În subterană acest copil al abisurilor îşi găseşte patria, epicentrul creator al vocilor interioare, craterul fiinţei, pe care nu-şi doreşte să-l mai părăsească, deşi e conştient de dramatica realitate abisală, în care învăţând să-şi asculte instinctele, ştie; altfel nici că se poate: „În rest, am încă în faţă tot greul şi foarte greul”
Contelui Lev Tolstoi îi displac potecile bătătorite. În timp ce se plimbă cu membrii familiei sale numeroase prin pădurile din vecinătatea moşiei de la Iasnaia Poliana, moştenite de la părinţi, caută locuri necălcate de picior de om şi se întâmplă, nu rareori, spre satisfaţia sa, să se rătăcească. Acest beduin al subteranei preferă, aşadar, rătăcirea pe terenuri necunoscute plimbărilor pe pajiştile cu care previzibilul face casă bună. Contele nu agreează aglomeraţia, sărăcia, mizeria, haosul şi zgomotul continuu al cetăţii, dar, mai cu seamă, distanţa căscată între oameni care nu se cunosc şi se ocolesc reciproc; acestui „apostol al iubirii” – cum fusese numit de unul din cei peste trei mii de pelerini trecuţi prin camera astapovoiană, unde se afla trupul neînsufleţit al „marelui Lev” – i se pare culmea faptul că în plină urbe aceştia nu se salută, iar înstrăinarea e impusă ca un fel de lege. Lui Lev Nicolaevici n-o să-i placă niciodată, aşadar, Moscova; va sta, totuşi, în nesuferita pentru el urbe mai mult de dragul copiilor şi a soţiei sale, va participa la recensământul populaţiei, va avea grijă de sărmani, va scrie despre credinţă şi despre foamete articole care vor scandaliza opinia publică şi, mai cu seamă, cerberii puterii; aici va deveni un soi de dizident, va tuna şi va fulgera în studii scrise în răspăr cu puterea, biserica, cu întreaga familie scandalizată de schimbarea fundamentală a acestui spirit contradictoriu, neînţeles şi de neînţeles, care, în cele din urmă, îşi va lua lumea în cap şi se va retrage, când şi când, într-o singurătate de călugăr la Iasnaia, de unde va ploua cu zeci, sute de scrisori trimise Sofiei Andreievna până se va muta într-o proprietate moscovită mai puţin centrală, unde va avea şi o grădină uriaşă, pe ale cărei alei ample va pribegi, căutând ceva de negăsit, citindu-l şi bombănindu-l în barba sa grizona
tă pe colegul său, e adevărat, regretat – cam târziu însă – Fiodor Mihailovici, pentru dialogurile din cale afară de lungi, pentru alte metehne pe jumătate reale, pe jumătate inventate. Înainte de a fugi pentru ultima dată de acasă cu devotatul doctor de familie Duşan Makoviţki – pentru autorul romanului Anna Karenina acasă va rămâne mereu Iasnaia Poliana, cu tot cu raiul-iadul de-acolo – contradictoriul scriitor visează obsesiv scene întregi din Fraţii Karamazov şi nu mai scoate o vorbă despre aşa-zisele cucuie ce vor fi crescut la furie în moalele capului lui Dostoiesvki.
Nici Fiodor Mihailovici pare că nu-şi găseşte locul, caută mereu altceva, are nevoie de aer parcă, ceva nu-l lasă în pace, îl sâcâie şi îl tot mână dintr-un loc în altul, astfel încât scriitorul o ia adesea din loc, călătoreşte, vizitează muzeele europene, fuge de creditorii ce vor să-l întemniţeze în puşcăria datornicilor, scrie Idiotul în Italia; spre disperarea lui şi a Annei Grigorievna, pierde manuscrisul, o plânge pe Sonecika, se întoarce acasă, rescrie romanul prinţului Lev Mîşkin, iar de cum se linişteşte cât de cât şi adună o sumă de bani ceva mai substanţială, îşi cumpără din modestele sale venituri o casă de vacanţă – дачя – în suburbia Moscovei, unde e văzut ades serile, mai ales, ieşind în căutarea văcuţei neastâmpărate, vai, rătăcite iarăşi; nici în ruptul capului romancierul n-ar fi acceptat ca puştimea lui să rămână la cină fără lapte cald.
Preferând munţii, pădurile, lacurile şi locurile izolate, aflate la altitudine mare, oraşelor, Friedrich Nietzsche nu-şi găseşte echilibrul şi sănătatea decât sub un cer cu desăvârşire senin. Treptat, date fiind crizele repetate, migrenele cumplite şi alte suplicii datorate unui corp zdruncinat la temelii, se obişnuieşte cu ipostaza de străin – un fel de lepros social care se crede şi este, de fapt, un pustnic rătăcit întâmplător sau nu printre oameni, un însingurat ajuns la un grad de izolare atât de mare, încât aerul ei rarefiat şi tare abia de mai poate fi suportat de o fiinţă umană; relaţiile cu ceilalţi – din ce în ce mai puţini – impun din start o puritate umană greu dacă nu imposibil de egalat. În scrisoarea din data de 18 iulie 1880, adresată vechiului său prieten, Peter Gast şi expediată din Marienbad – printre alte câteva detalii referitoare la „ermitajul” din pădure, la muzica lui Chopin, la încredere, legătura dintre iubirea de ceilalţi şi iubirea de sine şi Săptămâna Patimilor – gânditorului german îi scapă o confesiune ce-ţi face o gaură în cap: „Simt că mă aflu cu totul în subteran”. Filosoful aruncă în pagină acest adevăr cumplit cu aerul că s-ar referi la una din plimbările sale recente, de durata a zece ore, după ce mărturiseşte cu francheţe că sapă de zor în „zăcămintele sale morale” şi, câteodată, are senzaţia că ar fi „găsit între timp cărarea principală şi ieşirea”, dar cu toate acestea respinge fără urmă de şovăială această realitate echivalentă cu o soluţie, taxând-o drept nimic mai mult decât o impresie oarecare, trecătoare ca un soare de primăvară capricioasă! O posibilă dezlegare a misterului de a renunţa la ieşirea din subterană am avea şansa s-o dibuim cât de cât într-o altă epistolă adresată Malwidei von Meysenbug pe 14 ianuarie 1880, în care autorul volumului Aurora presimte apropierea de sfârşitul „teribilului şi aproape neîncetatului martiriu al vieţii” sale, comparate cu existenţa oricărui ascet, câştigul indubitabil al acesteia stând în darul de a avea parte de „multă limpezire şi netezire sufletească”. „Teribila sursă de suferinţe” îi împrumută parcă un nou simţ – unul în plus, spune gânditorul – care la puţin peste patruzeci de ani se simte singur ca în copilărie şi continuă să pribegească în căutarea unui loc ce i-ar ameliora noianul de suferinţe. La capătul puterilor şi al căutărilor neostenite, acest loc mirabil – o prelungire a raiului devenit deodată, uimitor, palpabil – se dovedeşte a fi Sils-Maria – patrie a mai multor scrieri nietzscheene, „locul potrivit şi cuibarul”, după cum i se confesează mama şi tatăl supraomului lui Carl von Gersdorff la Sils-Maria, în data de 28 iunie 1883, când recunoaşte că a lăsat în urma sa şase ani cumpliţi şi incredibil de rodnici, „o lungă şi grea asceză a spiritului”, pe care „nu oricine s-ar fi încumetat să şi-o asume” şi s-o locuiască vreme îndelungată cu bucurie atent cultivată şi crescută aidoma unei plante exotice în condiţii potrivnice, cu sentimentul că – dincolo de ultima limită – teribila experienţă a izolării absolute rămâne a fi în esenţă un dar unic, un pretext de a fi şi de a se înălţa – cum spune Dosto – în spirit dincolo de orice speranţă şi aşteptări prevestitoare de zboruri mari.
Oare exclusiv suferinţele de ordin fizic să fie la mijloc, adică migrenele inumane, cu crize de vomă prelungite până la câteva zile, cu misterioasele dureri reumatice, care îl fac pe autorul volumului Ştiinţa veselă să întocmească detaliate şi exasperante pentru destinatarii scrisorilor buletine meteo? Oare să se strecoare în dorinţa de izolare a acestui gânditor straniu – numit un Hamlet al filosofiei europene, căruia nu încetez să-i spun un profet disperat – şi alte dezagremente – după un efort suprauman considerate daruri – trăite la limita vieţii şi a morţii, adică pe acea fâşie unică, unde, încleştându-se, cele două noţiuni vii până la destrămare devin – ca la unii presocratici – un tot întreg? Ce a găsit, mai exact, ce a descoperit acest mare bărbat în abisul propriei fiinţe în timp ce sta încremenit faţă în faţă cu moartea – nu în urma unei ciocniri violente de durata câtorva fracţiuni de secundă – zile, săptămâni, luni, convieţuind cu ea, năpârca, aidoma unei zeităţi – în consecinţa unei experienţe imposibil de prins în ţarcul unei definiţii – devenite nimic mai mult, dar nici mai puţin decât un om? Din ce cauze obscure acest nici om, nici zeu – acest şi om, şi zeu – hălăduieşte cu o oarecare aviditate la primul nivel de neînţeles prin labirinturile ultraîntortocheate ale propriei subterane, asumându-şi terifiantele experienţe de care are parte acolo, departe, departe, departe – repetiţia îi aparţine – în abisul eului său intim, ca şi cum n-ar mai vrea să se desprindă de osia acelei fiinţe străine şi calde, ostile şi primitoare? Răspunsurile la această avalanşă de întrebări ultimative le cunosc exclusiv câţiva oameni din lume. Ei înşişi au avut parte de cursuri intense – făcute de voie sau, mai degrabă, de nevoie; o nevoie transformată (ce chin, ce eliberare, Doamne) în dar! – la sorbona subteranei. Contele Tolstoi, scriitorul care polemizează cu Nietzsche – fără să-i dea barem numele! – prea iubitul de zei Dostoievski, revoltatul graţiat în ultima clipă după ce i se citeşte condamnarea, aşadar, aceşti damnaţi, aceşti aleşi de printre toţi aleşii inclusiv pentru ipostaza de eterni nomazi ai spiritului – ca şi Iacob, laolaltă cu numeroasa-i familie, în frunte cu răsfăţatul Iosif, fiul iubitei şi plecatei prematur Rahila – ştiu, ştiu totul; da, sângele lor ştie totul. El primul a vorbit, a întrebat, a răspuns, a tăcut.
Anii de recluziune cei mai atroce coincid pentru acest delfin neastâmpărat al subteranei – pentru care înţelegătorul şi ultraumanul Thomas Mann cere, în primul rând, îndurare – cu „anii celei mai mari autodepăşiri”. Acest spirit ales şi chinuit, în egală măsură, a fost pus în situaţia de a depăşi sănătatea, căderea, ispita, suferinţa, vârful, întoarcerea, zborul, valea, nenorocirea, bucuria, tăcerea, bătrâneţea instalată nedrept, abuziv, într-un corp tânăr încă, şi tot ce se cirumscrie lucrurilor omeneşti, prea omeneşti, reînvăţându-le, deprinzându-le dintr-un unghi esenţial diferit la capătul tuturor capetelor, iubind altfel. Vălul magic ce acoperă lucrurile s-a evaporat, devenind praf şi pulbere. Viaţa i se revelează, subit, într-o lumină atroce, ca să nu spunem tragică; legea şi-a găsit cuib în acest suflet împovărat de o frumuseţe uriaşă, teribilă, care nu-l slăbeşte din ghearele ei, ca vulturii ce-şi duc prada la înălţimi de necuprins dintr-o ochire. Regăsindu-se pentru a treia oară în Engadinul de Sus, gânditorul constată că aici se simte acasă; aici şi nicăieri altundeva îi este cuibarul, în a cărui lumină discret invazivă i se oferă prilejul să constate excedat şi copilăros: „Vai, câte nu zac încă ascunse în mine şi cer să devină cuvânt şi formă! Nici nu poate fi în jurul meu destulă linişte şi singurătate spre a-mi putea percepe vocile interioare!” Zeii se îndură de cel care ştie să aştepte şi să se suporte, depăşindu-se pe limită. Zeii îi îndrăgesc pe cei care au trăit secole interioare în intimitatea artei de a luneca de pe o limită pe alta, trăgându-şi sufletul pe coama ei şi aşteptând în aerul acela imposibil, tare, când trupul vede cu toţi ochii săi interiori deodată, vede ca albinele, ascultă ca delfinii, respiră aerul cristalin al vocilor interioare şi spectacolul sublim al acestora, pus în scenă de marele anonim – începutul văzutelor şi al nevăzutelor. Ce să-ţi mai doreşti pe creasta acestei tragedii eline, din al cărei sânge creşte aidoma unui răsărit de soare de printre coamele montane acea aserţiune criptică, fondatoare a temeliei unei supralumi: „Omul este ceva ce trebuie depăşit”? Suntem, peste veacuri, atât de aproape de Pindar cu al său să devii ceea ce eşti, îndrăgit de iubitul de noi pustnic rătăcit în miezul decadenţei, fără a ezita câtuşi de puţin s-o descrie din interior, construind o lume nouă din miezul, din inima descrierii! Fără teamă, fără ezitare, aşa cum cineva ar clipi prin tine, slobozindu-te din strânsorile educaţiei, cutumei şi ale şovăielii de a fi, în sfârşit, a fi tu însuţi definitiv şi fără întoarcere!
Friedrich Nietzsche visează să aibă bani pentru a-şi putea permite să-şi construiască la Sils-Maria – în acest paradis suprauman – „un soi de cuşcă ideală”. O şi vede în faţa ochilor; da, cuşca fermecată prinde, încet, treptat, din ce în ce mai multă fiinţă, adică viaţă vie. E o casă de lemn cu două încăperi, spune visătorul. Are şi locul desemnat cu precizie: e vorba de o peninsulă ce înaintează în lacul Sils şi unde – nuanţează filosoful – pe vremuri, a existat o cetate romană. O cuşcă ideală, deci, în inima unei cetăţi romane, această regiune fiind pentru călătorul nostru prin lumea necunoscută a vocilor sale interioare „rudă de sânge şi mai mult încă”, rudă ce i-a înlesnit voinţei sale zboruri la înălţimi ce pot fi apreciate, gustate şi contemplate în voie trăindu-se în intimitatea unor cărţi fundamentale, dăruite lumii de acest straniu şi contradictoriu pustnic: Aşa grăit-o Zarathustra, Aurora, Ştiinţa veselă, Călătorul şi umbra sa, Dincolo de bine şi rău, Genealogia moralei, Amurgul idolilor. Visând această cuşcă ideală – o proiecţie a subteranei, locuite de vocile interioare – 1878–1888 sunt anii nietzscheeni cei mai rodnici; în acest deceniu, Nietzsche atinge vârful creator al scurtei, tragicei şi zbuciumatei sale vieţi. În subterană acest copil al abisurilor îşi găseşte patria, epicentrul creator al vocilor interioare, craterul fiinţei, pe care nu-şi doreşte să-l mai părăsească, deşi e conştient de dramatica realitate abisală, în care învăţând să-şi asculte instinctele, ştie, altfel nici că se poate: „În rest, am încă în faţă tot greul şi foarte greul”. Foarte greul coincide cu insistenţa maniacală de a transforma în realitate faptul de a te ridica – spune gânditorul la limită – mai presus de tine însuţi. Cine trăieşte în profunzime o asemenea experienţă „revine cu altă faţă spre lume”, se întoarce iubind-o diferit, chiar dacă recunoaşte faţă în faţă cu eul său profund că viaţa sa e atât de sucită, singurătatea – atroce, şi că, în esenţă, chiar dacă te-ai opus izolării, singurătăţii, vieţii însăşi, din răsputerile tuturor puterilor, evidenţa îţi strigă în faţă, pe şleau, la ultima răscruce destinală: „Am rămas poet până la ultima limită a acestui concept, deşi m-am tiranizat destul de serios cu opusul tuturor soiurilor de activitate poetică”. E o mărtirisire ce seamănă izbitor cu dostoievskiana convingere conform căreia creatorul tribului Karamazovilor recunoaşte oarecum excedat într-o scrisoare adresată fratelui său că el dintotdeauna a fost mai mult poet, date fiind temele imposibile abordate de când se ştie. E o mărturisire ce seamănă teribil cu acel vers ţvetaievian – „chiar şi-n icnetul de dinaintea morţii/ – eu voi rămâne poet”.
E o tulburătoare demonstraţie a modului în care cineva nevăzut tună şi adună spiritele mari, făcându-le să semene atât de mult, ca şi cum ar fi cioplite din stânca de marmoră neagră a aceleiaşi zeităţi de neînduplecat.
