II. „Scriitori români de azi” – o istorie en miettes a literaturii române postbelice
(continuare din numărul trecut)
Eugen Simion priveşte mai întâi, în oglindă, cele două mari direcţii (autenticistă şi estetistă) pe care le va urma poezia română de după război. Astfel, autenticismul polemic din textele lui Zaharia Stancu, Miron Radu Paraschivescu sau Jebeleanu va sta la baza poeziei contestatare a generaţiei de la „Albatros”, cum a fost numită, simbolic, generaţia „războiului”. Dintre albatrosişti, un profil bine configurat îl au doar Dimitrie Stelaru (poetul boemei prin excelenţă), Constant Tonegaru (care cultivă o poezie marcată de exotism şi de ironie), Ion Caraion (un urmaş expresionist al lui Bacovia) şi Geo Dumitrescu („copilul teribil” al generaţiei, care a clamat sfidător „libertatea de a trage cu puşca”). La antipodul autenticiştilor proletari se plasează genialoidul şi aristocraticul Emil Botta, poetul‑actor de factură shakespeariană, care a scris o poezie retorică şi teatrală, în descendenţa lirismului vizionar al marilor romantici englezi. Filonul acesta livresc‑declamatoriu din lirica lui Emil Botta e regăsit de Eugen Simion în creaţiile lirice ale celor mai reprezentativi poeţi ai Cercului Literar de la Sibiu – Radu Stanca şi Ştefan Augustin Doinaş. Toţi aceşti autori, a căror activitate literară datează de la începutul anilor ’40, vor redebuta odată cu generaţia lui Nichita Stănescu, în perioada de dogmatism ideologic din primele două decenii de după război detaşându‑se numai figurile emblematice ale lui A.E. Baconsky şi Nicolae Labiş.
Baconsky, care păcătuise prin versurile sale scrise după reţetă, la comanda partidului, izbuteşte să se reinventeze, observă Eugen Simion, ca poet baudelairian, modelându‑şi o efigie de prozator decadent şi estet, în linia lui Macedonski şi Mateiu Caragiale, dar şi de romancier subversiv, în Biserica neagră. Şi tot el a avut un rol esenţial în promovarea modernismului estetic la revista Steaua, familiarizându‑i pe condeierii autohtoni, ca traducător şi antologator inspirat, cu marea poezie de pe toate meridianele lumii. Un alt destin poetic l‑a avut mai apoi Nicolae Labiş, a cărui poezie autentică şi vizionară totodată, de mare elan liric şi neprefăcut angajament existenţial, l‑a transformat în „buzduganul” generaţiei sale – după fericita caracterizare a criticului, reţinută de atunci de memoria colectivă ca singura cu adevărat adecvată. Lui Labiş i se va acorda o importanţă şi mai mare în volumul al patrulea din Scriitori români de azi, în care criticul îi acordă spaţiul unui întreg capitol, nepartajat cu nimeni altcineva.
Pe de altă parte, după cum se poate lesne observa, dacă până la Baconsky şi Labiş avem de a face cu prelungiri ale unor modele poetice consacrate în interbelic, Eugen Simion subliniază apăsat faptul că abia cu Nichita Stănescu evoluţia liricii cunoaşte o mutaţie spectaculoasă, autorul Necuvintelor („poet al transparenţei”) creând un limbaj unic, amprentat de personalitatea sa accentuată, de histrion „trimbulind”. „Criza de identitate” la care se referă criticul marchează, scurt spus, trecerea de la o poezie care, oricât de livrescă ar fi, rămâne ancorată (mimetic) în realitate, pe când Nichita Stănescu inventează o „poezie a poeziei”, un metalimbaj adică, având ca referent literatura însăşi, citită literal şi în toate sensurile posibile. Pe calea deschisă de Nichita vor merge mai apoi, explorând fiecare câte un filon stănescian, Cezar Baltag (poet ce „conceptu
alizează” simbolurile), Ion Gheorghe (autor al unei poezii sociale şi cosmice totodată), Ioan Alexandru (a cărui lirică stă sub semnul unui „expresionism ţărănesc”), alături de mai puţin proeminenţii Gheorghe Pituţ şi George Alboiu.
Originală mi se pare mai cu seamă caracterizarea lui Adrian Păunescu, singular printre cei din generaţia sa, considerat un „spirit macedonskian” nu prin afinitate estetică, ci prin devoţiunea faţă de poezie şi de misiunea ei socială. O receptivitate complice trădează apoi comentariile „valahului” Eugen Simion faţă de formula ironică şi fantezistă ilustrată de creaţia poetică a unor autori ca Marin Sorescu, Mircea Ivănescu, Emil Brumaru şi Mihai Ursachi. În spirit lovinescian (astăzi însă incorect politic) scrie Eugen Simion şi despre „lirica feminină” a epocii, în capul listei fiind plasate (poate că tot din afinitate temperamentală) Ana Blandiana şi Constanţa Buzea, poete având drept în comun o înclinaţie vădită către „spiritualizarea emoţiei”. Absenţa Ilenei Mălăncioiu şi a Angelei Marinescu (apartenenţa lor la sus‑numita „lirica feminină” ar fi, oricum, discutabilă), care nu se regăsesc nici în volumele ulterioare, nu trebuie să mire, având în vedere caracterul asumat fragmentar al „sintezei” simioniene (să nu uităm că nici Călinescu nu agrea „literatura bolnavă” a unui Bacovia sau Blecher).
În ceea ce priveşte proza, Eugen Simion trasează linia unei evoluţii sui generis, de la „proza poetică” (categorie discreditată estetic, tot pe filieră lovinesciană, pentru hibridizarea generică implicată) a unor Geo Bogza şi Zaharia Stancu la realismul psihologic al creaţiei lui Marin Preda – prozatorul cel mai important din literatura noastră de după război, autor al unei opere impresionante, de o valoare compatibilă cu a marilor romancieri interbelici. Merită semnalat, aşadar, că în formula „realismului” Eugen Simion identifică punctul cel mai înalt din punct de vedere estetic pe care îl poate atinge creaţia epică, în acord, peste timp, cu consideraţiile lui Ibrăileanu
din Creaţie şi analiză. În trena realismului psihologic s‑ar situa mai apoi realismul „artistic” din romanele mitice şi simbolice ale lui Fănuş Neagu, Ştefan Bănulescu şi D.R. Popescu, precum şi proza „de analiză”, ilustrată de autori ca Nicolae Breban şi Augustin Buuzura, după care urmează, cam la aceeaşi cotă valorică, „eseurile romaneşti” ale lui Alexandru Ivasiuc şi Paul Georgescu, romanele „pitoreşti şi baroce” ale lui Eugen Barbu, proza fantastică a lui Emil Botta, A.E. Baconsky, Romulus Vulpescu şi Iordan Chimet, precum şi originala „comedie a limbajului” din schiţele lui Nicolae Velea.
Evoluţia criticii literare de după război stă în întregime sub semnul lui Călinescu, criticul nostru canonic par excellence, el însuşi un ucenic neascultător al magistrului de la Sburătorul, dintre colegii de generaţie ai „divinului critic” Eugen Simion reţinând deocamdată doar „figurina” (alt termen de sorginte lovinesciană) lui Şerban Cioculescu (reprezentant al unei strălucite generaţii ce‑i mai include pe Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu sau Tudor Vianu – citaţi mereu ca surse de autoritate şi comentaţi în volumele următoare, ca Vianu, de pildă) şi pe cea a lui Al. Philippide, poetul propulsat „în lumea criticii” prin vocaţia sa de eseist şi de moralist, asemănătoare în multe privinţe cu a unui T.S. Eliot, spre exemplu. Din generaţiile mai noi, afirmate la sfârşitul interbelicului, se detaşează „doi călinescieni” (Al. Piru şi Adrian Marino) care au fost şi asistenţii marelui critic la universitate. Piru s‑a adaptat relativ repede în noul regim, păstrând cu pietate memoria magistrului, căruia îi va reedita în 1882 Istoria literaturii române de la origini până în prezent. După ani buni de detenţie şi domiciliu forţat, Adrian Marino se va răzbuna ulter
ior, lăsând posterităţii mărturia unui resentiment adânc faţă de cel ce i‑a fost, o vreme, model (vezi paginile dedicate lui Călinescu în Memoriile unui om singur). La vremea când scria despre cei doi, Eugen Simion înregistrează diferenţele de ordin metodologic, Piru afirmându‑se în critica şi istoria literară, pe când Marino în critica ideilor literare şi a teoriei. Din „critica nouă” sunt apoi selectaţi, pe bună dreptate, Lucian Raicu (cel mai de seamă reprezentant, la noi, al criticii „de identificare”), N. Manolescu (cronicarul en titre al generaţiei), Valeriu Cristea (criticul cu vocaţie etică), G. Dimisianu (specializat mai cu seamă pe critica prozei), M. Ungheanu (critic fin, eşuat mai apoi în politică) şi Mircea Martin (caracterizat foarte precis drept excelent critic „de idei” şi nuanţe). Galeria criticilor va fi completată ulterior cu nume precum Ov.S. Crohmălniceanu, Mircea Zaciu, Mircea Iorgulescu sau Livius Ciocârlie. Cu toate celelalte absenţe notabile (Matei Călinescu, Nicolae Balotă, Cornel Regman, Marin Mincu etc.), odată fixat cadrul, panoramarea rămâne convingătoare, lăsând posibilitatea unor inevitabile adaosuri ulterioare.
Odată fixate cadrele generale şi principalele puncte de referinţă valorică, tabloul literaturii şi criticii literare de după război va fi întregit în celelalte volume ale seriei de sinteze dedicate „scriitorilor români de azi” şi cu mulţi alţi autori de prima mână, selecţia operată de Eugen Simion dovedindu‑se câştigătoare pe termen lung. Şi asta pentru că tinerii creatori pe care a pariat atunci criticul (inclusiv optzeciştii, cărora le acordă un amplu capitol în cel de al patrulea volum) au confirmat în timp, devenind numele mari ale literaturii noastre din perioada postbelică şi post comunistă. Ca atare, în volumele următoare vor intra şi „suprarealiştii” Gellu Naum, Saşa Pană, Virgil Teodorescu sau Gherasim Luca, şi „oniricii” Leonid Dimov, Virgil Mazilescu sau Daniel Turcea, şi poeţii de la Steaua, dar şi Mircea Dinescu (poet care izbuteşte să inaugureze „un nou pact cu realul”), şi Dinu Pillat, şi prozatorii „Şcolii de la Târgovişte”, şi scriitorii din gruparea de la Echinox, şi prozatori ca George Bălăiţă, Radu Cosaşu, Teodor Mazilu, Ion Băieşu, Constantin Ţoiu, Octavian Paler sau Sorin Titel, şi optzeciştii Mircea Cărtărescu, Ion Stratan, Florin Iaru, Ion Mureşan, Alexandru Muşina, Nichita Danilov, Lucian Vasiliu, Gheorghe Crăciun, Alexandru Vlad, Cristian Teodorescu, Mircea Nedelciu, Marta Petreu, Ion Lăcustă, Daniel Vighi sau Adriana Bittel. Remarcabil e însă faptul că, pe lângă selecţia justă a scriitorilor 
reprezentativi pentru acea perioadă, Eugen Simion a izbutit şi „recuperarea” unor „clasici” puşi mult timp la index din motive ideologice, precum Eliade, Noica, Petre Pandrea sau Vasile Voiculescu (vezi volumul al II‑lea), integraţi acum în aceeaşi mare familie, alături de Arghezi, Blaga, Barbu, Sadoveanu sau Ion Vinea. În completarea „tabloului” sunt incluşi apoi „memorialiştii” (memorialistica fiind un gen literar clasic, ignorat pe nedrept în manualele de literatură), criticul oprindu‑se la câteva figuri emblematice (Ion Petrovici şi N. Carandino, Al. Rosetti şi Iorgu Iordan), precum şi eseişti ca Al. Paleologu, Vasile Lovinescu sau N. Steinhardt, marginalizaţi mult timp din considerente politice.
Recitind exegezele critice din cele patru volume ale seriei Scriitori români de azi, găsesc că nu foarte multe lucruri şi nu dintre cele esenţiale sunt de revizuit. Pentru că Eugen Simion a intuit în genere de la prima carte evoluţia autorului comentat, analiza operei fiind însoţită mereu de portretul psiho‑moral al creatorului – ceea ce confirmă o dată în plus convingerea ucenicului lovinescian potrivit căreia orice mare critic e implicit şi un moralist, între literatură şi viaţă legăturile fiind transparente. Iar dacă în ultimii ani prestigiosul academician a publicat numeroase alte lucrări exegetice de amploare, cu mare ecou în presa culturală (aş aminti aici, pe lângă monografiile exhaustive dedicate lui Creangă, Cioran, Eliade, Eugen Ionescu sau Odobescu, splendida sinteză istoriografică – cu semnificaţie testimonială – Posteritatea critică a lui E. Lovinescu), iniţiativa Editurii Cartea Românească Educaţional vine în întâmpinarea curiozităţii cititorului interesat şi de cărţile mai vechi ale Profesorului, nu tot atât de vizibile şi de comentate. Ideea e cum nu se poate mai fericită, căci peste cărţile acestea, care compun o istorie en miettes a literaturii române postbelice, nu s‑a aşternut deloc praful.
Scriitori români de azi (vol. I‑IV), Editura Cartea Românească Educaţional, 2021
■ Profesor, critic şi istoric literar, eseist
Antonio Patraş
