Centrul de greutate al mocnirilor secrete trebuie să fie în conturul propriei persoane. Este acesta egoism? Este, dar e luminat…
Să‑ţi petreci concediul acasă nu e pe potriva oricui. Dacă las deoparte varianta stânjenitoare când, din penurie de sfanţi, eşti osândit să zaci între patru pereţi, motivul pentru care vacanţa te scoate în lume e pofta de a schimba locul. Oricât de bine te‑ai simţi în culcuşul vetrei, există o apăsare a lucrurilor în mijlocul cărora îţi petreci anul. E o molestare de ordinul rutinei, o iritare ca cea a leului învârtindu‑se în cuşcă, şi atunci dorul de ducă se preschimbă în imbold tiranic. Sunt zile când îţi vine să‑ţi iei câmpii, copleşit de ploconul sec al spaţiului pe care îl ştii pe dinafară.
Sindromul cu pricina poartă numele de „saţietate cronică provocată de un răgaz inept“. Casa începe să te strângă în lanţul unor obişnuinţe pe care le repeţi până la saturaţie. Iar la urâtul pe care ţi‑l dă ţarcul arhicunoscut al domiciliului se adaugă afurisita de plictiseală a coabitării cu tine însuţi. E un detaliu supărător acela că, oricât de mult ţi‑ai îndrăgi fiinţa, vine o clipă când nu îţi mai suporţi umorile, şi atunci fuga de tine însuţi devine imperativ categoric. O iei razna spre a nu mai da nasul cu acelaşi ins de mofturile căruia eşti sătul.
Dacă aceasta e situaţia, atunci criteriul pe care trebuie să‑l îndeplineşti ca să‑ţi petreci vacanţa acasă e să poţi fierbe în suc propriu. În cazul a patru din cinci oameni, nevoia de a fugi de ei înşişi e o
fatalitate crudă. De n‑ar face‑o, n‑ar mai putea respira, s‑ar sufoca sub teascul lehamitei ţâşnindu‑le din pori. Iată de ce, în cazul lor, vacanţa la domiciliu este o imposibilitate, călătoria potrivindu‑li‑se mănuşă.
În schimb, cei care rămân acasă sunt din categoria letargicilor cu bogăţie lăuntrică. Drama e că, pentru a fierbe în suc propriu, ai nevoie de două condiţii: mai întâi, să stai în cuşca minţii fără să‑ţi resimţi gândurile ca pe nişte demoni nesuferiţi, iar în al doilea rând, să nu evadezi din cuşcă făcând uz de sedativul ştiut: pleaşca de imagini din ecranul televizorului, calculatorului sau telefonului. Ambele condiţii se întrepătrund. Dacă îţi poţi digera gândurile fără să ţi se aplece, nu vei recurge la supapa telefonului, pentru ca invers, dacă te perpeleşti de nerăbdare spre a afla ultimele ştiri, nu te vei împăca cu demonii din singurătate. Adevăratele ştiri sunt cele care vin prin dospirea minţii în scorbura propriei imaginaţii. Acolo unde ai imaginaţie liberă, acolo ai profunzime în asocieri de gând. E un alt fel de spune că oamenii profunzi simt rareori nevoia să călătorească.
Singurul mod în care, stând acasă, îţi poţi petrece vacanţa fără să ai impresia că ţi‑ai irosit‑o e să nu fii descentrat. Adică să trăieşti având centrul de interes în goacea spiritului. Când însă îţi târăşti zilele cu atenţia mereu îndreptată în afară, şansa de a te preschimba în anexa altora e uriaşă. Centrul de greutate al mocnirilor secrete trebuie să fie în conturul propriei persoane. Este acest egoism? Este, dar e luminat. E acesta solipsism auster? Este, atâta doar că nu are legătură cu asceza, ci cu adâncirea în tabieturi intelectuale. Vrei să fii o paparudă prinsă în cutia de rezonanţă mediatică, sau vrei să te afli în posesia gândurilor? Vacanţa înseamnă timp vacant, răgaz inert al cărui gol se cere umplut cu ceva. Alegerea îţi aparţine: îţi laşi mintea să‑ţi fie umplută din afară sau ţi‑o umpli singur punând‑o la treabă?
În această privinţă nu e nimic de născocit, anticii având un dicton simplu: otium sine litteris mors est. („Timpul liber fără îndeletnicirea literelor e moarte.“) Altfel spus, cât mai multe litere şi cât mai puţine imagini. Că scrii sau citeşti, oficiul literelor sunt gimnastica cea mai potrivită pentru un cap nealterat. Alături de lectură, intervalul gol din cursul vacanţei îl umpli cu plimbări, şuete la terasă şi dospiri de amintiri cu miez. Iar dacă ai farafastâc de mocnire pe temei de credinţă, rugăciunea ţine loc de lectură, de plimbări sau de şuete.
Cum teoria în sine, dacă nu o cobori în realitate, rămâne un cadru sec, să dau câteva exemple. Sunt încredinţat că cea mai folositoare plimbare e cea din cimitir, cea mai voluptuoasă şuetă e cu un prieten la un pahar de vin, iar cea mai adâncă dospire e în matca amintirilor involuntare, a acelora care vin peste tine fără să te întrebe. Totul e să nu le expediezi cum ai înlătura câteva scame nedorite, ci să te adânceşti în ele ca într‑o drojdie menită a creşte prin fermentare. Cât despre cimitir, nu am în vedere nici o nuanţă macabră. E vorba de înrâurirea pe care o plimbare printre morminte o are asupra trecătorului, graţie acelei înfiorări menite a‑ţi aduce aminte că, efemeră fiind, viaţa se cuvine a fi trăită la înălţime. În cazul şuetei, nici urmă de superficialitate la mijloc, căci nu e vorba de o tacla bahică, ci de comuniunea pe care o legi cu prieteni vechi. În fine, în cazul rugăciunii, orice discuţie e neavenită, fiindcă rugăciunea nu se teoretizează, ci se trăieşte, de aceea se cuvine s‑o învălui în tăcere.
Cât de importante sunt lectura, plimbarea, dialogul sau rugăciunea reiese chiar din lunile de epidemie prin care am trecut. Gândiţi‑vă ce am păţit în cele două luni de regim de urgenţă, când putinţa de a ne mişca a fost micşorată până la blocaj: atunci ni s‑a luat spaţiul şi ni s‑a dat timpul. Nemaiputând circula, am fost reduşi la nişte fiinţe înfipte în condiţie sedentară, al căror spaţiu s‑a micşorat până la limita pereţilor din casă. În această înţărcare, timpul s‑a revărsat peste noi. Ne‑am văzut puşi în postura de a umple un interval a cărui găunoşenie ne‑a surpat pe dinlăuntru. Timpul a venit ca un puhoi încet de clipe leneşe, iar lipsa gesturilor exterioare ne‑a împins atenţia spre ţesătura tot mai deasă a minutelor. Treptat, dopul inacţiunii le‑a astupat clipelor curgerea, şi din săgeată spre viitor cum erau înainte, ele s‑au adunat într‑un cheag mort, înţepenit în gaica secundelor bolânde. Timpul mort ne‑a năpădit ca un lichen parazitar atârnat de o scoarţă inertă. Şi atunci, cine a avut sorb interior, a mocnit în centrul propriilor gânduri, cine nu a avut, s‑a preschimbat în momâia ahtiată a agenţiilor de ştiri.
Cum starea de urgenţă au fost precum un concediu la domiciliu, din ea pot desprinde regula vacanţei petrecute acasă: ţi se ia spaţiul şi ţi se dă timpul. Te mişti puţin, dar trăieşti des. Întrebarea e cum o faci: prin pritocire în sine a nuanţelor de gând, sau prin cuplare la vodevilul de imagini din ecranul smartphone‑ului. Însuşi expresia de „telefon deştept“ ar trebui să te pună pe gânduri, căci e în ea o sugestie cu tentă de premoniţie macabră: dacă un aparat capătă atributul deşteptăciunii, se presupune că poate suplini o calitate pe care până acum o puneam în seama omului. Pe măsură ce va creşte deşteptăciunea aparatului, cea a omului va intra în declin, fenomen pe care îl vedem deja cu ochiul liber. Oriunde te întorci, vezi o cohortă de mameluci a căror cultură depinde cu totul de informaţia pe care o pot sorbi din ecranul uneltei deştepte. Fără ecran, vacanţa lor la domiciliu ar fi o nesfârşită băltire într‑un plictis terifiant.
Litere, plimbări, şuete, reculegeri în rugăciune. Iată reţeta unei vacanţe al cărei desfăşurător să fie şi altceva decât o distracţie având drept sursă vodevilul de imagini din chenarul telefonului. Sună a dăscăleală ipocrită? Dacă asta credeţi, nu vă rămâne decât să mergeţi pe litoral sau la munte: veţi săvârşi acelaşi ritual al risipirii în afară, iar la întoarcere vă veţi lăuda cât de bine v‑aţi distrat. După care veţi intra în casă şi veţi relua psalmodia aceloraşi tabieturi al căror deznodământ va fi „saţietatea cronică a răgazului inept“. Incinta casei vă va încolăci în brâul obişnuinţelor sufocante. Apoi va veni fuga de sine prin exces de sedativ colorat: ştiri, filme, anecdote, linkuri, fotografii. Iar în final marele, decisivul şi iremediabilul plictis.
Sorin Lavric
