Independenţa şi suveranitatea, pacea şi securitatea Franţei sunt valori imuabile, nu se supun eventualelor eşecuri ale democraţiei. „Constituţia va evolua, nu trebuie modificată!” declară de Gaulle într‑o şedinţă a guvernului din 1962!
De Gaulle şi‑a expus pentru prima dată ideile despre conducerea statului într‑un discurs ţinut la 16 iunie 1946, la Bayeux. Acesta avea ca scop imediat, pe de o parte, menţinerea unităţii forţelor din Rezistenţă, iar pe de alta, dezaprobarea „regimului exclusivist al partidelor” care se făcea vinovat de paralizia instituţiilor celei de a IV‑a Republici. (După Revoluţie, începând cu 1792, francezii şi‑au ritmat istoria politică în funcţie de stingerea ambiguităţilor legislative, constituţionale; hotarele între republici sunt revoluţiile sau războaiele.) Obiectivul urmărit de general era o nouă Constituţie, reformarea instituţiilor statului şi, pe această cale, adaptarea angrenajului de decizie la legitimarea puterii de către popor şi la un alt statut al Republicii franceze. Patria – orgoliul francezilor dintotdeauna – trebuie aşezată pe comandamente morale. „La magistrature de la France est morale”, susţine generalul, ceea ce nu se mai auzise la Paris din vremea lui Montesquieu. În concordanţă cu acest comandament, crede, două secole mai târziu de Gaulle, demnitatea cea mai înaltă în Patrie, cea de preşedinte, trebuie să fie etică, morală, presupune ca dec
iziile pe care acesta le ia să aibă legitimitate. Politica internă este un contract cu naţiunea, Franţa este indivizibilă, stăpână pe propriul destin. Constituţia garantează egalitatea cetăţenilor, conferă legitimitate instituţiilor statului, iar statul, dispunând de economie şi de finanţe puternice, este dator să imprime o dinamică socială care să asigure prosperitate, progres ştiinţific, tehnologic, educaţional. Independenţa şi suveranitatea, pacea şi securitatea Franţei sunt valori imuabile, nu se supun eventualelor eşecuri ale democraţiei. „Constituţia va evolua, nu trebuie modificată!” declară de Gaulle într‑o şedinţă a guvernului din 1962!
Raporturile şi cooperarea Franţei cu alte state, în principal cu marile puteri, vor particulariza politica externă gaullistă. Ideea de morală în politică nu‑l părăseşte pe general nici în privinţa relaţiilor cu aliaţii. Nu va reuşi să o impună întotdeauna, dar nu va fi dispus să cedeze niciodată. Ea a fost unul dintre argumentele pentru sancţionarea Guvernului de la Vichy şi nu va înceta să funcţioneze în tratamentul aplicat celor care l‑au recunoscut până la sfârşitul războiului.
În condiţiile acestui scenariu gândit de general pentru o nouă ordine postbelică, schimbarea Constituţiei era imperativă pentru ca naţiunea franceză să fie asociată şi implicată în treburile statului. Soluţia: aprobarea legii fundamentale trebuie făcută prin referendum, nu prin sufragiu indirect. Astfel a fost gândită Constituţia celei de‑a V-a Republici, adoptată la 28 septembrie 1958. Cea mai importantă prevedere a acesteia reglementează raportul dintre preşedinte şi Guvern: şeful statului are puteri executive constituţionale, nu şi le arogă discreţionar. De Gaulle nu şi‑a dorit putere în afara Constituţiei, ci conferită prin aceasta. Statutul pe care şi l‑a dobândit – de o autoritate evidentă – a fost opţiunea de vot a francezilor. Aici avem de‑a face cu o problemă de psihologie naţională: nu în aceeaşi măsură ca ruşii sau americanii, dar şi francezii preferă, în felul lor, conducători puternici. Spre deosebire de ruşi sau de americani, ei ştiu că, puse sub controlul legii, puterea şi atitudinea politică sunt amendabile în democraţie. Prin modificarea legii sau, la nevoie, prin forţa şi voinţa naţiunii. Un şef de stat puternic corespunde unui reflex imperial, iar astfel de reflexe se pierd greu în istorie. Într‑o formulă diferită, britanicii conservă monarhia ca simbol al imperiului de altădată cu aceeaşi grijă. Nervozitatea olandezilor în politica europeană vine de la neîmpăcarea lor cu pierderea puterii imperiale.
Să reţinem, totuşi, esenţialul. În Franţa, Constituţia din 1958 a permis înnoirea instituţiilor statului în condiţiile clasicismului politic: democraţia. Charles de Gaulle va continua să trăiască – dramatic în aproape toate momentele – visul unei Franţe puternice şi orgolioase, pe care nu va întârzia să o prezinte ca „realitate internaţională”. Sintagma exprimă un concept politic care se înscria în tradiţia istorică a oricărui imperiu. Iar Franţa a fost un mare imperiu. (Când lucrurile scapă logicii, francezii le prezintă ca „l’exeption française”.)
Există opinii potrivit cărora, în vremea lui de Gaulle, Franţa nu a putut reface puterea ei de altădată. Dar care fostă mare putere mai este ceea ce a fost? Imperiile, ca de altfel şi orice sistem politic, sunt supuse ciclicităţii. De la de Gaulle şi, prin remanenţă politică, după el, Franţa se află implicată în toate proiectele construcţiei europene. Cu alte cuvinte, Franţa este încă o putere europeană. Generalul o considera cea de‑a treia realitate internaţională, după Statele Unite şi Rusia sovietică. Atenţie, suntem în plin război rece! „Prima realitate este America, o ţară în expansiune, care caută să menţină şi să confirme hegemonia ei în Occident. Statele Unite au ieşit mari învingătoare din război. Ele consideră că vor reuşi întotdeauna să conducă lumea, aşa cum o fac din 1945, pentru a camufla hegemonia lor pe plan convenţional”. O a doua astfel de realitate este Rusia. „Fără îndoială, practic, ea a renunţat să conducă lumea şi înţelege că vremea ei a trecut. Dar ea nu vrea să fie înghiţită şi are dreptate”. Generalul privea politica Uniunii Sovietice ca o continuare a puterii agresive a Rusiei ţariste; istoria nu a infirmat niciodată ambiţia Moscovei de a reface imperiul rus. Şi, în sfârşit, a treia realitate internaţională este Franţa. „Noi suntem în acest moment singurii, în afara americanilor şi a ruşilor, care avem o ambiţie naţională; depinde de noi să o menţinem şi să avem curajul să o spunem” (Alain Peyrefitte, C’était de Gaulle, Plon, 1994). În afara acestor trei „realităţi” lumea se zbate între ordine şi neputinţă, nu există decât nebuloase, ţările sunt divizate, emit pretenţii care se pierd în dispute. Credinţa generalului în puterea de altădată a Franţei nu se dezminte. Aşa cum îşi înţelegea misiunea, el rămânea dator istoriei cu prezervarea coeziunii şi a locului Franţei în lume. Schimbările, a căror necesitate devenea imperativă, au menirea de a asigura salvarea tradiţiilor, valorilor şi unităţii naţiunii franceze. Pentru de Gaulle, funcţia prezidenţială este asociată de moralitatea actului politico‑juridic a înfăptuirii ei. Generalul a avut ce se cheamă cultul Patriei. „Vedeţi, ţara noastră se distinge de altele prin aceea că vocaţia sa este ceva mai dezinteresată şi mai universală decât a altora… Când este ea însăşi, Franţa este umană şi universală. Vocaţia Franţei este să lucreze pentru interesul general. Suntem mai europeni, mai universali numai dacă rămânem pe deplin francezi. Există un rol care a diferenţiat întotdeauna Franţa de alte ţări. În procesul de dezvoltare, unele state încearcă să supună pe alţii intereselor lor, Franţa şi‑a dezvoltat influenţa în interesul tuturor. Acesta a fost rolul dintotdeauna al Franţei. Pentru asta ea s‑a bucurat de un imens credit”. Pentru de Gaulle, existenţa Franţei rezidă în puterea reală a statului aşezată pe un sistem instituţional legitim şi funcţional, capabil să impună şi să asigure depăşirea clivajelor ideologice, să protejeze diversitatea, să respecte valorile Republicii franceze. Într‑o astfel de construcţie, primul magistrat al statului este „preşedintele tuturor francezilor”. Cea de a V‑a Republică franceză, creaţie a preşedintelui Charles de Gaulle, şi‑a câştigat autoritatea reconciliind eficacitatea acţiunii cu legitimitatea valorilor democraţiei pe baza unui principiu fundamental: totul începe cu poporul, totul emană de la popor. Chiar şi autoritatea preşedintelui. Poporul trebuie consultat pentru toate legile care privesc destinul lui.
De Gaulle a oferit destule motive adversarilor pentru a nu fi agreat. Ideile lui despre NATO, reunificarea Germaniei, aderarea Marii Britanii la Piaţa Comună şi, mai ales, viziunea lui despre Europa unită nu aveau cum să întrunească agrementul aliaţilor. „Să fabrici un Parlament European ţine de artificial. Important este să fie create obişnuinţe. Trebuie să construim o politică comună. Ea nu există acum. Nimeni nu crede că Cei şase (Piaţa Comună) vor şi pot avea o politică comună. Sunt reuniuni ale NATO, UEO (Uniunea Europei Occidentale), ONU. Se poate vorbi de o politică comună? Mă îndoiesc. De ce să continuăm dacă nu ajungem la nimic? Să ne adunăm pentru a constata că nu avem o politică comună, la ce ne trebuie?”.
Aceasta nu a împiedicat construirea unui mit de Gaulle. Generalul a condus Franţa înconjurat de oameni care îi împărtăşeau principiile, în condiţiile unui mediu dominat de discordii. A avut alături intelectuali importanţi precum Malraux, Mauriac, Claudel, Bernanos, Montherlant, reprezentanţi ai unei generaţii care încă se mai raporta la Voltaire, Chateaubriand, Hugo.
Din vol. Charles de Gaulle.
Monarhul celei de a V‑a Republici, în curs de apariţie
George Apostoiu
