„Să descoperi ceea ce se află dincolo de note”
Pe parcursul desfăşurării Festivalului Internaţional „George Enescu”, ediţia a XXV‑a, s‑a înregistrat un număr record de lucrări enesciene prezentate cu ocazia sărbătoririi celor 140 de ani de la naşterea compozitorului. În pofida pandemiei, în lunile august‑septembrie 2021 putem vorbi despre cea mai lungă durată din istoria festivalului – 4 săptămâni. 3500 de artişti români şi străini au venit la festival. Evenimentele s‑au desfăşurat în Bucureşti şi mai multe oraşe din ţară: Sibiu, Timişoara, Cluj, Iaşi, Piteşti, Ploiesti, Bacău, Râmnicu Vâlcea, Constanţa, Satu Mare, Păuleşti. În paralel cu cele patru serii principale de concerte, multe instituţii muzicale bucureştene s‑au alăturat festivalului cu evenimente incluse în seria Bucureştiul creativ: Muzeul Naţional „George Enescu”, Muzeul Naţional Cotroceni, Opera Naţională Bucureşti, Teatrul Naţional de Operetă şi Musical „Ion Dacian”.
Participând la una dintre conferinţele de presă organizate sub egida acestui prestigios eveniment de anvergură internaţională şi prezent în programul Festivalului Internaţional „George Enescu”, dirijorul Tiberiu Soare a mărturisit faptul că „viitorul muzicii, indiferent de gen, aparţine sălilor de concerte. De altfel, nimic nu poate egala, în mod special pentru public, experienţa unui concert ascultat din sală”. Dirijorul Tiberiu Soare a fost aplaudat în concert cu Royal Philharmonic, London Philharmonic Orchestra, Opera Royal de Versailles, Wiener Konzerthaus, alături de Angela Gheorghiu la Praga, München, Paris, sau în turnee în Elveţia, Bulgaria, Germania, China, Israel.
O selecţie foarte riguroasă
Sorana Mănăilescu: Maestre Tiberiu Soare, aveţi o carieră internaţională recunoscută şi o activitate didactică prestigioasă la prima universitate a ţării la numai 44 de ani. Care au fost secretele acestei rapide ascensiuni?
Tiberiu Soare: Nu vreau să dezamăgesc cititorii, dar nu sunt secrete sau, ca să fiu onest cu dumneavoastră, nu sunt foarte multe secrete. Bineînţeles că aş putea începe să vă vorbesc acum de faptul că trebuie să munceşti foarte mult, să fii devotat, să iubeşti ceea ce faci, toate acestea sunt lucruri adevărate. Da, trebuie să‑ţi dedici întreaga energie, toate eforturile trebuie direcţionate spre scopul pe care ţi l‑ai propus la un moment dat în viaţă, în cazul meu pe la 16 ani, dar nu cred că totul rezidă în asta. Există o combinaţie între asiduitate, voinţa de a face ceva în privinţa lucrurilor cărora te dedici şi o doză de aleatoriu. Unii îi spun noroc, alţii destin, există o doză de hazard în drumul fiecăruia şi asta ne face unici.
Care a fost momentul în care v‑aţi gândit că veţi deveni dirijor?
Acest lucru vi‑l pot spune cu siguranţă. Pentru că datorez cumva jurnaliştilor, celor din breasla presei scrise, această revelaţie. Eram la liceu, este adevărat, un liceu cu profil de muzică – am început să studiez vioara la 6 ani, la Liceul de muzică George Enescu din Bucureşti – şi în acel moment eram în clasa a X‑a, când am citit un interviu cu Sergiu Celibidache. Sergiu Celibidache încă trăia atunci, deci vorbim de anul 1993. Avea să plece dintre noi în 1996. Când am citit acest interviu, probabil nu am înţeles atunci foarte multe lucruri, dar un lucru mi‑a rămas întipărit în memorie, şi anume că „dirijatul de orchestră este mult mai mult decât latura vizibilă, ceea ce poţi să vezi atunci când te duci la un concert”. Faptul că dirijorul stă acolo, în faţa orchestrei, şi prin anumite gesturi determină felul în care sună orchestra este doar suprafaţa fenomenului. Ce am înţeles eu atunci din acel interviu se referă la o bază solidă din punct de vedere cultural, intelectual. Era vorba de lecturi din autori de care eu atunci nu auzisem, cum ar fi filosoful Edmund Husserl, întemeietorul şcolii fenomenologiei. Celibidache vorbea de un orizont vast din punct de vedere
cultural, care atingea toate disciplinele spiritului, trecând prin artele plastice, literatură, poezie, istorie şi ştiinţe. Este foarte importantă această tangenţă a artelor cu ştiinţele, pe care muzica o relevă din plin, cred eu. Muzica este deopotrivă ştiinţă şi artă. Sau, dacă vreţi, este la bază ştiinţă şi cu ajutorul Providenţei devine şi artă prin multă muncă. Ei bine, toate acestea m‑au fascinat. De ce? Pentru că pentru mine, atunci, la 16 ani, era foarte important să‑mi găsesc o cale prin care să combin latura de acţiune cu cea intelectuală. Or, dirijatul de orchestră îmbină perfect aceste două dimensiuni. Trebuie să fii capabil să înţelegi tot ceea ce este într‑o partitură şi, mai ales, ceea ce este dincolo de ea. Îmi amintesc că aceasta era o expresie folosită de Sergiu Celibidache în interviul respectiv. Trebuie să descoperi ceea ce se află dincolo de note şi apoi să încerci să pui în practică ceea ce ai descoperit în faţa orchestrei. Aceasta este latura de acţiune, să‑i spunem. Cele două mi se par şi acum că se echilibrează perfect în această vocaţie. Şi atunci îmi amintesc că am ridicat ochii din pagină şi mi‑am zis: asta este pentru mine! Aşa ceva mi‑ar plăcea să fac!
Vorbeaţi despre orchestră şi de posibilităţile ei. Despre orchestra din Chicago se spune că sună ca un singur instrument. Care consideraţi dumneavoastră că sunt atributele de excelenţă ale unei orchestre?
Vorbim, în primul rând, despre o selecţie foarte riguroasă a membrilor unei orchestre. De acolo pleacă foarte multe din caracteristicile unui ansamblu de elită. De la felul în care sunt selectaţi membrii orchestrei respective. Acolo unde sunt întrunite condiţiile unei exigenţe maxime, automat în acea orchestră vor ajunge unii dintre cei mai buni muzicieni. Nu vorbim acum doar de nivelul tehnic al acestora. Este o condiţie necesară, dar nu suficientă. Un muzician de elită are un nivel tehnic strălucit, dar aceste atribute, mai ales într‑o epocă concurenţială precum aceasta, nu sunt suficiente. Într‑o mare orchestră sunt luate în calcul şi aspectele extramuzicale. Felul în care se poate integra muzicianul în orchestră, viziunea estetică ce răzbate din felul în care interpretează anumite lucrări. Putem spune că un dirijor îşi poate da seama imediat dacă respectiva persoană se va integra şi cum anume va reuşi să aducă un plus de valoare în prestaţia orchestrei respective. Sunt foarte multe aspecte şi vă spun că este extraordinar de greu să intri într‑o orchestră de elită, chiar şi pentru muzicienii valoroşi.
Vă puteţi gândi acum la o orchestră care se apropie de perfecţiune?
Da, aici putem vorbi despre foarte multe lucruri. În primul rând, despre puterea financiară, pentru că o orchestră nu este ieftin de întreţinut şi nici simplu de manageriat, dar vorbim şi de buna intenţie şi de mentalitatea celor care decid ce se întâmplă cu orchestra respectivă. Cu alte cuvinte, intrăm în domeniul politicilor de ordin cultural.
Există un exemplu de excelenţă din punctul acesta de vedere – şi este doar un exemplu, pentru că sunt mai multe orchestre de nivelul acesta şi fac, de fapt, o nedreptate la adresa altora; este vorba de London Simphony Orchestra. London Simphony este o orchestră care se susţine exclusiv din fonduri private, din performanţa lor în faţa publicului. Cu alte cuvinte, această orchestră nu are o plasă de siguranţă. Tot ceea ce face are consecinţe directe asupra activităţii ei. Un management defectuos o poate duce la faliment sau la dispariţie. Tocmai de aceea acolo greşelile nu prea sunt permise. Nu ai voie să laşi lucruri extra muzicale să intre în decizia ta.
O doză de noroc
Dumneavoastră aţi dirijat două mari orchestre londoneze.
Da, a fost vorba de London Philharmonic Orchestra şi de Royal Philharmonic Orchestra.
Aşadar, cum a fost intermezzo‑ul dumneavoastră londonez? Ştim că muzicienii modernităţii târzii par să încline în mai mare măsură spre orchestrele de cameră sau de operă, ocolind marile ansambluri. Ce a însemnat pentru dumneavoastră prilejul de a dirija mari orchestre?
A fost vorba, aşa cum spuneam şi la începutul interviului, şi de o doză de noroc, un tren poate trece prin gara ta, dar trebuie să te găsească pregătit să urci în el. O mare oportunitate a fost colaborarea mea cu marea soprană Angela Gheorghiu. Angela a fost cea care m‑a propus ca dirijor, am fost acceptat şi aşa am avut eu acest noroc pe care i‑l datorez. Trebuie să spun că, pentru mine, la vremea aceea, a fost o experienţă puţin şocantă, pentru că am fost obişnuit numai cu ansmbluri de la noi din ţară, ansambluri cu tradiţie, dar care abordau muzica din perspectiva central‑europeană. Noi ne‑am format, aici, viaţa muzicală în trena marii tradiţii central‑europene. Orchestre germane, vieneze, austriece. În momentul în care am întâlnit o orchestră londoneză, mentalitatea era cu totul alta, ca şi sunetul. Voi încerca să vă explic lucrul acesta în termeni foarte generali. La orchestra londoneză, vocile vin pur şi simplu spre tine. Ca şi cum ai face o baie de sunet. Prima problemă pe care am avut‑o când am ajuns în faţa lor a fost cum să dozez toate aceste voci care veneau spre mine, pentru că erau muzicieni formidabili şi cântau la capacitate maximă în momentul respectiv.
Unul dintre lucrurile pe care le‑am învăţat de la profesorul meu, regretatul Ludovic Bács de la Conservator, a fost că, în momentul în care nu îţi place ceva, trebuie să te gândeşti că greşeala pleacă de la tine. Tu dai un semnal neadecvat, pleacă de la tine ca dirijor ceva. Şi mi‑am dat seama ce. Eram obişnuit să cer foarte mult de la orchestrele cu care lucram. La londonezi, reacţia era instantanee, cumva era un pericol de a exagera din punct de vedere sonor, pentru că eu eram obişnuit să forţez scoaterea în evidenţă a vocilor. Şi atunci mi‑am dat seama că, din punct de vedere mental, trebuie să fac un pas înapoi, să mă calmez şi să privesc lucrurile cu un oarecare discernământ în ceea ce priveşte dozajul vocilor din orchestră. Aceasta a fost prima lecţie pe care am învăţat‑o instantaneu. Acesta este doar un aspect. Sunt multe altele. Şi chestiuni legate de mentalitate generală, felul în care îţi privesc ei meseria. Noi suntem obişnuiţi să avem o stagiune, apoi concediu şi iar stagiune. La ei nu este chiar aşa. Au un sistem diferit.
Cei care trec în ordinea metafizicului
Aţi dirijat Enescu la început de carieră în cadrul unuia din cele mai mari festivaluri ale lumii muzicale, o experinţă pe care interpreţii – instrumentişti, solişti sau dirijori – o amână pentru vârsta deplinei maturităţi. Cum aţi privit această provocare?
Cu mari emoţii, dar trebuie să vă spun ceva. Eu sunt obişnuit cu muzica lui George Enescu de mic. Este foarte adevărat că este bine să existe o anumită gradaţie în momentul în care abordezi anumite repertorii. Sunt compozitori de care este bine să te apropii odată ce ai câştigat ceva mai multă experienţă, şi mă gândesc acum la Gustav Mahler sau la simfoniile lui Anton Bruckner, care depăşesc cu mult cadrul strict muzical al expresiei. Este vorba de cei care trec în ordinea metafizicului. Si sunt, într‑adevăr, compozitori care merită să fie abordaţi atunci când dispui de o anumită maturitate.
Pentru mine, Enescu a fost o coincidenţă fericită, pentru că încă de mic am crescut în ambianţa muzicii lui. Aşa se face că şi în familie, şi în anii formării, lucrările lui Enescu mi‑au intrat în reflexul auditiv. În momentul în care am deschis partiturile, senzaţia mea era că îmi aminteam de muzica respectivă, nu că o descopeream. Era un fel de anamneză. Pot spune că am beneficiat de un oarecare avantaj. Muzica lui George Enescu mi‑a fost familiară, dar observaţia dumneavoastră este corectă de la caz la caz. Aşa cum am putut să mă apropii cu mare uşurinţă şi relativ devreme de muzica lui Enescu, la fel şi alţi dirijori sau interpreţi se pot apropia de anumiţi compozitori a căror muzică o aveau în ureche de când erau mici. Vorbesc de un finlandez care se simte la el acasă cu o lucrare de Sibelius, lucru care nu se întâmplă neapărat cu mine; eu ar trebui să o descopăr pagină cu pagină.
O şcoală de compoziţie foarte bună
Aţi dirijat opera Münchausen, de Dan Dediu, premiată la Berlin. Pe care alţi compozitori români îi vedeţi competitivi pe scene din străinătate?
O, sunt foarte mulţi. Aş putea să vorbesc de colegul meu de generaţie Cristian Lolea sau de Mihai Măniceanu. Sunt compozitori care au trecut deja la vârsta maturităţii, care ar putea să stea foarte bine alături de toate vocile importante din peisajul componistic de avangardă. Noi avem compozitori şi ne mândrim cu o şcoală de compoziţie foarte bună. I‑am prins pe colegii mei de la compoziţie care studiau cu Aurel Stroe sau Tiberiu Olah, cu regretatul Octavian Nemescu, cel de curând plecat dintre noi. Profesori care au ştiut să le insufle studenţilor lor dragostea, pasiunea pentru nota scrisă.
Şi cum priviţi înclinaţia publicului către muzica avangardistă?
Muzica avangardistă a existat dintotdeauna. Mozart scria muzică contemporană la vremea lui. La fel şi Brahms sau George Enescu. Aceşti oameni reprezentau spiritul vremurilor lor. Compoziţia de avangardă de acum face exact acelaşi lucru. Reflectă spiritul timpului în care trăim. Eu cred că toate aceste muzici scrise în vremurile noastre necesită toate atenţia ascultătorilor pasionaţi, pentru că acolo se află capodopere care vor fi ascultate peste zeci sau sute de ani.
Părăsind pentru moment atmosfera austeră de până acum, simţim impulsul de a vă adresa o întrebare legată de legendele care înconjoară, de obicei, o personalitate. Vorbind de episodul Harrods, unde v‑aţi achiziţionat butoni pentru un concert londonez, şi despre Adina Buzatu, celebra creatoare de modă masculină. Credeţi în impactul estetic al unei personalitati artistice, aşa cum a intrat în legendă rafinatul A.E. Baconsky?
Eu cred că trăim o epocă obsedată de imagine. Şi eu fac parte dintre aceia care cred că imaginea este rezultatul direct al conţinutului. Cu alte cuvinte, nu trebuie să ne îngrijim de o imagine şi să neglijăm conţinutul, ci exact invers. Trebuie să ne îngrijim de conţinut şi acel conţinut va genera, va radia o anumită imagine. Imaginea are la bază două elemente, cred eu. Autenticitatea şi spontaneitatea. Ele se construiesc foarte greu. Se construiesc printr‑o acumulare de ordin estetic şi etic. Toate aceste probleme legate de stil le găsesc a fi irelevante, pentru că stilul emană din ceea ce facem noi. Cu alte cuvine, nu ar trebui să ne preocupe atât de mult imaginea pe care o lăsăm în ochii semenilor, ci să ne concentrăm asupra conţinutului. Şi acest lucru se face prin onestitate.
Finalul acestui interviu ne aduce, în fine, în prezent. Această lună este dedicată Festivalului Internaţional „George Enescu”, în al cărui program figurează şi numele dumneavoastră. Ce aţi propus pentru această ediţie?
Concertul din cadrul Festivalului Internaţional „George Enescu” a îmbinat mai multe elemente simbolice. Au participat corul, soliştii şi orchestra Operei Naţionale Bucureşti, adică o producţie complet autonomă. În deschidere, am interpretat Simfonia festivă naţională a lui George Stephanescu – părintele fondator al Operei Române din Bucureşti acum 100 de ani. În 1921 George Stephanescu reuşea să adune în jurul său un cerc de entuziaşti şi să pună bazele acestei companii a Operei Române, sub auspiciile Statului Român, pe vremea aceea a Casei Regale a României. Aşadar, deschiderea concertului a reprezentat un omagiu la adresa părintelui fondator al acestei instituţii. A urmat Dixtuor pentru suflători, de George Enescu, o lucrare de un rafinament extraordinar. M‑a bucurat foarte mult, a fost pentru prima dată când am dirijat această lucrare. Am abordat doar octuorul.
Dixtuorul este o lucrare superbă, care îmbină foarte frumos specificul românesc cu rafinamentul coloristic al şcolii de compoziţie franceze şi, în spirit operistic, am pregătit pentru finalul concertului Oratoriul Stabat Mater de Rossini – o lucrare care s‑a impus în repertoriul marilor ansambluri ale planetei.
Ce va urma în cariera dumneavoastră după Festivalul Internaţional „George Enescu”?
Va urma deschiderea de stagiune cu toate concertele şi spectacolele aferente. Există un reper pe care ni l‑am propus. Vorbim de data de 8 decembrie 2021, când pe scena Operei Naţionale Bucureşti sperăm cu toţii să avem o premieră a operei Lohengrin, de Richard Wagner. Este un gest simbolic pentru că, exact în urmă cu 100 de ani, pe 8 decembrie 1921, George Enescu, venit special de la Paris, dirija concertul inaugural al nou înfiinţatei Opere Române din Bucureşti.
Ce mesaj aţi dori să transmiteţi tinerilor pe care ni‑i dorim mai aproape de viaţa muzicală?
Păstraţi‑vă autenticitatea, fiţi voi înşivă şi rămâneţi deschişi la frumos, pentru că lucrurile bune vor veni către voi!
■ Director artistic al Operei Naţionale Bucureşti, conferenţiar al Universităţii Naţionale de Muzică Bucureşti
Sorana Mănăilescu în dialog cu Tiberiu Soare
