Exersată impecabil în Revenirea la Maiorescu (1996), fostă lucrare de doctorat, şi nuanţată socio‑moral în cele două volume de Glose la neaşezare (2002, 2010), pledoaria lui Doru George Burlacu (cercetător ştiinţific la Institutul „Sextil Puşcariu”) pentru cunoaşterea temeinică a clasicilor şi a istoriei literaturii române îşi validează o funcţie complementară în rafinata plonjare a autorului în contemporaneitatea elevată a intelectualului critic, selectată în funcţie de o afinitate îndelung şi secret cultivată în cea mai recentă dintre cărţile sale, Dilema „ofului” identitar, apărută în 2021 la Editura Grinta din Cluj‑Napoca. Propunându‑şi să urmărească şi să comenteze, din pură plăcere participativă, editorialele lui Andrei Pleşu publicate în revista Dilema, cartea se dovedeşte a fi o reuşită evidentă, fiind, dacă nu ne înşală memoria şi sursele bibliografice cercetate, cea dintâi exegeză integrală dedicată mentorului Colegiului Noua Europă.
Formulată cu o dezinvoltură ludică adecvată subiectului, premisa volumului ţine de înţelegerea faptului că „despre prezent se poate scrie nu doar cu aplomb, ci şi cu un plus de competenţă, de vreme ce coabităm”. Pentru Doru George Burlacu, „coabitarea” în spaţiul diversificat al culturii române contemporane se intersectează cu admiraţia pentru un spirit în care el simte că se regăseşte, identificând în textele publicate regulat în paginile revistei „Dilema veche” de către Andrei Pleşu „veghea lucidă a moralistului conştient de relativul treburilor umane, în genere, şi al acelora autohtone, în particular, modul dubitativ de a sluji spiritul disciplinat de un umor măsurat”. Cartea se doreşte a fi un dialog proiectiv, neprezumţios, şi deopotrivă un elogiu.
Conştient de artisticitatea deosebită a scriiturii asupra căreia se apleacă, fascinat în egală măsură de verva ei narativă şi de obiectivitatea ei neinerţială, dar, în acelaşi timp, asumându‑şi autoironic ambiguităţile citărilor din textul‑sursă, Burlacu ancorează „dilematic” în discursul subiectului său şi îl transformă în pivotul unei obsesii editoriale mai vechi – neaşezarea –, înţeleasă ca pe o sinteză fluidă a „carenţelor de metabolism ale corpului nostru etnic”. Tema e evident inconfortabilă, dar imperioasă dacă ţinem cont de faptul că dilema de fond se traduce prin „de ce este România altfel decât ţările civilizate la care îndeobşte se raportează orizontul aşteptărilor?”. Eventualul răspuns, prin implicare indirectă, se conturează în perimetrul ideatic al unui om de cultură capabil să disloce cu acuitate componentele corodate ale unui mecanism socio‑politic autohton nu tocmai funcţional şi să le expliciteze. Cartea configurează, treptat, portretul unui comentator lipsit de iluzii, al unui moralist cu aversiune clară faţă de principialismul certitudinilor şi cu o aderenţă constantă faţă de efortul cultural‑civilizator naţional, adică un portret cu
suficiente note autoscopice din partea lui Doru George Burlacu, generate de o voinţă de afinitate sistematic afirmată în paginile volumului.
„Editorialele «neaşezării» dilematice” ale lui Andrei Pleşu îi furnizează autorului nu numai invarianţii comportamentali ai lumii româneşti postrevoluţionare (ordonaţi, cronologic, sub titulatura Cazuri), acompaniaţi de un masochism asumat şi verificat prin prisma unor voci precum Emil Cioran, Eugen Simion, Dan C. Mihăilescu, Daniel David sau Vintilă Mihăilescu, ci şi o alternativă cathartică, schiţată cu subtilitate în Terapia dilemelor, capitolul introductiv al volumului. În siajul acesteia, autorul izolează o subtilă componentă pozitivă, adiacentă unei solidarităţi şi, implicit, unei iubiri de patrie cu rădăcini culturale cvasiutopice, scoase în evidenţă din dorinţa de a deconstrui o facilă etichetare contrară, datorată unor sensibilităţi stârnite de spiritul tranşant al intelectualului critic bucureştean, pe care, invocând o triadă argumentativă excavată direct din textele dilematice, Burlacu îl etichetează drept unul lucid, dar nu excesiv de critic. „…Ştim tot de la Andrei Pleşu – scrie Doru George Burlacu – că «fără cântărire de sine, fără vigilenţa unei autoevaluări, fără diagnosticul propriilor metehne şi fără curajul gestului vindecător» riscăm instalarea într‑un corp infirm”.
În consecinţă, exerciţiul de igienizare comunitară al editorialistului dilematic îi apare a fi comentatorului ca o formă de libertate personală practicată în sens (auto)curativ, de către un intelectual de mare anvergură, ales tocmai „pentru că ne certifică propriul «of» identitar, ne legitimează supărarea; pentru că şi nouă ne place ce‑i place domniei sale: să descriem simptome, să tragem alarma, să sistematizăm, să clarificăm punctele vulnerabile ale unui mecanism de care ne lovim cotidian”. Rezultatul îl reprezintă o analiză atentă la coregrafia apropierilor şi diferenţelor în raport cu atitudinea junimistă faţă de civilizaţia occidentală şi metehnele autohtone, ecuaţia „formelor fără fond” readucându‑l pe Doru G. Burlacu în perimetrul ideatic şi moral al excelentului său studiu consacrat lui Titu Maiorescu în urmă cu mai bine de două decenii.
În viziunea lui Doru George Burlacu, editorialele lui Andrei Pleşu sunt „fărâmituri de real”, adică replici congenere insolitate, dar necesare, la „boala modernă” a teoretizărilor excesive, de care vorbea Emil Cioran. Ele translează în exemple cumulative pentru ceea ce nu este „aşezarea”, în experienţe supuse unui rafinat exerciţiu inductiv, la capătul căruia se profilează explicit o proiecţie ipotetică, adică „speranţa că se va putea aproxima măcar cum ar fi trebuit să arate ea”. În acest spirit se coagulează Cazurile din carte, rostuite cronologic între 2004 şi 2019, structurate disciplinat în segmente expozitive şi comentarii percutante, formulate fără reţineri şi reverenţe gratuite, ludice pe alocuri şi acide când se impune, întotdeauna tonale şi dialogice în raport cu referinţa. De pildă, într‑un editorial pe marginea unei dezbateri televizate pe tema unităţii neamului (Buna‑cuviinţă şi eticheta, apărut în numărul 3 din 2004 al Dilemei vechi), în care sunt sancţionate comportamentele gregare, agresive şi descalificante, Andrei Pleşu subliniază faptul că „Nu e suficient să ai dreptate. Trebuie să ştii să ai dreptate”, iar Doru George Burlacu notează scurt: „Un adevăr doar aparent simplu, pe care omul românesc, în ipostaza intelectualului şi a politicianului, nu l‑a aflat încă”.
Un alt eseu abordează „pandemia de suficienţă ce a cuprins România contemporană” şi identifică în Onoarea meseriei, text publicat de către Andrei Pleşu în februarie 2004, „câteva din cauzele neaşezării autohtone”, inclusiv cele alimentate de către regimul comunist. În proximitatea acestui text, Doru G. Burlacu dezvoltă o suită de comentarii pe marginea valorilor calpe sau a complexelor identitare marcate istoric, dar şi a micilor oaze de speranţă, condiţionate de imperativul transformării, cum este cazul semnalat în Duşmanii Islamului şi comentat prin intercalări la fel de incomode ca şi textul de pornire: „Nu ştim dacă spusa despre Dumnezeu care dă, dar nu bagă‑n traistă provine din cartea sfântă a Islamului, dar e în afara oricărui dubiu că Sura 13, versetul 11, ne sună de minune: «Dumnezeu nu schimbă nimic în destinul unui popor, înainte ca poporul însuşi să schimbe ceva înlăuntrul său». Ce ar trebui, însă, schimbat? Mândria şi prostia – spunem noi. Eventual şi credinţa – sugerează editorialistul…”
Aceluiaşi perimetru de risc îi aparţine şi opţiunea (aparent „excesivă”, ne avertizează autorul) pentru editorialul Visul lui Trahanache (dublat de Insensibilitatea cotidiană), unde componenta etnicistă este dinamizată de convingerea „că una din sursele neaşezării autohtone se află şi în incapacitatea de a ne recunoaşte sinele, cu care ne aflăm într‑un nesfârşit război de uzură”. Andrei Pleşu argumentează cu versiunile patologice ale autosuficienţei, inadaptării, înstrăinării, dispersiei etc., cu alte cuvinte, cu mărcile conformării la o „ordine fără evoluţie”. Este exact ceea ce nu poate ignora un intelectual rafinat, angrenat în viaţa cetăţii, conştient de importanţa răsturnării raportului dintre imagine şi realitate, de faptul că o imagine mai bună a României nu poate salvgarda necesitatea unei Românii mai bune, mai aproape de utopia unei Românii deocamdată nevăzute, schiţată la limita exasperării.
Fiind endemice şi, în consecinţă, de neevitat, îşi fac loc printre comentariile acestui volum metehne precum patriotismul de protocol, partizanatele „ţipătoare”, autoritarismele mai mult sau mai puţin mărunte, patima destructivităţii, componenta prea umană a instituţiilor şi geniul malefic românesc de a‑şi „ucide” personalităţile. Li se adaugă scepticismul fatalist consecutiv oricărei euforii (cum a fost aceea a aderării la UE), oportunismul politicianist, fatalismul morbid cu licenţă mitică şi mistică şi, într‑un excelent comentariu, voluptatea dispersiei naţionale, înţeleasă ca „simptom al adaptabilităţii excesive, al tranzacţionalităţii maximale, al machiavelismului”. Să nu uităm, totodată, „continuităţile discutabile” ale României, definite de către Andrei Pleşu la intersecţia mai multor texte apărute de‑a lungul anilor, cărora li se poate alătura Câinii şi românii (2008), editorial comentat prin prisma observaţiilor mult prea actuale ale lui Mihai Eminescu, care, pe la 1876, nu numai că semnala „prezenţa impenitentă a câinilor pe uliţele urbei moldave a Mihăilenilor”, dar „vorbea şi despre nepăsare, lene, inerţie – inconfundabile note specifice ale spiritului naţional şi ale locului, totodată”.
Nu mai puţin trist, dar cu siguranţă tratat cu mai mult umor se dovedeşte a fi palierul comportamentelor mărunte, şi ele indexabile etnic, cum este cazul strategiei peregrinărilor ostentative prin muzee sau acela al hoţiei, eligibilă pentru statutul de „brand de ţară”. Li se adaugă, la fel de caustic caligrafiate, automatismele dezvoltate de către expatriaţi, relativismul moral redus la băşcălie, lichelismul, mediocritatea şi egoismul, suficienţa arogantă, agresivă sau cearta ca mod de viaţă.
Eseistica lui Doru George Burlacu decupează, cu o subtilitate aparte, surprinzătoare elemente autoportretistice decantate din editorialele lui Andrei Pleşu. Un exemplu în acest sens îl reprezintă comentariul pe marginea unui text din 2006, intitulat Toate‑s vechi, în care observă că „mai mult decât despre neaşezarea treburilor interne ale naţiunii, editorialistul comunică natura sa anxioasă. Nu e o nelinişte fără obiect, ci o stare de paroxism, de insurgenţă neuronală, dar nu cu eclipsa gândirii logice”. Însă, înainte de a se fixa în autoportretul din articolul Note, stări, zile (2019), consacrat recunoaşterii zădărniciei exerciţiului editorialistic, extremele portretului cu certe virtuţi (auto)reflexive creionat de către literatul clujean sunt marcate de ipostaza omului rămas captiv într‑o interogativitate fără ieşire şi raritatea formulării unor ieşiri din neaşezare (precum în Soluţia eroului salvator…, text din 2013).
Verdictul e limpede: „Nu salvatorul providenţial trebuie aşteptat ori căutat, ci conştiinţa de sine a omului românesc se impune a fi trezită, spre optimizarea ţinutei şi prestaţiei sale cultural‑civilizatorii”. Doru George Burlacu aderă la acest imperativ prin voinţa de a demonstra că publicistica lui Andrei Pleşu are ecouri şi acolo unde nu te aştepţi, lăsând rădăcini adânci în pământul comuniunii intelectuale sincere, autentice. De bună seamă, nu e puţin, dacă ţinem cont de convingerea multora dintre noi că trăim într‑o ţară a vorbelor luate de vânt.
■ Scriitor, critic şi istoric literar, cercetător ştiinţific
Constantina Raveca Buleu
