Temeiuri ale monarhiei constituţionale la români şi semnificaţia Încoronării din 1922, de la Alba Iulia
Monarhia şi regalitatea
Despre monarhie s‑a vorbit şi s‑a scris mult în ultimele decenii – deşi nu întotdeauna în cunoştinţă de cauză – după ce, timp de mai bine de patru decenii, înainte de 1989, tema a fost aproape prohibită. Era firesc ca tema monarhiei să revină oficial în atenţia opiniei publice româneşti de după 1989, nu numai ca un răspuns faţă de interdicţia, din anii comunismului, de a o evoca şi teoretiza, ci şi ca nevoie de cunoaştere realistă a vieţii trecute. A fost, prin urmare, în istoriografia românească, dar şi în societatea românească în general o sete de întoarcere la normalitate şi, mai ales, la perceperea corectă a monarhiei constituţionale, instaurate în România, spre finalul Epocii Moderne, la 1866. Presa a reflectat în moduri diferite această restauraţie, răspunzând după pricepere şi, uneori, după interese acestei cerinţe legitime a conştiinţei colective. Este dezarmant, totuşi, astăzi să constatăm cât de uşor se fac aprecieri legate de monarhie, de multe ori în totală necunoştinţă de cauză.
În 8 august 1870, s‑a consumat ca o lumânare subţire „Republica de la Ploieşti” şi unii şi‑au amintit în anii din urmă despre aceasta şi chiar au comentat evenimentul. Un „analist” a găsit şi cauza declanşării efemerei mişcări, anume „lipsa de tradiţie monarhică la români”. Cu alte cuvinte, Candiano Popescu şi acoliţii săi ar fi declanşat acţiunea contra prinţului Carol, pentru că românii nu erau obişnuiţi cu monarhia. Explicaţie mai absurdă este greu de imaginat. În alte împrejurări, voind să se evidenţieze vechimea monarhiei la români, anumiţi „exegeţi” ne învaţă că primul nostru rege, Carol I, încoronat la 1881, a fost şi primul monarh al românilor. Faptul ar fi exact, numai dacă monarhii s‑ar identifica exclusiv cu regii sau cu împăraţii, ceea ce nu este cazul.
Monarhia nu se confundă cu regalitatea şi nici cu monarhia constituţională. Monarh este oricare tip de principe care are (fie şi numai de drept) puterea supremă într‑un stat suveran, putere pe care o transmite, de regulă, ereditar. De obicei, în Evul Mediu, predomina concepţia că această putere a suveranului venea de la Dumnezeu (monarhia de drept divin).
Românii au avut, ca toate popoarele europene, monarhi, cu denumiri diferite, încă din Evul Mediu. Statele româneşti au fost monarhii de mai multe tipuri încă de la începuturile lor. Primele mărturii – este drept, narative – despre puterea suverană la români se referă pe la anii 900 d.Hr. Atunci, conform magistrului P., notarul regelui Bela (faimosul Anonymus), românii şi slavii din Transilvania aveau un principe sau duce (dux) numit Gelou. El era „un anumit român” (quidam Blacus) care „avea domnia” sau stăpânirea (dominium habebat) peste un stat de tip medieval timpuriu, aflat în plină organizare. Dintre toţi „ducii” pomeniţi în Transilvania, Banat şi Crişana de Anonymus, numai despre Gelou se spune clar că era român şi că „avea domnia”, ceilalţi fiind conducători subordonaţi (poate vasali) împăratului de la Constantinopol (cazul lui Menumorout din Crişana) sau ţarului bulgar (cazul lui Glad din Banat). Fireşte, nu se ştie cum au dobândit aceşti „duci”/ voievozi puterea, dar se poate presupune – apelând la analogii – că prin alegere de către adunarea cnezilor/ juzilor ţărilor respective. În acel timp însă, în zona Europei Central‑Orientale, majoritatea suveranilor diferitelor state nu întruneau încă toate caracteristicile monarhiei medievale mature.
Nu peste mult timp, la 1185‑1186, în urma unei revolte împotriva Imperiului Bizantin, s‑a format un nou organism politic în preajma Dunării de Jos, numit impropriu „Al Doilea Ţarat Bulgar”.
Era, de fapt, un stat (deşi noţiunea de stat este improprie pentru Evul Mediu) de sine stătător al românilor şi bulgarilor, condus de fraţii români Petru şi Asan, care vor fonda o dinastie. Fratele lor mai mic, Ioniţă Caloian, avea să fie între anii 1197 şi 1207 chiar „ţar al românilor şi bulgarilor”, încoronat după toate regulile de extracţie romano‑bizantină. El s‑a mândrit cu originile romane, ale sale şi ale poporului său, iar papa Inocenţiu al III‑lea l‑a flatat în acest sens, urmărind să‑l atragă la biserica apuseană. Trecând la catolicism, Ioniţă spera să‑şi ridice prestigiul, fiind recunoscut drept împărat şi numindu‑şi biserica sa patriarhie. Papa, care se vedea pe sine depozitarul întregii puteri spirituale şi temporale (el având plenitudo potestatis, adică „deplinătatea puterii”) din toată Creştinătatea, nu i‑a dat decât titlul de rege, iar capului bisericii sale pe acela de arhiepiscop (după rânduielile Occidentului latin). Dincolo de orgoliul papal, lumea creştină europeană avea atunci doar doi împăraţi (care se contestau reciproc), unul romano‑bizantin şi altul romano‑german. Restul suveranilor veneau în ordine după ei, respectându‑se o ierarhie destul de strictă. Dar, dincolo de aceste variaţiuni, Ioniţă şi urmaşii săi (bulgarizaţi treptat) au fost monarhi în înţelesul deplin al cuvântului.
Unii români din Transilvania şi Părţile Vestice au cunoscut monarhia ungară şi au trăit în cadrul ei chiar după anul 1000, când „ducele” Vajk s‑a creştinat (cu numele de botez Ştefan) şi a fost încoronat ca rege. Sub domnia lui creştină (1000‑1038), pe atunci ca rege al ungurilor (şi nu al Ungariei!), Ştefan a încadrat prin cucerire în regatul său părţile de câmpie ale Crişanei, Banatului şi unele regiuni deschise din Transilvania, până pe la Bălgrad (Alba‑Iulia). Abia pe la 1200 se constată că teritoriile locuite de români, de slavi şi de anumite enclave ale migratorilor turcici, de la sud de Mureş până la Carpaţii Meridionali (Alpii Transilvaniei) şi din răsărit până la Carpaţii Orientali, au fost încadrate prin cucerire în Regatul Ungariei. Deşi regii ungari au acceptat conducători distincţi ai Transilvaniei (adică ai regiunii intracarpatice), numiţi după tradiţia româno‑slavă voievozi, aceştia din urmă nu erau monarhi, fiindcă nu erau suverani, nu erau încoronaţi, ci deţineau doar o dregătorie dată de rege. După 1541, când Ungaria s‑a destrămat, Transilvania a devenit principat autonom sub suzeranitate otomană, până la 1688. Principii Transilvaniei au avut cele mai multe dintre caracteristicile monarhilor europeni (inclusiv încoronarea şi deţinerea puterii „din mila lui Dumnezeu”). După 1688 (în planul relaţiilor internaţionale, după 1699) suverani ai Transilvaniei au devenit împăraţii din Casa de Habsburg, fie ca „mari principi ai Transilvaniei”, fie ca regi ai Ungariei (ocupate treptat după 1541). Rar, câte un monarh român sau de origine românească – aşa cum au fost Matia Corvin (numit câteodată, în derâdere, Valachorum regulus, adică „crăişorul românilor”) sau Mihai Viteazul – a ajuns să domnească asupra românilor din Transilvania şi Părţile Vestice. Numai că primul nu a fost rege în calitate de român, ci de ungur (Hungarus), iar al doilea, deşi a deţinut puterea ca domn român, a făcut‑o meteoric, fără să poată da măsura unei adevărate guvernări. Prin urmare, românii ardeleni au trăit, într‑o formă sau alta, sub monarhii străine până la 1918.
Stăpânul suprem al ţării şi al supuşilor
Cea mai grăitoare formă a monarhiei noastre româneşti s‑a afirmat, începând cu secolul al XIV‑lea, în Ţara Românească şi Moldova. La conducerea acestor două voievodate (numite de occidentali principate) se afla domnul, care era în acelaşi timp şi mare voievod. Termenul de domn, însemnând stăpânul suprem al ţării şi al supuşilor, vine din latinescul dominus, titlu care, în perioada dominatului (284‑476, cu prelungire în întreaga perioadă bizantină, până la 1453), era purtat de şefii statului roman. În documentele curente de cancelarie, elaborate în limba slavonă, cuvântul „domn” capătă forma de „gospodin”, neutilizată în limba poporului. Numele de mare voievod, pătruns în limba română, provine din limba slavonă şi înseamnă comandant militar. Datorită migraţiei slavilor şi convieţuirii străromânilor cu slavii, începând cu secolul al IX‑lea sunt atestaţi mai mulţi conducători români numiţi voievozi (în latină comites) şi cnezi. Ei erau şefii unor formaţiuni politice sau state incipiente din regiunea carpato‑dunăreană. În secolele al XIII‑lea – al XIV‑lea, prin procesul de unificare politică a acestor mici state, s‑a impus la sud şi est de Carpaţi câte un „mare voievod”, situat deasupra voievozilor locali, supuşi deja acestuia. Marele voievod începe treptat să poarte şi titlul de domn, mai ales după consolidarea puterii sale şi după consacrarea autorităţii sale pe plan internaţional. În titlul princiar, în afara numelor de „mare voievod” şi „domn”, se mai afla şi particula Io, prescurtare de la numele sacru grecesc de Ioannes, însemnând „cel ales de Dumnezeu” (spre a domni) şi introdusă de biserică, prin ceremonia ungerii suveranului la urcarea pe tron. Domnul era şi „singur stăpânitor” sau „autocrator”, ceea ce arăta că el era suveran, iar statul său era independent. Se considera că puterea domnului venea „de la Dumnezeu”, fapt marcat în titlul oficial prin formula „din mila (sau din îndurarea) lui Dumnezeu” (Dei gratia). Însemnele puterii erau coroana, buzduganul şi sceptrul. Atribuţiile domnilor, deşi importante, erau limitate de privilegiile boierimii şi ale clerului înalt, precum şi de „obiceiul ţării” (dreptul tradiţional). Domnul (marele voievod) conducea întreaga administraţie a statului, numea marii dregători, dăruia moşii şi alte bunuri, era cel mai înalt comandant al oştirii, avea iniţiativa în politica externă, deschidea şi încheia conflicte, era judecătorul suprem al ţării etc. Domnii români se recunoşteau în mod curent în secolele al XIV‑lea – al XVI‑lea vasali ai regilor Ungariei şi Poloniei, fără ca aceasta să afecteze, din propria perspectivă, starea de independenţă a ţărilor lor. Formal, în câteva documente elaborate în latineşte, unii principi de la sud de Carpaţi s‑au intitulat mari voievozi şi domni „din îndurarea lui Dumnezeu şi a regelui Ungariei” (când regimul vasalităţii era mai apăsător şi interesele de sprijin pe Ungaria mai mari). Unii dintre ei au purtat şi coroane şi au reuşit să se încoroneze prin ceremonii fastuoase, patronate şi făcute de Biserică, după ritualul basileilor bizantini.
Succesiunea la tron se făcea după principiul mixt ereditar‑electiv, în sensul că suveranul era ales dintre membrii celor două familii domnitoare (Basarabii în Ţara Românească şi Bogdăneşti sau Muşatinii în Moldova), de adunarea ţării, formată din grupurile privilegiate (stările din Apus): boierii, clerul, curtenii. După instaurarea suzeranităţii otomane directe (efective) la sud şi est de Carpaţi, în secolul al XVI‑lea, domnii aleşi de ţară trebuiau confirmaţi de sultan. Adesea, prin abuz, se proceda invers, adică întâi avea loc numirea de la Istanbul (tot dintre membrii dinastiilor locale) şi apoi se producea alegerea formală de către adunare. După aceasta, urma (de la o vreme) ceremonia încoronării de către mitropolit, de obicei în loc deschis (pe „câmp”), în prezenţa „ţării” (a reprezentanţilor stărilor sau categoriilor libere). De exemplu, se pare că Ştefan cel Mare a fost ridicat domn în 1457 pe câmpul numit „Direptate” din Siret, vechea capitală a ţării. Din a doua parte a secolului al XVI‑lea, sursa divină a puterii este, prin urmare, completată în mod efectiv cu una pământească (împăratul sau sultanul), deşi domnii se considerau şi se declarau în continuare „unşii lui Dumnezeu” şi dăruiţi cu autoritate „din mila lui Dumnezeu”. Din aceeaşi perioadă, atribuţiile externe ale domniei ajung limitate, fiindcă se pliază după interesele Porţii. În interior, domnii continuă să aibă aceleaşi atribuţii supreme. Pentru a evita luptele interne pentru tron – păgubitoare pentru ţară – şi a limita puterea boierilor, cei mai mulţi domni şi‑au desemnat urmaşii încă din timpul vieţii, prin asocierea la domnie, aşa cum se întâmpla şi în Apus.
Instituţia domniei şi‑a continuat existenţa în toată Epoca Modernă şi Contemporană, inclusiv sub regalitate. Domnii noştri s‑au considerat pe sine suverani chiar şi atunci când dependenţa lor faţă de sultan era evidentă. Totuşi, dependenţa Ţărilor Române faţă de sultan nu se confundă cu starea de cucerire directă în care au trăit secole la rând ţările de la sud de Dunăre, transformate în provincii otomane. Călătorii străini, intrând în Ţările Române dinspre sudul Dunării, remarcau imediat că au intrat în Creştinătate, deoarece, scriau ei: se înălţau cruci pe dealuri; clopotele bisericilor băteau liber; limba română şi obiceiurile locale nu erau stingherite; nu existau garnizoane şi administraţie otomane; supuşii otomani, ca să treacă Dunărea, aveau nevoie de firmane speciale de la sultan, înfăţişate domnului ţării sau reprezentanţilor săi; aceşti supuşi otomani erau obligaţi să plece din ţară imediat după terminarea afacerii pentru care veniseră; nu se puteau construi moschei, geamii, meceturi şi nici nu se putea face prozelitism islamic; musulmanii nu se puteau stabili definitiv între băştinaşi. Cu alte cuvinte, toate instituţiile creştine şi structura social‑economică şi politică locală funcţionau.
„Tratatele” româno‑otomane prevedeau, între altele, conducerea statelor de către un principe creştin şi nu de către un guvernator otoman musulman; alegerea principelui de către „ţară”, dintre familiile princiare locale; confirmarea alesului şi investirea sa de sultan; principele trebuia să fie „prietenul prietenilor şi duşmanul duşmanilor” padişahului.
Primul domn al Principatelor Unite şi apoi al României
Din anii ‘50‑‘70 ai secolului al XVI‑lea, dependenţa Ţărilor Române de otomani creşte sensibil, iar abuzurile sporesc. Se intră în perioada suzeranităţii efective sau reale, numită şi hegemonie otomană.
Ştirbirea maximă a atribuţiilor principilor români a avut loc în secolul al XVIII‑lea, în perioada fanariotă (între 1711‑1821, în Moldova, şi între 1716‑1821, în Ţara Românească), când în fruntea Ţărilor Române s‑au aflat conducători creştini greci proveniţi din cartierul Fanar al Constantinopolului şi puşi în serviciul Porţii. Dar chiar şi în acest secol numit fanariot, atribuţiile domniei au fost în mare parte conservate, iar puterea locală a aparţinut elitei creştine, româno‑greceşti. În urma Revoluţiei de la 1821, conduse de Tudor Vladimirescu, au fost restabilite domniile pământene (cu principi români la Bucureşti şi la Iaşi), iar în 1829, prin pacea de la Adrianopol, s‑a reafirmat autonomia deplină a celor două principate. Între anii 1828 şi 1834, s‑a impus ocupaţia rusă asupra Moldovei şi Ţării Româneşti, dar, tot atunci, s‑au elaborat de două comisii de boieri români şi s‑au adoptat (cu aprobarea guvernatorului rus Pavel Kiseleff), în 1831‑1832, Regulamentele Organice, primele documente cu valoare constituţională din istoria Ţărilor Române. Aceste Regulamente Organice, aproape identice în cele două ţări, au rămas în vigoare (cu întreruperea din timpul Revoluţiei de la 1848‑1849) până la Convenţia de la Paris, din 1858. Pe baza Convenţiei, a condus ţara până în 1864 şi Alexandru Ioan Cuza, primul domn al Principatelor Unite şi apoi al României. În ultima parte a domniei lui Cuza (1859‑1866) şi sub Locotenenţa Domnească (februarie‑mai 1866), a fost elaborată prima Constituţie propriu‑zisă a României, aprobată la începutul domniei principelui Carol I (1866‑1881). Din 1881 până în 1914, Carol I a domnit ca rege al României.
O naţiune mică precum cea română nu avea cum să‑şi decidă singură destinul – pentru că risca să fie strivită – dar nici nu a stat pasivă, la cheremul marilor puteri. Dubla alegere a prinţului Alexandru Ioan Cuza, obţinerea recunoaşterii dublei alegeri, unificarea instituţiilor, marile reforme ale modernizării nu au fost creaţii ale marilor puteri, ci întruchipări ale voinţei naţionale româneşti, exprimate în programul Revoluţiei Române de la 1848‑1849. La fel s‑a întâmplat şi ulterior, când organismele reprezentative ale poporului român au împiedicat divizarea ţării, aducând principele străin, au adoptat Constituţia (1866), moneda naţională (1867), au creat Academia Română (1866), au proclamat independenţa de stat şi au determinat cucerirea ei (1877‑1878), au facilitat unirea Dobrogei (1878), au decis făurirea Băncii Naţionale (1880), instituirea Regatului României (1881) şi obţinerea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române (1885) şi au militat pentru unirea provinciilor româneşti cu Ţara la 1918. Nimic nu a venit ca dar din partea mai marilor lumii şi nimic nu s‑a făcut din simplă simpatie dezinteresată faţă de români. Aproape toate aceste acte (cele care preced momentul obţinerii independenţei depline) s‑au înfăptuit împotriva voinţei „puterii suzerane” şi în ciuda protestelor acesteia. Evident, românii nu au putut acţiona singuri şi nici în opoziţie permanentă şi totală cu marile puteri, dar au existat momente decisive – precum cele evocate mai sus – când şi‑au luat soarta în mâini. Cel mai bine s‑a văzut acest lucru atunci când, pe calea deschisă de Congresul de Pace de la Paris (1856), adunările ad‑hoc au decis unirea la 1857, unire restricţionată de marile puteri prin Convenţia de la Paris din 1858 şi înfăptuită de români prin dubla alegere din 5 şi 24 ianuarie 1859. Atunci s‑a aplicat „politica faptului împlinit”, adică s‑a impus voinţa naţională în faţa actorilor de pe scena internaţională. Acelaşi lucru s‑a întâmplat la 1877‑1878, când România era privită de Rusia drept spectator pasiv al conflictului său cu Turcia şi când principele Carol s‑a impus drept comandant strălucit al frontului de la Plevna, armata română contribuind substanţial la obţinerea victoriei finale contra Imperiului Otoman. De asemenea, la 1914 şi 1916, au primat în luarea deciziilor interesul naţional şi voinţa naţiunii române.
Regele Ferdinand I: „Nu cunosc decât interesele ţării”
În 1916, România a intrat în război – după o adâncă şi îndelungată cumpănire – de partea Antantei. Mai mult de jumătate din toţi românii care trăiau atunci începuseră să lupte şi să moară, încă din 1914, pentru cauze care nu‑i priveau şi în care erau antrenaţi fără voia lor. Actul de la 1916 nu a fost dorit de toţi politicienii români. În fond, România avea de ales între Transilvania şi Bucovina, pe de o parte, şi Basarabia, pe de alta. Logica de‑atunci spunea clar că România nu le‑ar fi putut avea pe toate, deşi în provinciile menţionate românii erau majoritari (în ciuda unor recensăminte falsificate). Intrarea României în război de partea Antantei, însemna sacrificarea Basarabiei, unde deznaţionalizarea românilor atinsese cote alarmante. Marele om politic Petre Carp – revoltat şi mânios pe rege când acesta şi‑a expus şi motivat opţiunea pentru Antanta – a proferat vorbe grele (dorinţa ca Armata Română să fie învinsă; trimiterea fiilor săi în război, dar în armata germană etc.) şi i‑a adus aminte suveranului, Regele Ferdinand I, că face parte dintr‑o dinastie germană, care are anumite interese de apărat. Îndurerat, dar ferm şi lucid, regele a rostit atunci cuvinte memorabile, azi uitate de mulţi: „D‑le Carp, aţi greşit când aţi vorbit de interesele dinastiei. Nu cunosc interesele dinastiei, nu cunosc decât interesele ţării. În conştiinţa mea aceste două interese se confundă. Dacă m‑am hotărât să fac acest pas grav, e fiindcă, după matură chibzuinţă, eu am ajuns la convingerea, adâncă şi nestrămutată, că el corespunde cu adevăratele aspiraţiuni ale neamului… Dinastia va urma soarta ţării, învingătoare cu ea, sau învinsă cu ea. Deoarece, mai presus de toate, să ştiţi, d‑le Carp, că dinastia mea este română. Rău aţi făcut când aţi făcut‑o străină, germană. Nu, e românească! Românii nu au adus aici pe unchiul meu, Regele Carol, ca să întemeieze o dinastie germană la gurile Dunării, ci o dinastie naţională şi revendic pentru Casa mea cinstea de a fi îndeplinit în întregime misiunea pe care acest popor i‑a încredinţat‑o”.
Acestea sunt vorbe şi fapte ale unui mare om de stat român, demne de memoria colectivă şi demne de urmat şi astăzi. Acest suveran al României, alături de Regina Maria, cu deplina responsabilitate a misiunii sale încredinţate de Dumnezeu şi de naţiunea română, s‑a încoronat în 1922, la Alba Iulia, pe urmele lui Mihai Viteazul. Monarhia, regele şi regina deveniseră cu‑adevărat, în ochii poporului român, depozitarii voinţei naţionale şi ai demnităţii naţionale.
În consecinţă, tradiţia monarhică la români a fost aceea care ne‑a trasat secole la rând destinul, iar venirea principelui Carol, la 10 mai 1866, se înscrie într‑o admirabilă continuitate. Este drept că au fost, în istoria românilor, mai multe dinastii, dar acestea s‑au succedat fără să tulbure, în general, ordinea monarhică stabilită. Între membrii acestor dinastii – aşa cum s‑a întâmplat în istoria tuturor ţărilor – au fost şi anumiţi principi străini, dar aceştia, în cea mai mare parte, s‑au naturalizat, s‑au simţit repede români şi au apărat interesele românilor. Numele de „dinastie străină”, aplicat pentru o vreme familiei principelui Carol I de Hohenzollern‑Sigmaringen, a avut rostul său, mai ales că adunările ad‑hoc din 1857 ceruseră un „prinţ străin” în fruntea României, un prinţ ai cărui urmaşi urmau să fie crescuţi „în religia ţării”. Dinastia străină europeană şi cu înalte conexiuni în sferele de putere ale lumii – în faţa nimicniciei vechilor dinastii princiare locale rivale şi concurente – urma să asigure un prestigiu ridicat al României pe arena internaţională. De la o vreme însă, poporul a văzut şi a simţit că dinastia se confunda cu interesele ţării, astfel că adjectivul de „străină” a pălit tot mai mult. Cum s‑a văzut, la 1916, Regele Ferdinand I a lămurit definitiv lucrurile prin memorabilele cuvinte evocate şi reproduse mai sus. La scurtă vreme, dinastia s‑a chemat şi oficial „de România”.
Care este atunci deosebirea dintre dinastiile de dinainte de 1866 şi cea de după 1866? Dinastia venită prin voinţa naţională la 1866 (exprimată încă de adunările ad‑hoc din 1857) este cea dintâi din istoria românilor care a condus ţara în temeiul unei constituţii adevărate, prima Constituţie modernă a României, adoptată de propriile foruri legiuitoare. În vremea monarhiei moderne şi constituţionale, dintre anii 1866 şi 1947, s‑au înfăptuit unele dintre cele mai importante obiective ale naţiunii române: unirea Moldovei şi Ţării Româneşti, crearea Academiei Române, proclamarea şi cucerirea independenţei absolute, unirea Dobrogei cu România, proclamarea regatului României, adoptarea monedei naţionale şi înfiinţarea Băncii Naţionale a României, autocefalia Bisericii Ortodoxe Române, Unirea cea Mare de la 1918, Constituţia din 1923, modernizarea ţării şi sincronizarea sa cu civilizaţia occidentală, crearea sistemului feroviar, marea efervescenţă culturală, crearea universităţilor moderne, construcţia de locomotive, de vagoane, de avioane etc.
Încoronarea petrecută solemn la Alba Iulia, în 15 octombrie 1922, este privită de unii ca un act formal, dar nu a fost. Încoronarea regilor Ferdinand şi Maria, în catedrala clădită special cu acest scop, este ultimul act fundamental întregitor al Marii Uniri. Fără încoronare, Marea Unire rămânea neîmplinită. Aşa, prin organizarea impecabilă a actului, voinţa de unire a poporului român era consfinţită deplin, în faţa ţării, a lumii şi a lui Dumnezeu. Volumul de faţă, coordonat de un excelent specialist – profesorul dr. Narcis-Dorin Ion – vine să lămurească în detaliu sensul actului Încoronării Regale de la Alba Iulia din 1922, să aducă noi detalii în lumina noilor cercetări şi să evidenţieze semnificaţii pline de miez, rămase uitate. Imaginile însoţitoare, unele complet inedite, nu au nevoie de nicio prezentare, pentru că vorbesc de la sine despre măreţia unui episod fundamental din istoria contemporană a României.
Fireşte, ca oriunde şi ca oricând în istorie, nici în timpurile de glorie ale monarhiei în general şi nici în secolul monarhiei constituţionale (1866‑1947) nu s‑a putut înregistra la români o perpetuă epocă de prosperitate. Mitul „vârstei de aur” rămâne ceea îi spune numele, adică un mit. Am avut, ca toate popoarele, suişuri şi coborâşuri, am avut victorii şi eşecuri, regimuri democratice şi totalitare, revirimente şi crize şi, cel mai adesea, perioade obişnuite, în care viaţa cotidiană a mers înainte, cu bunele şi cu relele sale. Monarhia constituţională, inaugurată la 1866, odată cu înscăunarea principelui Carol de Hohenzollern‑Sigmaringen, a adus României stabilitate şi echilibru, creând – prin efortul elitei politice şi intelectuale şi prin antrenarea în acest efort a naţiunii – auspiciile sincronizării noastre cu Europa Occidentală, adică aşezarea noastră în acel circuit de valori verificate, care au asigurat lumii europene prosperitatea, eficienţa şi preluarea sa ca model mondial de succes. Elogiul cumpătat al monarhiei, al regalităţii şi al dinastiei la români se înscrie periodic în ordinea firească a lucrurilor, în necesitatea reamintirii faptelor mari, spre a oferi tinerilor energia necesară edificării viitorului.
Ioan‑Aurel Pop
