Criza spirituală a Europei pe care Conciliul de la Trento (1545‑1563) a adâncit‑o la sfârşitul Renaşterii clasice care poartă numele de manierism a condus în lumea elitelor ecleziastice şi universitare, catolice şi protestante, deopotrivă, la nevoia unor evadări dintr‑o realitate marcată de războaie religioase şi de flageluri felurite, către o mult visată epocă de aur şi către icoana unei lumi utopice, mai bună şi mai aşezată, a unui locus amoenus.
În tradiţia cărturărească a unui Thomas Morus, tragicul umanist şi cancelar englez care publicase în 1516 în latină – pe linia dialogurilor platonice şi ca un ecou al descoperirilor insula
re iberice ale momentului – Despre statul republicii şi despre noua insulă a Utopiei, acolo unde nu există proprietate privată, nu se cunoşteau banii şi se cultiva Fiinţa Supremă, veacul al 
XVII‑lea înregistra plăsmuirile utopice ale dominicanului din Calabria Tommaso Campanella, autorul Cetăţii Soarelui – stat teocratic conceput ca experienţă a temniţei spaniole –, pe cele ale lui Johann Valentin Andreae, care îşi imagina în 1619 o comunitate de învăţaţi locuind într‑o Christianopolis, sau ale lui Francis Bacon, baron de Verulam, cancelar al regelui englez Iacob I Stuart, autor, înainte de 1626, al unei New Atlantis neterminată, cel ce va fi rostit, primul, sintagma We Europeans.
Va fi fost acelaşi climat în care ultima piesă a lui Shakespeare, Furtuna, se desfăşura sub semnul utopiei, cu personaje precum Miranda, care vorbea despre o brave new world, precum Caliban – anagrama cuvântului nou canibal –, întruchipare a principiului corporal, în faţa lui Ariel, principiul spiritual.
Pe lângă evadarea în utopie, Renaşterea târzie mai aduce o altă evadare, cea în infrareligios, în superstiţie, mai direct spus în vrăjitorie (maleficium), într‑o lume teribilă imaginată de Hieronymus Bosch, de Bruegel cel Bătrân sau de Frans Francken cel Tânăr – în 1607 se picta Sabatul vrăjitoarelor, după ce în 1584 se publicase Discovery of the witchcraft a lui Reginald Scot.
În fine, o a treia evadare a acestei epoci de criză este cea în ocultism, materializată în 1646 în faimoasa Fraternity of Freemasons din York a lui Elias Ashmole, imaginând faimosul templu
ierosolimitan al regelui Solomon şi al arhitectului Hiram ca un simbol al aşa‑numitei masonerii speculative care propovăduia libertatea gândirii şi fericirea oamenilor (în 1717 apărea marea lojă de Londra şi, mai târziu, Marele Orient din Franţa, care avea să dea Revoluţiei, în 1792, deviza istorică Liberté, Egalité, Fraternité).
■ Istoric al culturii şi al artei, profesor universitar, membru al Academiei Române şi vicepreşedinte al acesteia
Răzvan Theodorescu
