, pelerinul senzual sau călăuzitorul de măgari) îşi găsesc expresie în ambele forme de manifestare, pe un model gnostic, de tip dualist, care se dovedeşte a fi esenţial şi pentru lucrările cu subiect religios ale lui S. Lupaşcu.
Al doilea aspect vizează o anumită circularitate existenţială simbolică, în urma căreia rătăcitorul cosmopolit care s‑a dorit să fie, timp de aproape douăzeci de ani, Silviu Lupaşcu, schimbând medii academice dintre cele mai elevate de pe mapamond, a decis să‑şi priponească în cele din urmă asinul de ulucul gardului natal, opunându‑se lucid tentaţiei de a rămâne un veşnic căutător de virtualităţi ispititoare în spaţii care pot oferi orice, dar nu senzaţia de stabilitate pe care ţi‑o conferă calmul de acasă. Al treilea aspect are în vedere deschiderea intelectuală internaţională facilitată de către Internet, care, ca şi publicaţiile de peste hotare ale românilor prestigioşi, nu intră deloc în aria de interes a evaluatorilor noştri literari. Nu trebuie să ne facem iluzii: Silviu Lupaşcu lucrează la Galaţi în domenii pentru care cu greu se găsesc parteneri de dialog în spaţiul autohton. Nici surse bibliografice sau speranţe de validare congeneră. Însă e reconfortant de ştiut că savanţi de talie mondială îl consultă, îi citează lucrările, că le solicită pentru volume colective. Un asemenea om ar trebui protejat la noi cu o aură de prestigiu solidă, pe deplin meritată, întrucât dispunem de puţini performeri de acest calibru internaţional, capabili să treacă peste psihismul inhibant pe care îl reprezintă sentimentul minoratului european perpetuu, năclăit de mimetism. Adevărul este însă unul contrar, Silviu Lupaşcu fiind ştiut de doar câţiva iniţiaţi dintr‑o lume literară în esenţă nevrotică şi tranzacţională, în care, dacă nu eşti membrul unui grup de promovare sau al unei camarile, ai toate şansele să publici degeaba o viaţă întreagă. În mod paradoxal, mulţi critici şi reviste de la noi continuă să lucreze cu instrumente de validare specifice perioadei de dinaintea Revoluţiei din decembrie ’89. E logic că un om ca Silviu Lupaşcu nu are ce căuta într‑un asemenea anacronism.
Concomitent cu volumele apărute în străinătate, Silviu Lupaşcu a publicat în ţară studiile de hermeneutică sapienţială Sacrificiu şi teocraţie (1997), Sfinţi ascunşi. Călăuzitori de măgari (1998), Pelerinajul senzual (2001), Sărutul divin (2001), Cercul apropierii – cercul îndepărtării (2004), Eseuri despre iubire şi divinitate (2008), Logos, Time and Text (2013) şi Despre sfinţi şi asini (2013), prestigioasa serie fiind întregită la sfârşitul anului trecut (2022) cu volumul bilingv Salvator Salvatus. Articole de istorie comparată a religiilor/Articles on Comparative History of Religions, despre care ne propunem să scriem câteva rânduri în secţiunea secundă a cronicii noastre, acum fiind doar momentul să ne exprimăm admiraţia colegială faţă de inegalabilul critic (şi prozator secret) Constantin Dram, directorul Editurii Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, care a investit încredere şi generozitate în cauţionarea unei cărţi de mici dimensiuni, esenţializate la maximum, pe care autorul şi‑a dorit‑o în două versiuni lingvistice puse în oglindă, română şi engleză, dintr‑un motiv cât se poate de explicabil: există o piaţă editorială foarte limitată la noi pentru asemenea studii de istorie comparată a ideilor din domeniul sincretismului abrahamic, asezonat cu gnoză şi cu misticism Sufi, Salvator salvatus urmând să‑şi caute cu preponderenţă cititorii în laboratoarele de gândire occidentale.
E de precizat, însă, şi un alt detaliu esenţial de metodologie, pe care Silviu Lupaşcu l‑a urmat consecvent şi în volumele editate în Franţa: acolo unde se putea, el a relevat de fiecare dată contribuţia unor voci autohtone (M. Eliade, I.P. Culianu, A. Pleşu etc.), insistând, chiar şi‑n cazurile ultraspecializate, de nişă, pe o etică a corespondenţei globale şi a germinaţiei reciproce a ideilor. Este o atitudine care se poate observa şi în lucrările sale de proză, de factură preponderent cosmopolită, populată de „anarhişti” sublimi, scânteietori sau de exaltaţi paradoxali, capabili de geniale scurtcircuite logice, în care se regăseşte, în filigran, vocaţia „actului gratuit” de provenienţă gidiană, cum tot de la Gide provine şi ironicul îndemn, adresat muritorilor de toate formele şi speciile, de a‑şi cultiva câte un „vultur” personal, în absenţa căruia – rosteşte sentinţa un personaj din Stylit – nu putem rămâne decât egali cu noi înşine, adică „plicticoşi şi fericiţi”.
Ar fi totuşi o eroare să‑l asociem pe Silviu Lupaşcu unui cinism de provenienţă anahoretică, fixată în autosuficienţă, întrucât, pe un model gnostic şi nietzschean, căutarea sa filosofică nu derivă dintr‑o negare a lumii şi a senzorialului, din privilegierea exclusivistă a componentei spirituale prin repudierea concretului, a vieţii, ci, dimpotrivă, din potenţarea energiilor acestora şi aducerea lor în punctul de incandescenţă maximă unde are loc joncţiunea cu sacrul. De aici derivă programul perfecţiunii existenţiale, atinsă prin maximizarea efervescenţei vitale şi nu prin aneantizarea ei. Fidel credinţei potrivit căreia „cei care năzuiesc să se menţină în permanenţă în starea de uniune a iubirii divine sunt fie nebuni, fie îngeri”, Silviu Lupaşcu şi‑a dedublat „călătoriile mistice prin minte şi iubire” printr‑un corespondent ficţional „senzorial”, articulat în trei volume de proză, Stylit (1993), Cartea de cristal (2002) şi Povestea ceaiului verde (2015), ele fiind reunite, în acest ultim an, într‑un masiv volum triadic intitulat Povestea ceaiului verde, prin intermediul căruia se pot urmări atât tipologiile existenţiale predilecte ale autorului, cristalizate în personaje neconvenţionale, de tip „anarhic” sau contracultural, cât şi racordul lor colateral la tipologiile promovate de marile cărţi de înţelepciune ale lumii.
Proza lui Silviu Lupaşcu se cuvine citită, la tot pasul, în două registre complementare, metoda fiind adoptată şi atunci când îi citim studiile despre sincretismele religioase de tip dualist: ca pe o expresie a bucuriei, a juisanţei de a exista, „extatic” şi liber, proprie unei teologii pozitive, nu apofatice, şi, pe de altă parte, ca pe o ipostaziere în oglindă, în textura imediată a lumii empirice, a unor scenarii spirituale pe care studiile sale de istorie comparată a religiilor le identifică în textele sacre. Proiecţia complementară e una eminamente dualistă şi ea se revendică – aşa cum am precizat deja – din analogiile cu naraţiunile gnostice. Silviu Lupaşcu e obsedat de înlănţuirea practic infinită a materiei mistice, de modul în care gândirile religioase „cresc”, îşi sporesc substanţa prin intermediul unor combinaţii când previzibile, când neaşteptate. Aşa se face că matricea teologală pe care el o urmăreşte e axată pe feminitatea metamorfică a Sophiei gnostice, ceea ce face ca toate scenariile iniţiatice din Salvator salvatus să aibă ca scop sau ca pretext senzualismul sapienţial. Despre el şi despre alte aspecte ale unei opere memorabile – în numărul următor al Contemporanului.
■ Scriitor, profesor universitar, critic şi istoric literar
Ştefan Borbély
