Ubi Patria, ibi bene!
În urmă cu câţiva ani, afirmam că elaborarea unei strategii de apărare a ţării nu este suficientă, ci că ea trebuie întregită cu o strategie de apărare a identităţii noastre naţionale, atrăgând atenţia că, înainte de a ne apăra cât mai bine ţara, trebuie să avem pe cine apăra, adică pe români. Aceştia sunt purtătorii identităţii naţionale, în măsura în care mai păstrează amprentele acesteia: limba, cultura proprie şi istoria, tradiţiile şi obiceiurile, indiferent de spaţiul în care locuiesc. Dacă ţara, adică statul, este o creaţie politică cu geografie mereu variabilă, populată de cetăţeni a căror calitate este definită juridic, patria este un spaţiu virtual, indivizibil şi durabil, căruia îi aparţin indivizi definiţi prin conştiinţa apartenenţei lor identitare.
De‑a lungul timpului, statul român şi‑a manifestat un interes periodic şi inconstant pentru cei ce s‑au numit când „români de peste hotare”, când „români de pretutindeni”, dar niciodată români pur şi simplu. Formula „români de pretutindeni” este un concept‑umbrelă, prin care se unifică voit realităţi care nu sunt unificabile. De unde şi apetitul de a‑l folosi. Ea vine să‑l înlocuiască pe nu cu mult mai vechiul exil. După 1989 îndeosebi, s‑a abuzat de acest cuvânt, care conferea un fel de titlu de nobleţe celor care trăiau, dintr‑un motiv ori altul, dincolo de fruntarii. După ce gloria lui exil a apus, a venit rândul lui diasporă, tot un cuvânt unificator, dar mult mai puţin tentant se pare.
Dar să revin la formula oarecum oficială, români de pretutindeni, sub care se ascund, nu atât de bine pe cât s‑ar dori, diverse categorii care se lasă izolate şi precizate după criterii, de asemenea diverse. După distanţa la care se situează faţă de graniţele statale actuale, pe primul loc nu pot să nu‑i aşez pe românii limitrofi, cetăţeni de obicei ai statelor vecine, dar şi cu ramificaţii balcanice şi răsăritene, căci aceştia îmi sunt cei mai apropiaţi nu doar geografic, ci şi afectiv. Ei sunt români autohtoni, crescuţi în tradiţii ale locurilor în care se ştiu dintotdeauna. Ei se cuvin diferenţiaţi de cei diasporeici, răspândiţi peste tot în lume din motive, de obicei, economice, dar şi politice, religioase etc. De la aceste două categorii se exceptează migranţii, cetăţeni români care se află temporar în alte state din raţiuni pur economice şi care speră să revină acasă.
După şansa de a‑şi păstra identitatea naţională, se cuvine să‑i separăm pe românii autohtoni de cei care şi‑au abandonat această calitate. Autohtonii trăiesc, de obicei, în comunităţi compacte, pe un teritoriu relativ stabil, îşi păstrează limba şi cultura, dincolo de apartenenţa lor statală. Ei sunt purtătorii unei tenace gene de supravieţuire în orice condiţii, dar nu cu orice condiţie. Condiţia pentru ca această zestre să nu se piardă ar trebui să fie ajutorul permanent şi eficace din partea statului român, a cărui datorie este să‑i protejeze de aculturaţie şi deznaţionalizare, prin înfiinţarea (acolo unde nu există) ori prin reînfiinţarea de şcoli româneşti şi biserici ortodoxe, de asemenea româneşti, instituţii în care să funcţioneze cadre didactice şi preoţi români sau pregătiţi în România.
O inexplicabilă ezitare de a nu provoca susceptibilităţile politice ale statelor în care trăiesc reprezintă principalul risc de abandonare. Astăzi, în şcolile noastre nu se mai învaţă nimic despre ei, adică despre faptul că încă mai sunt risipiţi între Nistru şi Tisa, între Istria şi Salonic, căci altfel ar fi greu de explicat de ce se repetă la nesfârşit inepta afirmaţie cum că neamul nostru ar fi apărut în spaţiul dintre Carpaţi, Dunăre şi Marea Neagră, probabil, cu epicentrul românismului în Rahova şi Ferentari.
Conaţionalii care trăiesc în diaspora sunt pe cale să renunţe, dacă nu ei, atunci sigur generaţia următoare, la amprentele identităţii lor naţionale. Şi în cazul lor se vorbeşte de comunităţi româneşti, deşi termenul este oarecum impropriu pentru indivizi care trăiesc izolat cea mai mare parte a timpului şi se întâlnesc tot mai rar. Sunt alcătuiri precare, rarefiate, a căror coeziune nu se va putea păstra pe termen lung.
Dacă românii autohtoni jinduiesc după cetăţenia română, care să o dubleze pe cea a statelor în care trăiesc, românii din diaspora sunt primii dispuşi să renunţe la cetăţenia lor iniţială, ca şi la numele purtat în ţară. De altfel, jindul celor dintâi este sfidat birocratic şi premeditat de autorităţile noastre, care scot dintr‑o imaginaţie de nesecătuit mereu alte şi alte condiţii, între care şi cunoaşterea limbii române, condiţie pe care, din păcate, cei care sunt din naştere cetăţenii statului nostru nu trebuie să o îndeplinească.
Din pricinile arătate, creşte dezinteresul autorităţilor faţă de românii care trăiesc mai aproape de graniţele noastre şi descreşte faţă de cei mai îndepărtaţi de ele, pe măsură ce se apropie anii electorali.
Pledoaria mea este pentru un tratament diferenţiat faţă de realităţi diferite, căci a‑i trata pe toţi la fel înseamnă a‑i nedreptăţi, inevitabil, pe unii, fără ca prin această injustiţie ceilalţi să fie în vreun fel avantajaţi. În urma necontenitelor schimbări geo‑politice, România a ajuns să fie un stat înconjurat de români. Înţeleg prea bine de ce nu le putem da acestora o ţară, dar mi‑e greu să pricep de ce nu le oferim o patrie!
PS: Engleza, inclusiv varianta SUA, are cuvântul patriot, nu însă şi patrie (doar vag înruditele home, land, country, adică: ceva concret, pe care poţi să pui mâna). Curios să existe patrioţi fără patrie!
■ Profesor, scriitor, critic, teoretician şi istoric literar
Crişu Dascălu
