„Am descoperit frumuseţea prozei fantastice deja pe vremea adolescenţei şi pasiunea pentru acest gen de literatură m‑a însoţit toată viaţa. Însemnând altceva decât realismul tradiţional transparent şi previzibil, fantasticul promite o fascinantă incursiune în inima misterului, descoperirea unor insolite lumi imaginare. Parcurgând naraţiunile patronate de Oneiros, cititorul trăieşte o mirifică aventură spirituală, fiind obligat să recurgă la un complex şi ingenios act hermeneutic pentru decriptarea simbolurilor, miturilor, a tainelor proliferante din interiorul textului” – notează Gheorghe Glodeanu în Pledoarie pentru literatura fantastică, studiul introductiv al volumului său apărut în 2023 la Editura Şcoala Ardeleană din Cluj‑Napoca, intitulat Istoria prozei fantastice româneşti. Convertită de către autor într‑o disciplină filologică de portofoliu personal, această fascinaţie adolescentină s‑a decantat într‑o sinteză de aproape şase sute de pagini, elaborată sub impulsul unui enciclopedism responsabil de o suită de tratate şi istorii literare finalizate de către Glodeanu până acum, inclusiv Incursiuni în imaginarul ezoteric, carte apărută cu un an înainte, dar deloc singulară în istoria preocupărilor autorului pentru tot ceea ce înseamnă necunoscut şi mister. Este suficient să amintim volumul consacrat lui Mircea Eliade (apărut în 1993, dar elaborat în anii ‘80), studiul dedicat prozei eminesciene, monografia Mateiu Caragiale, Orientări în proza fantastică românească (2014), Între real şi imaginar. Incursiuni în proza fantastică franceză a secolului al XIX‑lea (2020) sau Rătăciri printre himere. O panoramă a literaturii fantastice (2020).
Gheorghe Glodeanu îşi începe arheologia hermeneutică fiind conştient, pe de o parte, de propensiunea literaturii române către un fantastic de inspiraţie folclorică şi, pe de altă parte, de vârful de sarcină al acestei literaturi în perioada comunismului, fenomen datorat evazionismului şi libertăţii implicite genului. Rezultatul este un tablou complex, în perimetrul căruia cei patruzeci şi nouă de autori analizaţi ilustrează diferite ipostaze ale unui proces metamorfotic incitant, dezvoltat în siajul unui substanţial studiu teoretic – Conceptul de literatură fantastică –, ancorat etimologic şi amplu prezentat prin conceptualizările Dicţionarului de idei literare al lui Adrian Marino, de la care Gheorghe Glodeanu preia nota privind deprecierea termenului în perimetrul prozei romantice şi reţine pledoaria pentru necesitatea autonomizării fanteziei, realizabilă prin anularea sinonimiei fantezie‑imaginaţie, tributară distincţiei dintre Phantasie şi Einbildungskraft din estetica germană.
După Marino, fantezia este singura care produce, legitimează şi impune fantasticul, care, la rândul său, are capacitatea de a realiza o lume autonomă, de unde – concluzionează extensiv teoreticianul clujean – „orice literatură care scapă categoriei adevărului sau falsului obiectiv, devine prin definiţie fantastică”. Pornind de aici, Glodeanu construieşte o analiză densă a teoretizărilor lui Adrian Marino, decriptându‑le critic filiaţiile (mai ales pe cele franceze, precum Roger Caillois) şi aducând pe alocuri contraargumente. Una dintre ipotezele controversate deconstruite de el este aceea că „fantasticul nu constituie o calitate a obiectelor, ci doar a raporturilor dintre obiecte”, o alta (infirmată fără drept de apel) fiind ideea deprecierii fantasticului în cultura postmodernă. Morfologiei fantasticului din discursul teoretic al lui Marino i se adaugă apoi abordările unor teoreticieni şi practicanţi ai genului precum Marcel Brion, René de Solier, Tzvetan Todorov, Lovecraft, Louis Vax, Pierre‑Georges Castex, Marcel Schneider, Jean‑Baptiste Baronian, Jean Fabre, Michel Foucault, Ion Biberi (care semna în 1945 unul dintre primele studii de specialitate de la noi), Matei Călinescu, Alexandru George, Nicolae Ciobanu, Ilina Gregori, George Bădărău, Ovidiu Ghidirmic, Nicolae Steinhardt (cel care, în studiul Fantasticul la Mircea Eliade, distingea între un fantastic de tip occidental, terifiant, şi unul de tip oriental, metafizic), Cosmin Perţa (ale cărui tipologizări sunt amendate pe alocuri), Cătălin Ghiţă (cu incitantul său studiu din 2011, intitulat Deimografia) sau Sergiu Pavel Dan, fiecare aducând cu sine accente exegetice fundamentale pentru sfera fantasticologiei – de la terifianţă la caracterul interior, psihologic al fantasticului, de la preeminenţa atmosferei la mutaţia fenomenului dintr‑un plan antropologic într‑unul estetic etc.
Pe o asemenea detaliată canava conceptuală, istoria propriu‑zisă a literaturii fantastice autohtone se ordonează canonic, cea dintâi secvenţă revenindu‑i lui Mihai Eminescu, într‑o excelentă analiză traversată de coordonatele fantasticului metafizic, sub umbrela căruia criticul explorează filiaţiile germane ale prozei eminesciene şi izolează originalitatea întemeietoare a acesteia, ilustrată de o suită de teme şi motive reluate creator peste ani de către Mircea Eliade. „Se poate vorbi chiar de o obsesie eminesciană în literatura lui Mircea Eliade – observă corect Gheorghe Glodeanu –, care, aproape în toate nuvelele, povestirile şi romanele sale face referiri la creaţia marelui poet, unele lucrări precum Şarpele sau Domnişoara Christina putând fi interpretate ca nişte replici la Cezara, respectiv la poemul Luceafărul.”
Analiza transversală a fantasticului eminescian integrează flexibil atât posteritatea sa literară, cât şi eşafodajul ideatic al textelor eminesciene (precum rama teoretică din Archaeus, text programatic), acordând o atenţie aparte unor naraţiuni mai puţin discutate în exegeza de specialitate, precum Umbra mea (redactată pe vremea studiilor vieneze), inspirată de mitul omului care şi‑a pierdut umbra din creaţia lui Adalbert von Chamisso, ale cărei idei vor fi dezvoltate ulterior în Sărmanul Dionis, nuvelă minuţios analizată în paginile acestui volum. Mici studii se coagulează şi în jurul altor creaţii eminesciene – Fragment, Noaptea era întunecoasă, Iconostas şi fragmentarium, Visul din 11 spre 12 februarie 1876 (naraţiune rareori comentată, în perimetrul căreia Gheorghe Glodeanu izolează semnificaţiile lui Oneiros) sau Moartea lui Ioan Vestimie, nuvelă ce anticipează o nouă direcţie a fantasticului românesc, mai aproape de un profil realist‑psihologic decât de unul romantic. Din sinteza fantasticului eminescian nu putea lipsi ceea ce exegeza a numit „capodopera fantastică neterminată” a poetului, Avatarii faraonului Tlà, ilustrativă pentru credinţa în metempsihoză, temă care l‑a interesat mai târziu şi pe Liviu Rebreanu în Adam şi Eva. Însă, în configurarea demonstraţiei, Gheorghe Glodeanu nu invocă analitic doar romanul rebrenian, ci identifică similitudini şi dezvoltări creativ‑divergente în creaţia lui Arghezi, în cea a lui Gala Galaction, la Anton Holban sau Garabet Ibrăileanu, toată această rafinată corespondenţă exegetică reflectând extraordinara cultură filologică a autorului şi invidiabila sa forţă de procesare a unui volum documentar impresionant.
O cu totul altă arheologie a fantasticului ni se revelează în capitolul dedicat lui I.L. Caragiale – Fascinaţia fabulosului folcloric. Mai precis, un fantastic fără caracter livresc şi carent în preocupări teoretice, dar cu o excepţională prelucrare literară a unor mituri şi credinţe populare, aşa cum o demonstrează naraţiunea La hanul lui Mânjoală, „una dintre creaţiile reprezentative ale literaturii fantastice româneşti”, în opinia autorului. Sensibil la nuanţe, acesta detectează registrul parodic al povestirii Kir Ianulea, în care vede o replică la câteva teme şi motive specifice prozei fantastice, şi limitează fantasticul din Abu‑Hassan la palierul perspectivei subiective a protagonistului, negându‑i tranzitivitatea receptoare. În proximitatea lui Caragiale, miraculosul mitologiei autohtone infuzează şi creaţia lui Gala Galaction, Moara lui Călifar, În pădurea Cotoşmanei, Copca Rădvanului şi Gloria Constantini – obligatorii pentru orice studiu consacrat genului – beneficiind de detaliate exerciţii hermeutice. Credinţele populare străvechi din background‑ul povestirilor lui Ion Agârbiceanu sunt dublate de propensiunea acestora către insolit, fenomen deloc întâmplător (crede autorul), din moment ce „fantasticul nu reprezintă decât o modalitate specifică de reprezentare a cotidianului, a firescului, adică a realităţii celei mai banale”. Obligatoriu, Pavel Dan completează tabloul acestui fantastic alimentat de mitologia românească.
Meditaţiile lui Barbu Ştefănescu‑Delavrancea asupra raportului dintre imaginar şi real dintr‑o nuvelă mai degrabă ignorată de către studiile de specialitate – Trubadurul – constituie eşafodajul unei detaliate analize, în care simbolismul transparent generează observaţii critice demne de reţinut. Schiţa Masca (cea care dă şi titlul antologiei realizate de către Al George în 1982) devine punctul de plecare al studiului rezervat creaţiei fantastice a lui Alexandru Macedonski, cu o interesantă insistenţă asupra terifianţei şi, consecutiv, a apropierii de unul dintre maeştrii acesteia, E.A. Poe. În opinia lui Gheorghe Glodeanu, Casa cu no. 10, Maestrul din oglindă sau Pe drum de poştă nu fac decât să demonstreze calităţile de prozator (şi de spirit nonconformist, dispus să experimenteze cu materia narativă) ale lui Macedonski.
Dintre textele lui Adrian Maniu, autorul se opreşte asupra unei scurte povestiri intitulate Întâmplarea cu jupânul care făcea aur, interpretată ca o tentativă de transpunere a goticului pe tărâm autohton, cu posibile trimiteri la Pajerele lui Mateiu Caragiale şi la Principele lui Eugen Barbu. Adrian Maniu nu este singurul poet reprezentat în paginile acestui volum, lui alăturându‑i‑se Ion Minulescu, într‑o tratare ludică generos ilustrată cu citate; este suficient să amintim recomandarea poetului/prozator de a‑i citi povestirile fantastice noaptea (sau deloc!), din moment ce regimul nocturn le potenţează misterul.
După o secvenţă analitică rezervată fantasticului absurd al lui Urmuz, Gheorghe Glodeanu abordează teritoriul permeat ezoteric din proza lui Mateiu Caragiale şi dezvoltă fantasticul metafizic rebrenian, anunţat deja în capitolul despre Eminescu, cu avizate consideraţii asupra substratului teozofic al romanului Adam şi Eva, întreaga demonstraţia (cu impresionante laterale genealogice) deconstruind „mitul scriitorului teluric, incapabil de reflecţii filosofice adânci”. Cezar Petrescu, Max Blecher, V. Beneş (autorul unor Note despre nuvela fantastică, acum uitat de mulţi), Alexandru Philippide (teoretician şi practicant prodigios al genului), Victor Papilian (la care opera ştiinţifică devine constantă sursă de inspiraţie), Tudor Arghezi sau Vintilă Horia completează o panoplie la capătul căreia literatura fantastică a lui Mircea Eliade, „cel mai important autor român de proză fantastică” (în aprecierea autorului), devine subiectul unui extins studiu, jalonat de un impresionant aparat critic.
Secţiunea rezervată prozei fantastice postbelice îi cuprinde pe Oscar Lemnaru, Vasile Voiculescu, Laurenţiu Fulga, A.E. Baconsky, Ştefan Bănulescu, D.R. Popescu, Octavian Paler, Adrian Păunescu, Tudor Dumitru Savu, Radu Albala, Ana Blandiana şi Ioan Groşan, în vreme ce ultima parte a impresionantei lucrări enciclopedice se opreşte la proza fantastică a unor scriitori precum Ioan Petru Culianu, Mircea Cărtărescu, Constantin Cubleşan, Doina Ruşti, Octavian Soviany sau Dan Stanca, cu un capitol suplimentar dedicat unei antologii din 2013 (Treisprezece).
Convins de faptul că lecţia fundamentală a fantasticului este aceea că „realul este banal doar în aparenţă” şi atent la conexiunile subtile dintre creaţiile literare ale diferitelor epoci din literatura română, Gheorghe Glodeanu realizează un dialog critic percutant, menit să demonstreze rezistenţa anumitor teme şi motive, pe de o parte, şi exerciţiile de admiraţie ale scriitorilor, pe de alta, rezultatul fiind nu numai o amplă lucrare de istorie literară, ci şi o rafinată şi avizată abordare comparatistă a genului.
■ Scriitor, critic şi istoric literar, cercetător ştiinţific
Constantina Raveca Buleu
