Lui Vasile Igna i‑au apărut în 2022 două volume de poezie, o antologie pe formula best of, publicată la Editura Academiei Române, şi o carte cu versuri noi, Capcanele, căreia îi dedic cronica de faţă (Editura Limes, 2022, 112 p.) Dacă, readus la stadiul de manuscris, acest volum de la Limes nu ar fi purtat semnătura lui Igna, fiind deci citit fără a şti cine l‑a scris, un cunoscător de poezie autohtonă ar fi recunoscut, după numai câteva texte, autorul. E un test care poate fi făcut cu scrisul unor poeţi consacraţi (nu şi al unor debutanţi), care au o anumită stilistică uşor recognoscibilă, o „amprentă” unică şi un univers imaginar propriu, în care poetul se simte bine şi unde revine. Lumea poetică din Capcanele e formată din componente natural‑simbolice, Grădina, Valea, Moara, Dealul, scrise cu majuscule edificatoare, ori Livada unui „ardusat” pe care autorul îl grafiază, dimpotrivă, cu minusculă, transformând numele satului natal din Maramureş într‑un substantiv comun. Mediul citadin e aproape absent din acest spaţiu liric, care este extras din prezentul urban, artificial, trepidant, pentru a respira după ritmul anotimpurilor, într‑un fel de simbioză cu lumea plantelor şi animalelor văzută de foarte aproape.
Recurenţele în lirică sunt simptomatice; cu atât mai mult excepţiile de la „regula” unei anumite poezii, care o confirmă prin caracterul lor izolat. Când oraşul totuşi apare în cadru, tabloul ce i se face va fi unul post‑expresionist şi cvasi‑apocaliptic, precum în Experienţa spune, unde scrisorile „din Pieţe rotunde” sunt purtătoare de veşti rele, cunoscute parcă dinainte şi dintotdeauna: „Experienţa spune că lucrurile/ nu vor dura mult timp./ Într‑o parte a dispărut lumina/ în cealaltă întunericul se desface/ lăsând trupurile în desfătări/ (şi într‑o îndoielnică pace)/ pradă veştilor Ei ce trimite/ scrisori din Pieţe rotunde,/ din mall‑uri cu muzici bolunde/ cu forfota rece, astmatică./ Abia ştiutoare de puţină gramatică./ Nimic e, ciob cu margini de zdreanţă‑i/ amfora pieptului e de fragilă faianţă,/ pulpa cu oasele moi la vedere/ buza în sânge, ochii de fiere/ şi fluier precum Euterpe./ Un ţap, două capre cu ugere sterpe.”.
Porumbelul „strivit pe asfalt” din Naraţiune, ziarul „cu mica publicitate expirată” din Pharmacon, chiar paşii ezitanţi ai poetului, transformat de el însuşi, în Ca o pasăre, în personaj îndreptându‑se „spre oraşul/ în care intră precum ar ieşi/ dintre hotarele unei patrii visate” — iată elemente extrase din mediul citadin şi puse la puterea simbolică, pentru a‑l defini şi caracteriza în negativ. Influenţa lui Blaga este sesizabilă în această reorientare a privirii poetice (şi a sensurilor pe care ea le descoperă) dinspre oraşul dizarmonic, strident, ţipând şi maculând, înspre lumea ignorată, tăcută şi neştiută a Grădinii. Aici, adică în mai toată cartea, perspectiva lirică se schimbă. Observaţia este directă şi amănunţită, iar lumea vegetală şi animală e înfăţişată consecvent, descrisă abundent şi detaliat, cu plante „umile”, făpturi ale Domnului contemplate cu blândeţe franciscană, vietăţi şi fiinţe mici într‑un inventar bogat, nu mai prejos decât acela din Cărticică de seară a lui Arghezi. În Lentilă se observă nu numai mişunarea vietăţilor din edenul arghezian, ci şi tăietura versului specifică marelui predecesor liric, sintaxa lui inconfundabilă, ilustrată explicit şi, ca să zic aşa, „omagial” şi de un Dimov: „Apropie‑te‑depărtează‑te, vei vedea/ mai întâi însoţirea dintre ea şi o stea,/ gingăşia ei ce nu dă seamă/ decât de ruşine şi teamă./ Mai apoi vipia nocturnă, frigul dimineţii/ ce retează răsadurile şi puieţii/ unei Livezi cu coroanele‑n nori/ în care veveriţele, vulpile/ şi pisicile sunt surori/ iar cârtiţele se plimbă în şir/ printre râme şi rădăcini/
rugoase de pir./ Şi când vor afla unde eşti/ să nu te ascunzi, să rămâi la fereastră./ A fost de ajuns./ Eşti acolo unde‑ai ajuns./ Mergi înainte. Aşteaptă.”.
Dimoviene, într‑un anumit sens, sunt o serie întreagă de poeme din Capcanele, acelea în care anxietatea existenţială şi gravitatea unei meditaţii profunde şi încordate lasă loc unei veritabile euforii a literarităţii şi literalităţii textului. Ca şi cum ar exulta scăpând de semantică, de povara referentului real şi de transcendenţe chestionabile, Igna poetizează în chiar litera versurilor, în rima lor, în armonii căutate şi potrivite de un excepţional artizan, pendulând, cum remarcabil sintetiza Gheorghe Grigurcu, „între cosmos şi atelier”. Poetul „evadează”, aşadar, nu numai din lumea oraşului în aceea a unei Grădini paradiziace în aparenta ei umilitate, ci şi din simbolistica liricii în pura plăcere a constituirii unor poeme care nu mai ambiţionează să „însemne” nimic.
În toate cele trei secţiuni ale cărţii, intitulate Ceremonii, Capcanele, Noduri, apar asemenea texte de mare dexteritate formală şi care nu mai imprimă lecturii un efort de căutare a unor semnificaţii „de adâncime”, din simplul motiv că le refuză din start. Unul şi acelaşi element, care în lirica de simbolizare deschidea perspective către un plan mai înalt sau unul mai adânc, devine un element de recuzită verbală, un fragment dintr‑un discurs „îndrăgostit”, desfăşurat după o logică extravagantă, absurdistă, a unei imaginaţii frenetic‑artizanale.
Atât de capabil este Igna să intre pe sub epiderma poetică a altor artişti (de la Blaga la Arghezi, cum am văzut, de la Fundoianu, căruia îi dedică un text, la Emil Botta, de la Alexandru A. Philippide la Ileana Mălăncioiu), încât un poem precum Dacă e scris cu o cerneală ludic‑onirică, făcându‑te să juri că îi aparţine lui Dimov. Ar fi fost, cu siguranţă, Leonid Dimov, dacă nu l‑ar fi scris Vasile Igna: „Dacă‑ai fi fost la Honfleur/ în Golful cel Mic şi stingher/ nu mai conta nici nu‑ţi păsa/ cine aduna şi cine scădea/ cine pe cine cu cine/ câţi rămâneau lângă far/ să ardă‑n al Golfului jar/ din care cu dichis ori în pripă/ se‑aprinde a dracului pipă./ Şi‑n urmă să vază/ la ceas trecut de amiază/ cum intră oceanu‑n meduză/ şi vergura cade lehuză/ cum cade în iarbă în măr/ cu coaja crestată‑n răspăr/ de‑un rigă cu ochii de sticlă/ cu dinţii de spumă şi viplă/ ajuns la Honfleur înspre seară/ într‑o caleaşcă de ceară/ în Golful cel Mic şi stingher/ lăsându‑şi coroana în cer.”.
În asemenea poeme, fantezia autorului este complet descătuşată şi ea ar putea susţine un flux continuu de textualizare, plimbându‑ne prin toate cuvintele Dicţionarului şi, apoi, încă o dată, prin combinările, permutările şi asocierile lor. Când riscul manierizării apare, Igna întrerupe procesul şi se întoarce la lirica lui gravă, schimbând registrul, readucând în pagini un lirism reflexiv şi mai auster. Termenii îşi capătă din nou ponderea şi referentul, iar între ei, în poziţie forte, vor fi iarăşi acele cuvinte‑cheie transformate în laitmotive şi în simboluri ducând către un arierplan poetic.
O singură dată cele două „direcţii” se întâlnesc într‑un acelaşi text din carte, Igna reuşind aici performanţa de a poetiza în ambele moduri, cel al frenezei lexicale cu rimă şi ritm şi cel al unei viziuni înalte şi cuprinzătoare, ce simbolizează şi transfigurează. Altfel lumina este un poem memorabil (piese de referinţă fiind şi Piatră, Psalm, Episod II) care dă întreaga măsură a autorului liric: „Altfel, lumina închipuie snopuri/ de raze, gropi, pajişti şi râpe în care/ se‑adună şerpii, lighioane cu solzi/ de bazalt şi ochii cât drobul de sare./ Aici ciripitul vrăbiilor întrece/ grohăitul mistreţilor./ Luna e lichidă şi transparentă/ în curând vor sosi mutanţii/ şi o vor bea ca pe‑o halbă de bere./ Biete cuvinte sunt toate/ ceva mai calde decât apa Styxului/ nu înseamnă nimic sunt scrisori de adio/ strecurate în crăpăturile Zidului./ Alături, o livadă cu meri, un lampadar,/ o femeie singură cu pâslarii/ căptuşiţi de varice/ şi sânii vânduţi la arşice./ Nicicând infirmităţile n‑au fost/ mai puţin mincinoase, n‑au locuit/ în odăi mai strâmte/ înghesuite unele‑n altele/ cele Scunde cu cele Înaltele./ Ca dulăii în turma de oi/ ştiau totul despre noi/ muşcaseră din slava deşartă/ neînsemnată încă pe hartă/ a unui zeu cu tolba îngustă şi spartă.”
Parafrazându‑l pe autor, acest nou volum de cel mai bun nivel (şi în care nu există nicio notă falsă) confirmă locul lui Vasile Igna pe harta poeziei româneşti, unde are o prezenţă de peste cinci decenii, distinctă şi însemnată.
■ Critic şi istoric literar, profesor
Daniel Cristea‑Enache
