Vasile Muscă: D.D. Roşca – renaşterea hegelianismului în Franţa
Unul din părinţii antropologiei filosofice din secolul trecut, Max Scheler, va scrie în cunoscuta sa „Poziţia omului în cosmos” (1928) – „putem spune că, în nici o altă epocă a istoriei, omul nu a devenit atât de problematic pentru el însuşi ca în prezent.”
Au trecut 120 de ani de la naşterea în februarie 1895 la Săliştea Sibiului a lui D.D. Roşca. Acum douăzeci de ani, în numărul omagial cu ocazia centenarului L. Blaga – D.D. Roşca al revistei Apostrof (nr. 5-6-7/1995), Nicolae Tertulian semnează un eseu – „D.D. Roşca în perspectivă franceză” – prin care încearcă să repare o „nedreptate” făcută de mai multă vreme gânditorului român. Ea datează încă de pe vremea doctoratului său parizian încheiat în 1928 prin susţinerea în faţa unei prestigioase comisii conduse de celebrul É. Bréhier, la Sorbona, a tezei „Influenţa lui Hegel asupra lui Taine, teoretician al cunoaşterii şi al artei” (publicată în acelaşi an la editura pariziană J. Gamber). Împreună cu aceasta s-a publicat ca teză secundară şi traducerea, pentru prima oară în limba franceză, însoţită de un amplu studiu introductiv, a lucrării de tinereţe a lui Hegel, „Das Leben Jesu” (Viaţa lui Isus). Traducerea de atunci, „La vie de Jésus” a fost reluată în 1976 în seria Les Introuvables a editurii Édition d’aujourd’hui. Aceste date i-au oferit, atunci în 1995, lui Nicolae Tertulian observaţia perfect justificată. „Filosofia franceză ar avea multiple şi îndreptăţite motive să se asocieze la sărbătorirea centenarului lui D.D. Roşca”. Şi în continuare – „D.D. Roşca a fost printre cei care au contribuit la renaşterea studiilor hegelie
ne în Franţa într-un moment când audienţa marelui dialectician german în Universitatea franceză era minimă”. Într-adevăr, pentru perioada de timp scurtă cât a lucrat în Franţa la teza sa de doctorat, prin preocupările sale, D.D. Roşca a promovat cercetarea hegeliană franceză, lăsându-se prins în fenomenul mai larg numit pe plan european „renaşterea hegelianismului”. Datorită acestuia a împlinit un rol activ şi pe scena vieţii filosofice franceze de la începuturile secolului trecut.
***
Evenimentul cel mai însemnat ce se petrece pe scena gândirii filosofice europene de la începutul secolului trecut este revenirea în prim planul acesteia a lui Hegel. Ea a fost anunţată, pe baza unor certe progrese înregistrate până atunci de exegeza hegeliană (W. Dilthey, H. Nohl), încă din 1910 prin cunoscutul discurs rostit de Wilhelm Windelband în sânul academiei din Heildelberg − „Die Erneuerung des Hegelianismus” (Renaşterea hegelianismului). Între tendinţele care susţin viaţa filosofică a epocii, Windelband înşiră atunci şi aşa numita „renaştere a hegelianismului”. Un fapt care aproape peste tot – remarcă marele istoric al filosofiei – trezeşte o certă surpriză este reînnoirea hegelianismului. Motivul principal care explică această împrejurare rezidă în „foamea” tot mai acută pe care membrii generaţiei mai tinere o resimt după concepţia generală despre lume. Hegelianismul este ultima filosofie de mare stil, care mai satisface această exigenţă a conştiinţei omeneşti. „Există – constată marele istoric al filosofiei care a fost W. Windelband – o foame după concepţia generală despre lume, care a cuprins generaţia noastră tânără. Noi nu avem a ne întreba aici prin ce schimbări ale stării spirituale, printre trăiri ale sufletului popular, datorită cărui destin al vieţii colective s-a creat această dispoziţie: ajunge că ea există şi că s-a dezlănţuit cu o forţă elementară”.
***
Există şi o notă franceză în exegeză hegeliană a lui D.D. Roşca din anii doctoratului parizian. Aceasta va rămâne, apoi, o cucerire definitivă, pentru toată viaţa, a studiilor sale hegeliene. În analizele şi interpretările sale, D.D. Roşca a dezvoltat imaginea unui Hegel în acord cu înclinaţiile cele mai intime ale filosofiei franceze în mediul căreia se mişca în acei ani. Se ataşează în primul rând de trăsătura definitorie a gândirii franceze, raţionalismului ei profund.
Referindu-se la contextul mai amplu al „renaşterii hegeliene” de la începutul secolului al XIX-lea, Georg Lukács face interesanta observaţie că „renaşterea hegeliană iniţiase, ea însăşi, şi în mod energic o apropiere între Hegel şi raţionalism. Acest curs al studiilor hegeliene, semnalat de Georg Lukács, poate fi uşor confirmat prin numeroase exemple. În perioada cuprinsă între cele două războaie mondiale apar mai multe lucrări, unele dintre ele piese de primă importanţă ale literaturii hegeliene, care supralicitează în interpretarea concepţiei lui Hegel, rolul factorilor iraţionali ai conştiinţei. Este vorba de Richard Kroner – „Von Kant bis Hegel” (Vol. 1 – 1921, Vol. 2 – 1924), sau Hermann Glockner (Hegel – Vol. 1, 1927; Vol. 2, 1940) în Germania, sau J. Wahl (Le malheur de la conscience dans la philosophie de Hegel, 1929), în Franţa, pentru a ne restrânge doar la exemplele cele mai cunoscute. Majoritatea acestor lucrări au apărut în perioada studiilor pariziene ale lui D.D. Roşca definind un climat intelectual specific epocii. Richard Kroner face afirmaţia, desigur şocantă, că Hegel este „fără îndoială, cel mai mare iraţionalist pe care l-a cunoscut istoria filosofiei.” Hermann Glockner, un alt studios hegelian celebru, angajează cercetarea sa (ediţia în 20 de volume numită Jubiläumsausgabe şi monografia în două volume) pe două direcţii, cea a panlogismului şi cea a pantragismului, conciliate în conceptul transfigurat mistic de destin (das Schicksal). În ceea ce îl priveşte pe Jean Wahl, acesta ne declara în mai sus amintita sa carte – „Filosofia lui Hegel nu poate fi redusă la nişte formule logice sau, mai degrabă, asemenea formule ascund ceva care nu este de origine pur logică. Dialectica, înainte de a fi o metodă, este o experienţă…”.
Astfel înclinată spre a aluneca către o interpretare iraţionalistă a lui Hegel, în cadrul cercetărilor hegeliene ale epocii, D.D. Roşca face o notabilă excepţie, rămânând ataşat marilor valori ale raţionalismului european. În conformitate cu exigenţele afişate de noul raţionalism, renovat (cum îl numea Nicolae Bagdasar) mai suplu, dialectic, antropologic, orientat către recuperarea „concretului” ca valoare supremă în conţinutul realităţii („vers le concret” după expresia lui Jean Wahl) şi nu la sacrificarea acestuia în formulele abstracte ale gândirii. „În interpretarea dată de mine – va mărturisi D.D. Roşca într-un interviu – dialectica hegeliană nu este deloc iraţionalistă, cum susţine Glockner, ci constituie un raţionalism de un fel deosebit, ce tinde să-şi asimileze ceea ce în viaţă, în univers este ireductibil la modele logice, la scheme raţionaliste speculative.” De fapt, pentru D.D. Roşca, la fel ca pentru Hegel şi pentru întreaga linie de mişcare a filosofiei din secolul al XX-lea, adevărata miză a gândirii o constituie concretul – cum poate fi acesta captat şi reţinut în tiparele gândirii logice abstracte şi nu dizolvat în acestea.
Interpretarea hegeliană dată de D.D. Roşca ilustrează, de fapt, una din direcţiile principale de evoluţie a gândirii europene, care încă de la începutul secolului al XX-lea se concretizează în orientarea dominantă către problematica atât de complexă a omului. Toate celelalte interese ale filosofiei se mişcă în jurul problemei centrale a omului. Unul din părinţii antropologiei filosofice din secolul trecut, Max Scheler, va scrie în cunoscuta sa „Poziţia omului în cosmos” (1928) – „putem spune că, în nici o altă epocă a istoriei, omul nu a devenit atât de problematic pentru el însuşi ca în prezent”. Cercetări desfăşurate astăzi în diferitele domenii ale filosofiei (psihologie, sociologie, etică etc.) sau în biologie ori istorie conduc toate către afirmarea omului ca preocupare fundamentală a filosofiei. Astfel că astăzi Odo Marquard declara că „antropologia desemnează tema centrală a filosofiei, devine un sinonim pentru filosofia veritabilă în general.” Sensibil la toate mutaţiile petrecute în conştiinţa filosofică a epocii sale, tânărul D.D. Roşca reţine această nouă turnură din evoluţia gândirii europene – „către locul însuşi” (Zu den Sachen selbst). Va deveni un adept al acestui nou raţionalism, cum am spus dialectic şi antropologic, orientat către concret, pe care va încerca să-l implanteze, alături de alţi reprezentanţi ai generaţiei sale, în solul gândirii româneşti.
În viziunea consecvent raţionalistă susţinută de către D.D. Roşca, prin dialectica sa, Hegel se califică drept unul din eroii, poate cel mai important, ai acţiunii „de lărgire a frontierelor inteligibilului”. Prin apelul la formula dialectică a unei raţiuni mai suplă şi mai mobilă în principalele sale articulaţii, Hegel a dus gândirea omenească la performanţa „să-şi anexeze, să înţeleagă, să raţionalizeze schimbarea în timp şi multiplul, diversul în spaţiu. Scurt, să-şi asimileze evoluţia realităţii concrete.” Dialectica lui Hegel s-a născut ca un moment istoric important în eforturile omului de a raţionaliza progresiv realitatea. Este vorba de a asimila mişcarea din natură şi devenirea din istorie în planul logic al gândirii raţionale. În acest scop, observă D.D. Roşca, Hegel s-a lăsat constrâns să procedeze la o extraordinară lărgire a cadrelor vechii logici aristotelice a identităţii din perspectiva nouă oferită de logica dialectică hegeliană – „o noţiune oarecare nu se găseşte în raport de necesitate logică cu altă noţiune, decât când este conţinută în aceasta. Conceptele universale vor fi deci acelea care sunt conţinute în mod necesar în toate celelalte, implicate în toate celelalte.”
***
Istoria a confirmat, cel puţin pentru Franţa, şi prezicerile făcute de D.D. Roşca în prima sa scrisoare pariziană, trimisă Vieţii româneşti, cu privire la amploarea viitoare pe care o va lua pe scena gândirii europene fenomenul „renaşterii hegelianismului”. Abia câţiva ani după ce D.D. Roşca şi-a susţinut doctoratul (1928), în anul 1933 – anul în care Heidegger îşi rosteşte discursul inaugural ca Rector la Freiburg – debutează la Paris, în cadrul Şcolii de înalte studii (École des Hautes Études), cu o conferinţă despre ideea de moarte la Hegel, celebrul seminar dedicat analogiei Fenomenologiei spiritului, sub conducerea lui Alexandre Kojéve. Prin acesta au trecut şi câţiva dintre cei care vor deveni apoi, nume dintre cele mai mari ale culturii franceze: G. Bataille, R. Queneau, R. Aron, M. Merleau-Ponty, J. Lacan. E. Veil, J. Hyppolite, celebrul traducător în franceză şi comentator al Fenomenologiei spiritului. Contribuţia lor la promovarea unui interes sporit pentru filosofia lui Hegel a fost cu adevărat hotărâtoare şi a produs o întreagă bibliografie franceză a lui Hegel de o mare consistenţă şi importanţă (J. d’Hondt; B. Bourgeois; J.-L. Vieillard-Baron; E. Cattin, J-F. Marquet; G. Planty-Bonjour; J.-F. Courtine; etc.). Pentru moment, în anii ’20 ai secolului trecut, D.D. Roşca a fost implicat în aceste evoluţii ale filosofiei franceze.
