Cultural, pentru prima oară în istorie, cultura noastră, euro-americană, întâlneşte o cultură – cea chineză – de o magnitudine neobişnuită, cu cea mai vorbită limbă pe glob şi cu înfăptuiri competitive.
Întrebarea privind lumea ce vine preocupă intens. Experţi americani au atras atenţia că se schimbă lumea constituită în 1989. Zbigniew Brzezinski (Strategic Vision. America and the Crisis of Global Power, Basic Books, New York, 2012) vorbea de redistribuţia puterii dinspre Vest spre Est. Henry Kissinger (World Order, Penguin, New York, 2014) propune regândirea opţiunilor într-o lume mai complicată. Chiar şi conservatorul Robert Kagan (The World America Made, Alfred A. Knopff, New York, 2012) ia act de schimbare. Nu mai amintesc analizele franceze (vezi, de pildă, Gerard Chaliand, Michel Jan, Vers un nouvel ordre du monde, Gallimard, Paris, 2013), care caută să anticipeze ceea ce urmează.
Însăşi situaţia lumii din momentul de faţă este greu de prins într-o formulă simplă, de felul clişeelor voite de noii amatori de dogme. Câteva certitudini există, totuşi. Dependenţa ţărilor de „societatea mondială (Weltgesellschaft)”, conceptualizată de Niklas Luhmann (Die Gesellschaft der Gesellschaft, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1998), s-a confirmat. Această dependenţă a fost perceptib
ilă, cum s-a văzut în ultimele săptămâni, în trepidaţiile ce au urmat moderării de mult anunţate a ritmului de creştere în China şi, desigur, reducerii cererii în Europa, ca şi noii situaţii din comerţul cu petrol. Intuiţia lui Metternich cu privire la configurarea lumii în funcţie de relaţia puterilor a revenit în actualitate. Iar maxima lui Bismarck – atunci când sunt cinci puteri, o putere procedează raţional dacă este alături de cel puţin alte două – inspiră destui actori.
În orice caz, în examinarea situaţiei actuale a puterilor trebuie luate în seamă patru aspecte, după opinia mea decisive: economic, militar, politic şi cultural. Analiza lor nu dă însă un tablou liniar.
Economic, în deceniul ce vine, Statele Unite ale Americii vor fi avangarda tehnologică şi a capacităţii de autoînnoire. America stă pe principii de organizare ce asigură cea mai susţinută dinamică în societate şi, desigur, pe acumulări unice. Mai direct ca odinioară, America etalează însă, după 2008, nevoi de creditare. China are nevoie de pieţe de desfacere, după ce a revenit în poziţia de cel mai mare producător al lumii, de acum mai bine de două secole. Ea luptă cu ameliorarea indicatorului producţiei pe cap de locuitor şi, desigur, cu ridicarea nivelului tehnologic. Curând va proceda la consolidarea pieţei interne, prin mărirea consumului, ceea ce va avea repercusiuni încă necalculate. SUA nu pot fi egalate ca forţă economică, dar ca volum al producţiei secondează în acest moment China, ambele desprinzându-se ca supraputeri economice. Li se ataşează Uniunea Europeană, ca cel mai mare exportator al lumii. Cazul Greciei semnalează, însă, că disparităţile de dezvoltare din Europa unită reclamă soluţii pe care neoliberalismul actual nu le poate oferi. Uniunea Europeană are nevoie evidentă de reevaluarea unor politici şi, de la început, de noi criterii de selecţie a personalului. Indiei îi mai trebuie ani pentru a se alătura, chiar dacă suişul ei demografic este vertiginos, iar Statele Unite şi Uniunea Europeană îi vor favoriza ascensiunea globală.
Militar, SUA şi Rusia se detaşează ca supraputeri nucleare, cu capacităţi incomparabile de intervenţie şi descurajare. China urcă rapid alături de acestea, prin articularea flotei navale (cu portavioane şi submarine nucleare), a aviaţiei şi armelor celor mai perfecţionate. Recent, China a devenit al doilea generator de cercetări ştiinţifice şi tehnologice în lume şi a intrat în cursa fabricării de avioane de mare capacitate. Franţa şi Marea Britanie continuă să fie puteri nucleare ce justifică pretenţii la un rol global. O problemă care a apărut se referă la schimbarea purtării războiului. Odată cu terorismul, poţi avea armele cele mai sofisticate, fără să poţi anihila atacatorul, ce se strecoară prin aglomeraţii urbane, reţele informa-
ţionale şi bancare şi, pe deasupra, este gata să moară într-o explozie nimicitoare. Sub aspectul informativ, supraputerile militare au avans, dar Germania, Israel, Marea Britanie, Franţa, au, neîndoielnic, calibru.
Politic, SUA vor continua să exercite cea mai mare influenţă în lume. China, însă, cu programul schimbărilor instituţionale odată cu restructurarea economiei – cum însăşi Hillary Clinton (Hard Choices, Simon & Schuster, New York, 2014) a sesizat – atrage ţări care au angajat propria dezvoltare. Deschiderea (the opening-up) spre lume, învăţarea din cele mai bune experienţe, ocuparea forţei de muncă (de dimensiuni enorme – 780 de milioane de lucrători în China, faţă de 448 milioane în India, 157 milioane în SUA, 111 milioane în Indonezia), contactele cu diferite ţări (500 de milioane de turişti chinezi vizitează alte ţări în patru ani), însuşirea limbilor străine (analize franceze spun că deja 29% dintre chinezi vorbesc încă o limbă) asigură propulsia celei mai populate ţări. În plus, diplomaţia „armoniei” are atracţie certă. Până în acest moment, China nu a accceptat invitaţia de a asuma răspunderi pentru o „ordine mondială” pe care declară că nu a generat-o, chiar dacă îşi asumă construirea unei „noi ordini mondiale”. Prin resursele de care dispune şi prin tradiţie, Rusia întreţine întinse relaţii pe glob şi caută să atragă prin diplomaţia „echilibrului”. Şi alte ţări atrag prin calitatea înaltă a gândirii tehnologice şi calitatea vieţii, mai nou, prin deschiderea înţeleaptă faţă de imigranţi (Germania), tradiţii intelectuale (Franţa), know how (Israel), resurse naturale, chiar dacă nu afişează ambiţii cuprinzătoare.
Cultural, pentru prima oară în istorie, cultura noastră, euro-americană, întâlneşte o cultură – cea chineză – de o magnitudine neobişnuită, cu cea mai vorbită limbă pe glob şi cu înfăptuiri competitive. Pe deasupra, cultura chineză este răspândită astăzi pe toate continentele de o reţea de instituţii ce nu are echivalent ca amploare şi organizare. Rezultat al valorificării vestigiilor unei istorii lungi (abia cultura evreilor, dintre c
ulturile popoarelor păstrate până în zilele noastre, îi stă alături!), cultura chineză pătrunde în educaţia generală din tot mai multe locuri ale lumii. Devine tot mai limpede că figura sa tutelară, Confucius, nu a lăsat mai puţin decât Socrate, chiar dacă a vorbit înainte de descoperitorul maieuticii, iar ceea ce a făcut pentru chinezi şi umanitate stă alături de ceea ce au făcut pentru poporul lor şi umanitate Moise sau Cicero. Va trebui luat în seamă faptul că ceea ce se numeşte „cultura confucianistă” domină nu doar China actuală, ci şi Japonia, Coreea de Sud şi mari porţiuni din Asia de Sud-Est, după cum este inclusă deja în pregătirea pentru business din Anglia, Australia şi numeroase alte ţări. Uniunea Europeană deţine un capital de valori ce sunt, prin tradiţie, cele mai atrăgătoare, dar „criza imigranţilor”, cu tragediile ei, a arătat din nou că lucrurile nu sunt în ordine în revendicarea apartenenţei creştine a Europei. Pledoariile pentru închidere cu orice preţ nu avantajează deloc Europa şi sunt prost orientate.
Cu un deceniu în urmă, am semnalat „noua migraţie a popoarelor”. Nu eram sigur, dar simţeam că nu se poate omite. Azi emigraţia se petrece sub ochii noştri spre Europa, care pare să nu fie pregătită. Spre SUA sau Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia, Australia, Canada ea a fost practic continuă. Spre Japonia, presiunea este veche. Spre China este la început. Nu este soluţie împotrivirea cu armate şi poliţie, iar Germania are dreptate când afirmă că un comportament european faţă de imigranţi este soluţia. Europa va trebui să schimbe abordarea şi, alături de inovaţie, va trebui să fie receptivă la realitatea vieţii. Europa nu se poate izola de cursul istoriei, iar dacă încearcă, plăteşte scump. Istoria nu se încheie cu cineva. Sunt riscuri? Evident, dar unde este înţelepciune sunt soluţii! Ele ar trebui asumate.
Aşa arată, sintetic descris, jocul la vârf al supraputerilor – în tandem sau, după caz, în triunghi sau o altă figură geometrică. Este limpede că, „jocul lumii” fiind decis în continuare economic şi militar, se revine, deocamdată, la lumea în trei, pe care o teoretizează Henry Kissinger. SUA, China şi Rusia sunt acum în faţă atunci când este vorba de aranjamente strategico-militare ce afectează direct ordinea globală. Celălalt candidat, Uniunea Europeană, ca întreg, neavând politică externă elaborată şi nici armată proprie, va conta intermitent în crizele ce vin, dar Germania sau Anglia sau Franţa vor înclina balanţa soluţiilor, iar Polonia, Italia şi Spania nu pot fi ignorate.
Lumea – în trei sau trei plus câţiva – se face, însă, pe un fond schimbat. Două caracteristici sunt noi.
Prima este uzura confruntării dintre socialismul oriental şi capitalismul liberal. După mai bine de o sută de ani, intervine această uzură. Nimeni cu pondere nu cultivă astăzi etatizarea sistematică a proprietăţii. Nimeni nu mai concepe statul ca simplu păzitor de reguli. Soluţiile sociale nu mai sunt apanajul socialiştilor şi al Răsăritului, iar valorificarea iniţiativei private şi economia de piaţă nu au rămas doar în Vest şi la liberali şi creştin-democraţi. Ţările din Asia au îmbrăţişat cu succes economia de piaţă şi tot mai clar statul de drept.
Proiectul modern de societate înaintează în istorie – în pofida naţional-socialismului şi sateliţilor săi, care au vrut să-l anihileze – şi s-a intrat în societăţi de un tip schimbat. Proprietatea privată, economia de piaţă, statul de drept, libertăţile individuale, pluralismul, democraţia, informarea, comunicarea, calitatea vieţii se dovedesc a fi în conexiuni mult mai complicate decât s-a gândit în secolele al XIX-lea şi al XX-lea. În jurul lor se va lansa curând noua competiţie a viziunilor. O nouă examinare precisă, de natura teoriei societăţii (sociologie generală), a tipurilor de societate şi a mersului istoriei ocupă deja scena cercetărilor sistematice.
A doua caracteristică este aceea că libertăţile individuale şi drepturile omului vor prevala în anii ce vin, iar problema dezvoltării – economice şi instituţionale – va păstra întâietatea. Terorismul va pune însă la încercare soliditatea societăţilor deschise şi va fi periculos. El va profita de posibilităţile de lovire aduse de „era digitală”, care, aşa cum menţiona Leon Panetta (2012), se pot aplica, de pildă, reţelei feroviare, aprovizionării cu apă a marilor oraşe sau chiar sistemului de apărare al unei ţări. Terorismul va încerca să coaguleze nemulţumiţii din diverse locuri, cum arată deja Statul Islamic. Lumea civilizată însă are la îndemână calea de a contracara pericolele prin solidaritatea explicită dintre SUA, China, Rusia şi alte ţări. Importanţa valorii juridice şi etice a „răspunderii” va creşte, iar de asumarea ei vor depinde vieţile multor oameni. „Blocurile” nu mai sunt socotite condiţie a solidarizării şi, în măsura în care vor evolua, vor ţine seama de această coordonată.
Cum se vor raporta cele trei supraputeri una la alta în zonele de atingere directă? Cum se vor raporta în spaţiul global? Răspund folosindu-mă şi de remarcabila carte a lui Yu Sui, China in a Changing World (Foreign Languages Press, Beijing, 2015), care satisface interesul de a cunoaşte – în continuarea analizelor americane, germane şi franceze – cum văd analizele de la baza deciziilor Chinei geometria supraputerilor („major-powers”, în limbajul Beijing-ului).
Dosarul raportului direct, la frontiere, s-a schimbat. În 1973, Statele Unite au putut fructifica voinţa de profilare a Chinei, căci izbucniseră nu numai conflictul ambiţiilor ideologice între Uniunea Sovietică (Hruşciov) şi China (Mao Zedong), ci şi divergenţe la frontieră. Acum nu sunt astfel de divergenţe, iar peisajul arată diferit. Chinezii spun că Tratatul în vigoare între cele două ţări asigură „bună vecinătate, prietenie şi cooperare” şi favorizează „relaţii model pentru mari puteri” (Yu Sui, op.cit, pp.309-312). În schimb, în Marea Chinei de Sud, SUA şi China au o problemă, pe care Hillary Clinton nu a ocolit-o: China vrea să recupereze insule, iar SUA sunt legate prin tratate cu ţările din regiune, care se tem de ascensiunea Chinei. Pe de altă parte, extinderea răsăriteană a NATO este resimţită de Rusia ca intrare pe centura propriei securităţi, iar China o priveşte ca manifestare a ceea ce critică de multă vreme – „hegemonismul” şi „unilateralismul” (Yu Sui, op.cit, pp. 126-129).
Din asemenea fricţiuni pot rezulta diferite scenarii pentru anii ce vin. Mai probabil mi se pare, în pofida polemicii ocazionale – cel al negocierilor. În fiecare caz, ceea ce îndeamnă la negociere este mai puternic: în cazul Chinei, nevoia de calm în exterior pentru a-şi asigura ridicate ritmuri economice şi dezvoltarea instituţională, în cazul Rusiei, nevoia de timp pentru a-şi moderniza industria şi a-şi reface statutul de altădată, în cazul SUA, nevoia de a evita o coalizare internaţională care să favorizeze, fie şi indirect, terorismul şi alte ameninţări ale ordinii. De aceea, atingerile directe ale celor trei nu vor modifica radical relaţiile dintre ele.
Ceea ce va decide va fi influenţa în sfera globală. Supraputerile au de abordat ordinea actuală a lumii. SUA apără o „ordine a lumii” înscrisă în tratate, dar ar vrea ca Rusia să o accepte, iar China să pună umărul la apărarea ei. Rusia nu acceptă ordinea existentă, socotind că o dezavantajează, dar nu are puterea de odinioară de a forţa decizia (aspiraţia ei constantă rămânând discuţia directă cu SUA). China a separat politica externă de rivalităţi ale viziunilor şi respinge prelungirea realităţii „supraputerii” cu o „lume unipolară”, dar nu trece sub tăcere faptul că fără susţinerea SUA nu este posibilă „o nouă ordine mondială” (Yu Sui, p.27).
În această situaţie, fiecare dintre cele trei va mobiliza aliaţi pentru propriul punct de vedere. Care va reuşi să mobilizeze mai mulţi şi mai puternici, va prevala. Nu numai ţările deja amintite vor fi importante, ci şi Japonia, Turcia, Brazilia, Africa de Sud, ţări ce recâştigă sau câştigă, în premieră, rang de puteri în lume. Poziţia lor va cântări greu în balanţă. La acestea se vor adăuga Kazahstanul, Azerbaidjanul, Egiptul, Iranul, Arabia Saudită şi Nigeria, care vor influenţa evenimente regionale.
Nu vor fi victorii unilaterale durabile în spaţiul în care se decide ordinea lumii. Aspiraţia spre altceva este răspândită în generaţiile active astăzi, dar şi precauţia, iar forţa de a schimba stările de lucruri este distribuită. Cel mai probabil, va fi o lume ce va invoca multilateralismul, o lume agitată, dar fără ciocniri la nivelul supraputerilor. Fiecare ştie bine că se câştigă prea puţin din astfel de ciocniri.
În săptămânile următoare, la Washington DC şi Beijing se joacă momente mai mult decât importante pentru direcţia lumii în anii ce vin. Pe de o parte, este vorba de vizita preşedintelui Chinei, care va folosi ocazia pentru a prezenta detaliat teoria îndelung elaborată a „noului tip de supraputere”, cu care experţii chinezi şi institutele ce pregătesc programele Chinei au început să obişnuiască lumea (vezi Hu Angang, China in 2020. A New Type of Superpower, Brookings Institution Press, Washington DC, 2011). Pe de altă parte, opţiunile pe care experţii americani şi institutele de cercetări le pregătesc pentru competiţia în vederea ocupării Casei Albe vor avea impactul cel mai larg. Reluarea viziunii lui George Bush Jr. nu este probabilă, dar articularea unei noi concepţii americane – alternativă deopotrivă la absenţa polarismului, la unilateralism şi la interpretarea relaţiilor internaţionale ca simplă aplicare a unei ideologii, oricare ar fi ea (neoliberalism, regionalism, contextualism, naţionalism etc.) – este în plin proces. În lunile ce vin, se vor putea evalua precis opţiunile abordării americane. Ca închidere a triunghiului, la Beijing, în toamna acestui an, preşedintele rus va căuta să valorifice interacţiunile dintre Rusia şi China, inclusiv pe scena globală, înţelegerile de la Soci, dintre Rusia şi SUA, fiind un pas făcut.
