Alexandru Surdu: Perioada străveche a gândirii fondatoare a filosofiei româneşti
Teritoriul actual al României, aşa cum este reprezentat pe hărţi datează din anul 1920, România Mare, cu pierderea ulterioară a unor teritorii (Basarabia, Nordul Bucovinei, Sudul Dobrogei). Situarea populaţiei româneşti, numită uneori „latinitatea orientală”, în jurul anului 1920, era cu totul alta, şi chiar fusese altfel programată în convenţiile premergătoare intrării României în Primul Război Mondial. Cert este faptul că, după reglementările ulterioare, majoritatea populaţiei româneşti a rămas în afara teritoriului României Mari. Transnistria, din Nord-Estul Nistrului până în Nordul Mării Negre; Nordul Basarabiei, Moldovei şi al Maramureşului; Vestul teritoriului până la Tisa din Câmpia Pannonică şi din partea Banatului fuseseră promise României, dar au rămas în afara ei; Sudul Dunării până la Munţii Balcani; regiuni întinse din Albania, Macedonia şi Grecia până în Pelopones.
Dacă urmărim localizarea populaţiei româneşti de până în 1920, cu excepţia Anatoliei (din Asia Mică), constatăm că aceasta ocupa teritoriul traco-geţilor (tracii şi geţii fiind de acelaşi neam, tracii în Sudul Peninsulei Balcanice şi în Anatolia, iar geţii în Nord), dinaintea năvălirii barbarilor. Cum s-a ajuns la romanizarea acestora, mai ales a celor din Nordul Daciei ocupate de romani, este o problemă discutabilă încă, la fel ca şi aceea referitoare la limba traco-geţilor, înrudită sau nu cu latina.
Oricum, înainte de 1920, dar mai ales înainte de venirea barbarilor în Peninsula Balcanică, după secolul al VI-lea d.Hr., adică în perioada istoriei antice dinainte şi de după ocupaţia romană, istoria românilor nu se reduce la istoria populaţiei care a locuit pe teritoriul de astăzi al României, cu toate că din anumite motive politice, s-a încetăţenit această concepţie. Cât de păgubitoare este aceasta pentru istoria românilor o dovedeşte ignorarea descoperirilor arheologice de pe teritoriile menţionate şi a celor de expansiune antică a traco-geţilor spre Nordul îndepărtat şi spre Vestul Europei. Cu excepţia maghiarilor, neinteresaţi de istoria de dinaintea venirii lor în Pannonia, balticii în Nord, ruşii în Nord-Est, sârbii în Sud-Vest şi mai ales bulgarii în Sud au contribuţii deosebite pe linie tracologică.
Cert este faptul că teritoriile acestea au fost locuite încă din paleoliticul superior (aurignacian) de populaţii mediteranide şi protoeuropoide, cu elemente nordoide şi dinaroide, comune în „lumea egeo-anatoliană”. Acelaşi fond genetic, care se menţine şi în perioada neolitică, suferind anumite influenţe nord-pontice (cultura mormintelor tumulare şi a înmormântărilor cu ocru), se regăseşte şi la începutul epocii bronzului. „El se continuă pe tot parcursul vârstelor bronzului şi fierului, până în zilele noastre”. Ceea ce dovedeşte, având în vedere faptul că au existat migraţii ale acestei populaţii, dar nu ale altor populaţii antice pe aceste teritorii, că, antropologic, traco-geţii sunt strămoşii românilor din toată Peninsula Balcanică şi din Nordul acesteia.
Numeroasele descoperiri arheologice de obiecte paleolitice dovedesc şi ele continuitatea locuirii acestor teritorii de către populaţii cu îndeletniciri asemănătoare. În continuare, „pentru regiunile Nord-dunărene, dar şi pentru cea mai mare parte a Balcanilor, evoluţia neoliticului începe cu etapa imediat următoare, caracterizată prin ceramica pictată, cu analogii în neoliticul târziu din Anatolia”.
Cultura Starčevo-Criş, de exemplu, era răspândită pe teritoriul României de azi, în estul Ungariei, în Serbia, în Slavonia, Bosnia-Herţegovina, Nordul şi Sudul-Bulgariei, adică pe întregul teritoriu de locuire al traco-geţilor.
Cultura Vinča, de influenţă Sud-Mediteraniană, cuprinde şi ea majoritatea teritoriului amintit, conducând la numeroase culturi combinate până în faza eneoliticului timpuriu (cca. 5.000-4.500 î.Hr.). Dar şi în faza ulterioară a neo-eneoliticului, în care domină cultul taurului, după numeroasele statuete descoperite, se poate constata o continuitate frapantă spre Sudul Traciei până în Insula Creta, dar şi în Sudul Anatoliei până în teritoriile semiţilor, ceea ce i-a îndreptăţit şi pe iniţiatorii mişcării New Age să identifice perioada de după 4.500 î.Hr. până spre 2100 î.Hr. cu Era Taurului.
Nu este de mirare că cercetătorii au găsit asemănări ale culturii Cucuteni cu „elemente tipice pentru Troia I” (a se vedea şi discuţia despre „paralelismul cronologic între eneoliticul carpato-dunărean şi Troia I şi II”), căci Troia făcea parte integrantă din Sud-Estul Anatoliei, din zona continuităţii balcano-egeeano-anatoliană.
În ciuda influenţelor mediteraniene vădite în cultura Vinča, descoperirea la Tărtăria din Judeţul Alba a unor tăbliţe cu semne evidente pictografice şi ideografice asemănătoare cu cele sumeriene, dar mult mai vechi, schimbă datele problemei. În aceste zone au existat elementele unei civilizaţii superioare celei mediteraneene. Inscripţii cu scrieri asemănătoare au fost descoperite şi la Ocna Sibiului şi în numeroase alte locuri de pe teritoriul de astăzi al Transilvaniei Centrale şi de Sud-Vest, al Pannoniei de Sud-Est, al Serbiei şi al Bulgariei de Nord-Vest (Gradešnica şi Karanovo), adică într-o regiune traco-getică foarte îndepărtată de influenţele mediteraniene. Ce-i drept, descoperiri arheologice cu inscripţii asemănătoare s-au găsit şi la Izvoare-Piatra Neamţ, Târgu-Frumos, Cucuteni-Cetăţuia şi Ghelăieşti-Nedeia, dar n-au fost semnalate în partea de Sud a teritoriului traco-getic ca să denote vreo influenţă mediteraniană. Aceasta dovedeşte faptul că aici a existat o civilizaţie avansată, de origine locală, care, la rândul ei, va influenţa civilizaţia mediteraniană, dar şi pe cea Nord şi Vest europeană. De interes pentru contextul nostru este influenţa pe care a exercitat-o Nordul traco-getic în a doua jumătate a mileniului al III-lea şi mai ales în mileniul al II-lea asupra Anatoliei şi a Greciei miceniene.
Cert este faptul că tocmai în perioada aceas-ta şi, respectiv a mileniului al III-lea spre al II-lea î.Hr., când se vorbeşte despre indo-europenizare, pe teritoriul traco-geţilor nu se constata nici un aport de populaţie străină, care să fi condus la indo-europenizarea (tracizarea autohtonilor, căci limba traco-getă era indoeuropeană, ariană), ci, dimpotrivă au loc migraţii masive din zona traco-getă în toate direcţiile. Nu este de mirare că lingvistul Rasmus Rask, care a studiat comparativ limbile europene, le numeşte tracice, după cel mai întins teritoriu locuit de o populaţie sedentară, din Asia Mică până în Câmpia Pannonică, faţă de celelalte mai puţin numeroase, mai puţin stabile, şi neeuropene din acea perioadă. Pentru exemplificare poate fi dată situaţia teritoriului pe care îl ocupă Grecia de astăzi, locuită până în mileniul al III-lea î.Hr., de mediteranoizi neeuropeni (civilizaţia Cretano-Minoică), după care îşi fac apariţia aheii indoeuropeni care, împreună cu tracii (tracii cauconi, de exemplu, menţionaţi şi de Homer), purtători de arme (rapiere de tip Boiu), dar şi de obiceiuri, tradiţii şi particularităţi lingvistice indoeuropene, străine mediteranoizilor anteriori, vor fi întemeietorii civilizaţiei miceniene.
Arheologic se dovedeşte că sorgintea civilizaţiei miceniene este evidentă în cadrul culturilor din epoca bronzului mijlociu, al culturii Wietenberg, de exemplu, din Transilvania, în arealul căreia s-au găsit numeroase obiecte metalice sau ceramice de tip micenian, printre care şi şapte săbii (rapiere) anterioare însă celor găsite în mormintele miceniene (vor der Zeit der mykenischen Schachtgräber). Acelaşi tip de obiecte se găsesc şi spre Centrul şi spre Nordul Europei, spre Scandinavia. Dar şi cele din Nordul Europei sunt mai vechi decât cele din Micene. J. Werner, după semnul spiralei (cu două, cu trei şi patru spirale, cum erau şi cunoscutele fibule, de la Suseni etc.) conchide că obiectele acestea (pumnale, spada, topoare etc.) sunt de provenienţă transilvană.
Un traseu asemănător poate fi urmărit, în aceeaşi perioadă, de la începutul şi până la finele epocii bronzului şi pe direcţia Balcani-Anatolia, în care vom regăsi până spre era noastră populaţii de origine tracă (frigienii, bitinienii, misienii etc.).
Arheologic se dovedeşte că zona traco-getică a fost un focar de civilizaţie remarcabilă recunoscută de către majoritatea istoricilor contemporani.