Pe când eram la catedra lectoratului de limbă şi literatură română din cadrul Institutului de Romanistică al Universităţii din Viena am avut, desigur, ocazia să întâlnesc mulţi poeţi, scriitori şi oameni de cultură din ţară. Astfel, şi doamna Ana Blandiana a fost oaspete la una din orele mele de română; cu doamna Zoe Dumitrescu‑Buşulenga, împreună cu soţul d‑sale, şi Liviu Papadima, profesorul universitar de mai târziu şi decanul Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti, am petrecut o după‑amiază în discuţii de specialitate la Heuriger Kierlinger „Heuriger”, acesta fiind un fel de birt‑restaurant în care proprietarul îşi vinde vinul propriu şi câteva băuturi nealcoolice. Localurile acestea sunt îndrăgite de vienezi şi turişti.
Am avut şi fericita ocazie de a‑l cunoaşte pe domnul Ioan‑Aurel Pop, preşedintele Academiei Române, cu care am avut de câteva ori întrevederi şi discuţii fertile.
Mircea Cărtărescu a funcţionat un timp la catedra noastră; perioadă în care, scriind, nu s‑a angajat – din păcate – în discuţii şi întrevederi.
Printre somităţile cu care s‑au dezvoltat legături mai restrânse pe vremea aceea, adică începând cu anii ’80, a fost maestrul Marin Sorescu, care‑mi propusese participarea – împreună cu d‑sa – la Congresul Gintei Latine din Mexic, ca reprezentant al diasporei din Austria, iar dumnealui ca reprezentant al României. Fiind însă pe atunci salariat în trei locuri de muncă, mi‑a fost foarte greu să obţin o învoire mai lungă, de circa 5 săptămâni, pentru a participa la acest congres. Fostul meu coleg din Mexic, domnul Marco Campos, editorul revistei Periodico de poesie din spaţiul latino‑american, îmi publicase câteva poeme traduse în revistă, îmi aranjase deja recitaluri în diferite oraşe mexicane (Leon, Guadalajara, Ciudad de Mexico ş.a.) şi‑mi luase nişte interviuri în franceză şi română pentru posturi de radio din Mexic. Şi cum joburile mele mi‑au fost mai presus de orice, de ele depinzând existenţa mea şi a familiei, am fost nevoit să renunţ – cu inimă grea – la călătoria în Mexic, deoarece îmi trebuiau cel puţin 10 zile (cum mi s‑a comunicat) pentru aclimatizare, iar eu primisesem două săptămâni pentru întreaga călătorie.
Rămăsesem şi mai departe în legătură cu Marin, urmărind printre proiectele noastre şi publicarea unui volum cu poemele mele în România, care însă nu s-a mai realizat din cauza trecerii sale pe neaşteptate în eternitate. Mi‑au rămas vii câteva întâmplări hazlii cu maestrul. Astfel, pe 10 mai 1988, pe când stăteam la discuţii în grădina berăriei Fischer‑Bräu din arondismentul 19 al Vienei: Marin Sorescu, Liviu Papadima (decanul filologiei bucureştene de mai târziu; pe vremea acelor întâlniri vieneze, bursier Herder la Viena) şi moi même. După câteva berici, le‑am sugerat însoţitorilor mei: „Maestre, să luăm şi ceva de‑ale gurii!” Sorescu: „Idee bună, profesore; văd că ăştia au «crenvurşti»… să avem şi noi impresia că‑i 1 Mai sau 23 August”…
În perioada postbelică comunistă, la 23 August s‑a sărbătorit Ziua Naţională a României, dată la care în 1944 România a fost „eliberată” şi a întors armele împotriva Germaniei hitleriste. Împreună cu 1 Mai, „Ziua Internaţională a Muncii”, 23 August au fost cele două mari sărbători pentru care „oamenilor muncii” li s‑a dat posibilitatea de a beneficia şi de o aprovizionare rară la tarabele special construite pentru aceste zile, consumul de aşa‑numiţii „crenvurşti” dând evenimentelor aerul unei adevărate zi de sărbătoare. După câteva halbe, Marin a realizat, cu un creion uitat, scos la repezeală dintr‑un buzunar, pe o hârtie singuratică, un desen, imortalizându‑ne pe Liviu Papadima şi pe subsemnatul…
Cu altă ocazie, Ştefan Augustin Doinaş, Eugen Simion, Liviu Papadima, Marin Sorescu, Michael Metzeltin (Institutul de Romanistică din Viena) şi subsemnatul ne‑am întâlnit la Heuriger Kierlinger (frecventat, în 1916, de studentul Lucian Blaga). Fiind numai bărbaţi, am invitat o studentă de la secţia de limbă şi literatură română, care ne‑a însoţit cu plăcere. Bruneţică, chipeşă, vorbea deja bine româneşte… Sorescu a pretins să ocupe loc lângă dumnealui, în partea stângă. În timpul cât mâncam – stăteam vizavi de Sorescu – observ cum maestrul manevrase cu mâna lui în partea stângă şi, la un moment de linişte deplină, l‑am atenţionat: „Maestre, vezi că frâna de mână e pe partea dreaptă…” Toţi au râs, până şi sobrul Doinaş. Sorescu însă bolborosea ceva cu gura plină… Veselia s‑a prelungit şi am beneficiat de o seară superbă, animaţi fiind, desigur, şi de buna calitate a lui Bacchus.
Notă: În Hronicul şi cântecul vârstelor (cap. 39), Lucian Blaga scrie despre o plimbare în cartierul vienez Nussdorf, în 1916, împreună cu soţia sa de mai târziu, Cornelia Brediceanu, când intraseră la o crâşmă de vin (celebrul „Heuriger” vienez), unde au comandat o raţă la cuptor. Pe vremea aceea, în zonă se găsea doar localul „Kierlinger”, la care mai toţi literaţii din ţară în vizită la Viena făceau şi fac un pelerinaj la localul amintit.
■ Poet, traducător, profesor
Hans Dama
