Virgil Bărbat a trecut prin filtrul personal problema şi situaţiile şi a formulat puncte de vedere proprii care au rămas viguroase. El a elaborat în România epocii o concepţie modernistă, articulată filosofic şi sociologic, explicit distanţată de un tradiţionalism prăfuit şi ataşată democratizării de care este şi acum nevoie
Peste opera lui Virgil I. Bărbat (1879-1931) s-a aşternut uitarea, deşi autorul a fost nu numai cea mai cultivată personalitate din Clujul interbelic, ci şi un cugetător original în orice s-a manifestat. Dispariţia sa prematură ce a oprit realizarea unei opere de anvergură, explică în bună măsură uitarea. La ea s-au adăugat convulsiile anilor treizeci, care au adus în faţă mai puţin modernismul, cât elanuri neoromantice şi pozitivismul provincial, cu care Clujul interbelic este confundat şi astăzi. În plus, discipolul cel mai apropiat, 
George Em. Marica, după studiile la Berlin de la începutul anilor treizeci, a fost prea puţin preocupat să-şi pună în relief magistrul. Familia lui Virgil Bărbat, compusă din soţie, sora mică a lui Cezar Petrescu, şi un copil, a emigrat devreme în America şi a revenit târziu, încât nu s-a pus în mişcare o ediţie a scrierilor sale.
La rândul meu, mi-am dat seama de reala anvergură al lui Virgil Bărbat urmând cu totul alte interese. Fiind preocupat de Max Weber, citisem în studenţie studiul Premisele umane ale culturii moderne (1927), a lui Virgil Bărbat. Mult mai târziu, i-am remarcat cărţile mai ample. Când am reconstituit receptarea pragmatismului american în Europa Centrală şi Răsăriteană, mi-am dat seama de valoarea celor două cărţi – Imperialismul american. Doctrina lui Monroe (1920) şi Dinamism cultural (1928). Când am scris Introducerea în filosofia contemporană (2003), am găsit elocventă monografia Nietzsche. Tendances et problemes (1911). Ulterior, am parcurs scrierile sale tipărite. Deocamdată nimeni nu a examinat sutele de pagini rămase în manuscris, care pregăteau sistemul de gândire.
Nu este vorba în cazul lui Virgil Bărbat de a aduce în atenţie scrieri doar pentru că sunt parte a unei moşteniri. Importanţa lor şi a autorului nu este deloc muzeală. Aceasta din motivul simplu că, odată cu fiecare scriere, Virgil Bărbat a trecut prin filtrul personal problema şi situaţiile şi a formulat puncte de vedere proprii care au rămas viguroase. El a elaborat în România epocii o concepţie modernistă, articulată filosofic şi sociologic, explicit distanţată de un tradiţionalism prăfuit şi ataşată democratizării de care este şi acum nevoie.
Conform tuturor datelor, Virgil I. Bărbat a fost pe cursul fructificării unei pregătiri de o rară cuprindere şi profunzime. Nimeni la Cluj nu prezenta în epocă indiciile unei culturi comparabile cu a lui Virgil I. Bărbat sub aspectele informaţiei istorice, stăpânirii conceptelor, capacităţii de iniţiativă intelectuală, interacţiunii cu nivelul internaţional.
După terminarea liceului la Brăila, Virgil I. Bărbat s-a înscris la facultate, apoi la doctorat, în Elveţia. A parcurs imediat stagii de studii şi vizite de documentare în Anglia, Franţa şi America – unde a intrat în relaţii personale, între alţii, cu legendarul preşedinte al universităţii Harvard, Charles W. Eliot. Dintre tinerii români, a avut cea mai diversificată pregătire în mari centre. Revenit în ţară, a fost numit profesor de germană şi engleză la liceul Sf. Sava, de unde Nicolae Iorga, se pare, l-a convins să plece la Cluj pentru a prelua catedra de sociologie, etică şi estetică de la noua universitate românească. Conectat ca nimeni altul din România timpului la mersul sociologiei în lume, Virgil I. Bărbat s-a profilat repede ca personalitate de referinţă. El a prezidat, între altele, organizarea renumitei „Extensiuni Universitare”, iar Florian Ştefănescu-Goangă, care avea să devină cel mai longeviv şi mai plin de realizări rector clujean al perioadei interbelice, l-a secondat ca secretar.
Vederile lui Virgil I. Bărbat au devenit cunoscute publicului în urma polemicii sale cu A. C. Popovici pe tema priorităţilor dezvoltării. Tezelor acestuia, din Naţionalism sau democraţie? (1910) – apartenenţa naţională este un fel de dat transcendental al fiinţei umane, iar democratizările inspirate de Revoluţia franceză stau la originea crizei societăţii – Virgil I. Bărbat le-a opus, în „Naţionalism” sau „democraţie”? (Socec, Bucureşti, 1911) teza ce avea să-i fie caracteristică. „Răul cel mare – scrie el – nu este tăria democratismului, ci slăbiciunea celor ce ar fi să ia în mână conducerea vieţii de mâine şi a celei de azi, slăbiciunea lor fizică, metafizică şi socială, micimea lor; răul cel mare e slăbiciunea fizică, dar, mai ales azi, slăbiciunea sufletului poporului întreg, popor care începe să nu mai poată crede, nici el, în valorile cele vechi, în valorile metafizice, sociale… ale trecutului”. Cu o cunoaştere istorică şi sociologică precisă, Virgil I. Bărbat a susţinut că democraţia este superioară oricărei alternative, căci nimic nu întrece autoritatea publică ce se sprijină pe „datoria” resimţită de cetăţeni care au beneficiat suficient de „educaţie” şi „cultură”. Foarte probabil, el a îmbrăţişat cel mai direct şi mai avizat dintre sociologii noştri convingerea primordialităţii democratizării.
Virgil Bărbat şi-a format devreme o concepţie asupra societăţii fondată pe ideea de „viaţă”. El a trecut dincolo de opoziţia dintre tradiţionalişti şi modernizanţi prin asumarea „vieţii” – a „nevoilor acesteia, în datoriile pe care forma ei actuală le impune, în chipuri diferite, celor de sus şi celor de jos, tuturor acelora care luptă pentru stabilirea bazelor culturii viitorului, pentru găsirea echilibrului cultural propriu timpurilor ce vin (p.7)” – ca punct de plecare al conceperii societăţii. Reperul pentru Virgil Bărbat nu era trecutul, ci construcţia viitorului ţinând seama de „ansamblul trebuinţelor omeneşti”, care includ identificarea naţională, dar nu se reduc la ea.
Probabil că centralitatea „vieţii” în vederile sale l-a apropiat pe Virgil Bărbat de Nietzsche. Poate că întâlnirea cu opera acestuia i-a fasonat optica. Doctoratul său, susţinut la universitatea din Berna, a fost, în orice caz, consacrat operei celebrului filosof şi a fost elaborat în franceză, cu citatele în germană. Volumul Nietzsche. Tendances et problemes (Rascher & Cie., Zürich und Leipzig, 1911) este o cercetare cuprinzătoare pe baza izvoarelor atunci accesibile: ediţia Nietzsches Werke (C. G. Naumann, Leizig, 1906), ediţia de scrisori (Nietzsches Gesammelte Briefe, Schuster & Loefer, Berlin und Leizig, 1902-1905 şi Insel, Lepzig, 1908-1909), relatări ale surorii (Elisabeth Förster-Nietzsche, Das Leben Friedrich Nietzsches (C. G. Naumann, Leipzig, 1895-1904), dar şi observaţiile inteligentei Lou von Salomé (Friedrich Nietzsche in seinen Werke, 1894), care avea să fie cheia interpretării ulterioare a operei lui Nietzsche, de la Karl Jaspers încoace.
Virgil Bărbat a localizat filosofia lui Niezsche în Originea tragediei (1872) şi a văzut-o desfăşurându-se până în 1888, când boala a epuizat energiile filosofului. Nietzsche este privit, plecând de la propunerea lui Deussen, ca „natură creativă”, care a trecut de la filologie la filosofie. El devine filosoful Nietzsche odată cu lectura lui Schopenhauer, din care reţine nu metafizica, ci ideea „voinţei de putere, care îl ajută să înfrângă scepticismul filosofic”. În fapt, Nietzsche leagă inspiraţii venite din Schopenhauer cu ideea personalităţii puternice, sugerată de Richard Wagner. Aşa cum denotă programul pe care şi-l stabileşte la Basel, Nietzsche se opune „filistinismului” şi va combina „spiritul ştiinţific şi simţul moral cu dorinţa de a justifica civilizaţia înaltă”. După ce s-a convins că „gândirea este expresia temperamentului, a voinţei proprii de putere”, Nietzsche trece nu numai la exprimarea unei viziuni proprii, ci şi la o formulă a sa de exprimare – fragmentul.
Filosofiei lui Nietzsche Virgil I. Bărbat i-a aplicat o abordare metodică, cu asumpţii explicitate. „Vom considera, deci – scria el – fiecare scriere a lui Nietzsche şi vom reţine ceea ce era Nietzsche în momentul scrierii, adică ceea ce gândea el asupra lucrurilor şi asupra oamenilor în acel moment. Apoi, vom reuni fragmentele în stare să ne informeze asupra a ceea ce Nietzsche voia în cutare epocă”. După ce captează ceea ce socoteşte mai caracteristic scrierilor lui Nietzsche, Virgil Bărbat trage o concluzie proprie. Dacă este vorba de o filosofie a lui Nietzsche desprinsă de trăiri nemijlocite – şi este, cu siguranţă, vorba şi de aşa ceva – atunci, „sistemul său este de reconstituit într-un ansamblu psihologic mai puţin agresiv şi mai larg decât cel pe care îl oferea Nietzsche spre 1888” (p.444). Virgil Bărbat avea să păstreze un interes constant pentru tema emergenţei culturale a „vieţii” şi, apoi, a societăţii, pe care i-o propusese Nietzsche, şi să fructifice nietzschenismul în sistematica gândirii sale. A fost primul, la noi, pe această direcţie.
