„Evreul Süss” sau de la istorie la literatură
În urmă cu 100 de ani, în 1922, scriitorul Lion Feuchtwanger termina de scris Evreul Süss, roman istoric care i‑a adus o faimă mondială. Recenta apariţie a unei noi ediţii în româneşte a romanului e binevenită. Povestea lui Joseph Süss Oppenheimer, evreul născut la Heidelberg în 1698 şi executat la Stuttgart la 4 februarie 1773, s‑a cam uitat, dar, dincolo de datele istoriei, e vorba de un roman istoric fascinant, poate cea mai puternică proză a scriitorului evreu, german, american Lion Feuchtwanger. Iniţial, autorul şi‑a intitulat cartea Puterea sau Süss şi Puterea. În viziunea sa, Puterea consemna începutul supremaţiei şi atotputerniciei banului, într‑o epocă a declinului castei nobiliare şi a altor centre de putere.
Mulţi oameni cred că evreii au inventat capitalismul. Într‑un fel, nu sunt departe de adevăr. Se spune că „patentul” ar aparţine acestui Joseph Süss Oppenheimer, care a fost un soi de ministru de finanţe la curtea ducelui german Karl Alexander de Wurttemberg. Măsurile financiare ingenioase concepute de Süss, în premieră în istoria economiei europene, l‑au salvat pe ducele Karl Alexander de la faliment, l‑au îmbogăţit şi au adus bunăstare principatulul german. E cel mai renumit „evreu de Curte” amintit în cărţile de istorie. „Evreul de Curte” – un personaj istoric mirobolant, adică extraordinar, incredibil, mirific. Şi fantasmagoric. Îl întâlnim pe „evreul de Curte” în ultimele secole ale Evului Mediu, în special după fărămiţarea Sfântului Imperiu Roman, în urma „Războiului de 30 de ani” (1618‑1648), grăbind apariţia capitalismului. Toate cele aproape 2000 de ducate, principate şi palatinate germane, devenite independente după acest război pustiitor, erau secătuite economic. Moment prielnic pentru manifestarea geniului financiar evreiesc. Astfel, nu surprinde faptul că în majoritatea acestor formaţiuni statale întâlnim în preajma cârmuitorilor germani pe „evreul de curte” (Hofjude), specialistul în finanţe. Chiar şi Carol al V‑lea, cel mai catolic dintre toţi monarhii europeni, îndatorat iezuiţilor, l‑a adus la Curtea sa şi l‑a numit şef al monetăriei pe evreul Jossl de Rosheim, „mult priceputul în afaceri”. Dar cel mai faimos dintre aceşti „evrei de Curte” e considerat Joseph Süss Oppenheimer, „ministrul de finanţe” al ducelui Carol I (Karl Alexander de Wurtemberg). Süss este considerat de istoricul american Max I. Dimont drept „prototipul miniştrilor de finanţe moderni”, care prin inovaţiile sale financiare a stabilit modalităţile prin care cârmuritorii regali şi princiari se puteau elibera din dependenţa faţă de nobili.
Cum era şi firesc, ducele Karl Alexander de Wurtemberg îl preţuia şi‑l iubea pe evreul Süss, nu şi nobilii de la curte. Aceştia au făcut totul ca să‑l vadă pe evreul Süss în ştreang. După moartea
prinţului protector, Süss a fost arestat, învinuit de fraude şi de alte crime odioase şi condamnat la spânzurătoare. Mai întâi însă, spun documentele, Süss a fost expus într‑o cuşcă cu gratii, în piaţa centrală a oraşului. Totul s‑a transformat într‑o festivitate publică. Climaxul spectacolului ar fi trebuit să fie abjurarea de la credinţa strămoşească a condamnatului. Dar Süss a refuzat să se boteze şi să‑şi salveze astfel viaţa. El a urcat treptele eşafodului murmurând vechiul legământ iudaic: „Şma Israel, Adonai Eloheinu, Adonai Ahad”/ Ascultă Israel, Dumnezeu este Dumnezeul nostru, Unicul Dumnezeu. Execuţia s‑a desfăşurat cu tot fastul şi rafinamentul batjocurii urii antisemite.
Până aici vorbesc documentele, încolo începe fabulaţia şi acţionează talentul şi fantezia autorului. Eroul lui Feuchtwanger nu va fi doar un geniu al finanţelor, ci şi un dandy desăvârşit, un amant deosebit şi un sclipitor om de lume. Intriga ne poartă spre un final neaşteptat: puţin timp după pronunţarea sentinţei de condamnare la moarte, Süss află că are descendenţă regală, nici mai mult nici mai puţin, altul decât fiul mareşalului Heydersdorff, Duce de Wolfenbuttel, care a iubit‑o pe… actriţa evreică Michaele Süss Oppenheimer. După prescripţiile legii iudaice (mama fiind evreică), Süss este evreu, dar după legea creştină, el este considerat creştin. Destul ca să fie eliberat şi să ducă mai departe o viaţă lungă şi îmbelşugată. Süss refuză însă şansa de a se salva, trăise ca evreu şi va muri ca evreu.
Finalul romanului e semnificativ: în timpul nopţii, trupul lui Süss e furat din ştreang şi dus într‑un alt principat. Sicriul e coborât în groapă şi la căpătâiul mortului i se pune o grămăjoară din pământul Sionului. Rabinul rosteşte rugăciunea şi cei zece bărbaţi evrei răspund în cor: „Zadarnică şi felurită e lumea, deşartă strădanie în vânt. Dar Unul şi Etern este Dumnezeul lui Israel, cel adevărat, Iehova”. Cei de faţă smulg iarbă şi o aruncă în groapa deschisă, rostind: „Ca iarba ne uscăm şi noi”. Şi mai zic: „Nu vom uita că suntem ţărână”. Şi apoi îşi spălară mâinile în apa curgătoare, care goneşte spiritele rele, şi părăsiră cimitirul…”
Observaţia istoricului este exactă: odată cu Evreul Süss fusese îngropat nu spiritul noului capitalism, ci spiritul obscurantist al Evului Mediu.
Feuchtwanger – şi el un personaj fabulos. În momentul cuceririi puterii de Hitler, în 1933, Lion Feuchtwanger era un scriitor şi jurnalist bine cunoscut în Germania şi în lume. Publicase romanele Ducesa slută (1923), Viaţa lui Eduard al II‑lea al Angliei (lucrare scrisă împreună cu Bertold Brecht, în 1924), Evreul Süss (1925), Succes (1930), Războiul evreilor. Josephus (1932), Fraţii Oppenheim (1933), Falsul Nero (1936), colabora intens în presă şi era deosebit de activ în viaţa literară germană. Faimă care nu‑l apără, ca altădată pe evreul Suss, de ura şi agresiunea antisemită. Spre deosebire de Süss, evreul Feuchtwanger reuşeşte să fugă din Germania nazistă şi obţine azil politic în Statele Unite. Aici va scrie Vulpile în vie (1947), Goya (1951), Înţelepciunea nebunului sau moartea şi transfigurarea lui J. J. Rousseau (1952), Balada spaniolă (1955), cunoscut şi sub titlul Evreica din Toledo (1955), şi Văduva Capett (1956), care îi sporesc considerabil faima internaţională. E propus de câteva ori la Premiul Nobel pentru literatură. În ultimul an de viaţă, chinuit de un cancer al stomacului, Feuchtwanger dă la lumină ultima sa scriere: Jephta şi fiica sa.
Ce se ştie şi ce nu se ştie despre Feuchtwanger. Se ştie despre el că s‑a născut în ziua de 7 iulie 1884, într‑un oraş bavarez numit München, „care pe vremea aceea avea 437.112 locuitori”. „A primit învăţătură de la circa 98 de profesori, a studiat 211 discipline, inclusiv ebraica. A studiat psihologia, Istoria Regilor Bavariei, sanscrita, gramatica gotică şi metodele de calculare a dobânzilor, dar nu şi limba engleză, economia politică sau istoria americană. Scriitorului i‑au trebuit 19 ani ca să şteargă complet din conştiinţa sa 178 din aceste 211 teme. În cursul studiilor sale, numele lui Platon a fost menţionat de 14.203 ori, cel al lui Frederic cel Mare de 22.614 ori, iar cel al lui Karl Marx niciodată. La examenul de doctorat, a căzut la gramatica germană veche şi literatură, fiindcă nu era suficient familiarizat cu răsturnarea de pe cal a adversarului într‑un turnir cavaleresc… Scriitorul a petrecut 14 ani în şcolile şi universităţile din Berlin şi München, cinci luni şi jumătate în armată, 17 zile ca prizonier de război şi, mai târziu, 11 ani la München. Restul vieţii sale a trăit, comparativ, în libertate.
În 3013 zile a avut mijloace de existenţă insuficiente, şi în 294 zile n‑a avut mijloace de existenţă deloc… Scriitorul avea, în floarea bărbăţiei sale, înălţimea de 1,52 m şi greutatea de 65,5 kg. Pe vremea aceea poseda 29 de dinţi proprii, cu câţiva falşi în faţă, 12 îmbrăcaţi în aur. Avea un păr blond spălăcit şi purta ochelari. Era un înotător bun şi un dansator prost. Îi plăceau tot felul de mâncăruri de peşte, nu‑l atrăgeau budincile, îi plăceai băile fierbinţi, nu putea suferi câinii şi tutunul. Îi plăceau vinurile bune, dar nu se împăca cu băuturile şi cafelele tari. Era un simpatizant al vegetarianismului şi lăuda mâncărurile de regim indiene, dar în realitate era un mare mâncător de carne…
Germania, când scriitorul L. F. se bucura de succes acolo, număra 65.234.617 de suflete, 667.884 dintre acestea foloseau serviciul poştal şi calea ferată. Existau 40.103 medici, 836 critici literari, 8267 de scriitori şi 15.043 de moaşe. Idioţi şi cretini înregistraţi, în mod oficial, erau în Germania 36.461. Scriitorul a avut ghinionul să aibă de‑aface cu un număr dintre ei. Trei dintre ei erau înalţi demnitari ai Reich‑ului… O dovadă privitoare la neobişnuita vitalitate a scriitorului o constituie faptul că a putut să tragă în piept de 407.265 de ori aerul oraşului München, unde scriitorul şi‑a petrecut cea mai lungă perioadă a vieţii sale, fără ca sănătatea lui intelectuală să aibă de suferit…
Scriitorul a avut odată o proprietate care i‑a fost confiscată. De 6 ori a avut avere, de patru ori şi jumătate averea i s‑a spulberat prin inflaţie. Când Hitler a venit la putere, avea 25 de manuscrise, 10.243 de cărţi, 1 automobil, 1 pisică, 2 broaşte‑ţestoase, 9 răsaduri cu flori şi 4212 alte obiecte care au fost fie distruse, fie ucise, fie pierdute, fie furate când naţional‑socialiştii i‑au răscolit casa. Poliţia a declarat de 3 ori că aceasta a avut loc la ordinul Ministerului de Interne prusac şi de 4 ori că jaful l‑au săvârşit comuniştii îmbrăcaţi în uniforme de ofiţeri nazişti.
Lion Feuchtwanger a scris 11 piese de teatru, dintre care 3 bune care nu s‑au jucat niciodată, una foarte banală care a fost reprezentată de 2346 ori şi una realmente proastă care, neavând permisiunea lui de a fi pusă în scenă, s‑a jucat de 876 ori… Din primele 4 romane scrise de Lion Feuchtwanger, 527.000 de exemplare au fost tipărite în Germania. După ce Lion Feuchtwanger a declarat că printre cele 164.000 de cuvinte cuprinse în cartea lui Hitler, Mein Kampf, se află 164.000 jigniri aduse gramaticii germane şi stilului, propriile sale cărţi au fost interzise şi arse. 943 de calomnii foarte grave şi 3248 de calomnii grave au fost puse în circulaţie împotriva lui. În 1534 articole de ziar şi în 327 emisiuni radiofonice cărţile lui au fost caracterizate drept «otravă pentru poporul german».
Lumea îl solicita foarte mult pe Lion Feuchtwanger, care a primit 3784 de manuscrise pentru examinare şi apreciere de la tinerii scriitori care se simţeau jigniţi dacă lectura operelor lor dura mai mult de două zile. 84 dintre aceste manuscrise au fost distruse, împreună cu cele ale lui Lion Feuchtwanger, când naziştii au năvălit în casa lui. 17.169 de persoane i‑au solicitat autograful şi 826 de femei i‑au solicitat postul de secretară. A avut 202 rude, 3124 de cunoştinţe şi 1 prieten. 2048 de persoane au vrut să ştie ce crede scriitorul Lion Feuchtwanger pe marginea subiectului dacă Cristos, Shakespeare, Bismarck, Lenin, Theodor Herzl sau Hitler a fost cel mai mare om care a trăit vreodată.
Lion Feuchtwanger a fost realmente fericit de 19 ori în viaţa lui şi foarte nenorocit de 14 ori. De 584 de ori a suferit din pricina nebuniei lumii care uneori l‑a stupefiat. Apoi a devenit «imun»”.
De teama falsificărilor, această biografie, cu accente auto‑ironice, a întocmit‑o scriitorul însuşi. Şi‑a permis însă amnezia câtorva ani „problematici”. Nu aminteşte, de pildă, episodul flirtului său cu Moscova bolşevică, după părăsirea Germaniei naziste. În 1936‑1937, Lion Feuchtwanger se află în Uniunea Sovietică. Scrie şi o carte: Moscova 1937. Apără „Marile epurări staliniste şi justifică vânătoarea împotriva lui Troţki. O „orbire”, ce‑i drept trecătoare, dar de neînţeles la acest homo historicus. „Amiciţia” sa faţă de Stalin i‑a adus criticile colegilor de breslă, exilaţi şi ei, Ştefan Zweig şi Franz Werfel. În plus, i‑a îngreunat „naturalizarea” americană. În sus-numita biografie, Feuchtwanger nu pomeneşte de pseudonimul J.L. Wetcheer folosit adesea, de doctoratul luat cu o teză despre Heinrich Heine (în 1918) şi de fondarea, în acelaşi an, a jurnalului Der Spiegel. Nici de arestarea şi internarea sa în lagărul „Camp Les Meilles”, după ocuparea Franţei de trupele germane, nu adduce vorba. După cum nu aminteşte nici de avatarurile luptei de a obţine naturalizarea americană.
După război, Lion Feuchtwanger a fost adesea invitat în Germania, dar nu s‑a mai întors în ţara natală niciodată. Mai precis, în cele două ţări germanice. Germania comunistă i‑a conferit totuşi Premiul Naţional pentru literatură (1953). „Imun”, premiatul nu a reacţionat. După moartea scriitorului, (Los Angeles, 21 decembrie 1958), soţia sa, Marta, a donat întreaga sa arhivă (manuscrise, documente, cărţi, obiecte personale) Universităţii din California (Feuchtwanger Memorial Library).
■ Scriitor, publicist, editor
Teşu Solomovici
