Din viitor

Clasicii literaturii de anticipaţie – şi Opriţă este unul dintre ei… – sunt conştienţi de faptul că, la fel ca în utopie sau distopie, „cheia” demonstraţiei o reprezintă sintaxa morţii: ce faci cu ea, cum o încadrezi.

Dacă am numărat bine, Aşteaptă vremea ta (Ed. Tipo Moldova, Iaşi, 2012) este a 22-⁠a carte publicată de către Mircea Opriţă, autorul fiind, în mod incontestabil, unul dintre maeştrii anticipaţiei româneşti. Volumul conţine proze scurte, cu subiecte luate, în general, din viitor, deşi sunt şi câteva excepţii. Lemnul cel viu al Cremonei, de pildă, evocă o gospodărie ţărănească uitată de lume, unde o bătrână păstrează în şopron o structură de lemn bizară, a cărei utilitate nu poate fi decât bănuită. Rezistând tuturor cererilor de a o vinde, inclusiv unui muzeu, protagonista îi dezvăluie naratorului că e un lemn în care sunt înmagazinate sunete, nici­unul cu care el venise în contact nefiind scăpat de la „arhivare”. În Premiul Kremer, un bărbat aflat la munte îşi vizitează fostul coleg de facultate, ocupat încă din studenţie cu construcţia unei vârtelniţe aeroportante, acţionate prin pedalare; atunci când ea, în sfârşit, se ridică, stârneşte un stol de lilieci hitchcockieni, datorită cărora povestea face un pas către terifianţă. Lucy e un raport ironic adresat Academiei, prin intermediul căruia un cercetător aparent scrobit şi aseptic denunţă intruziunea în colectiv a unui „monstru”; în cele din urmă, atracţia exercitată de către creatură se transformă în erotism, finalul sugerând o uniune conjugală bazată pe legea atracţiei contrariilor. Inginerii electronice, sau cum poţi deveni cel mai bogat om din lume dezvoltă, tot ironic, spam-⁠ul pe care-⁠l primim destul de des pe Internet, potrivit căruia un nabab african, intrat subit în posesia unei sume de bani halucinante, doreşte să ne-⁠o încredinţeze întru sporire şi păstrare. Povestea, foarte bine condusă, are potenţial de dezvoltare, şi dacă ne gândim la Călătorie în Capricia, precedenta carte a lui Mircea Opriţă, unde Gulliver poposeşte în raiul uman de pe malurile Dâmboviţei, în mijlocul unui popor vesel sau doar pitoresc, care şi-⁠a criminalizat prin revoluţie conducătorul şi acum nu ştie ce să facă cu libertatea care i-⁠a căzut pe cap, s-⁠ar putea să şi avem un roman hohotitor în acest sens. Promisiunea e incitantă: devenit nabab local prin donaţiile nigeriene care curg precum cascada Victoria, calculatoristul Darie Moţogan e escrocat de bănci, devine sponsor al echipelor de fotbal şi al unor evenimente culturale, stârnind în jurul său o efervescenţă pe care numai beţia ilicitului o poate explica.

Inelul lui Möbius nu e o poveste de anticipaţie, dar explică mecanismele SF pe care le vor dezvolta celelalte piese din volum. Un narator devine obsedat de benzile lui Möbius, care face ca „toate momentele să fie contemporane”, simultaneizând trecutul, prezentul şi viitorul. Prin intermediul lor, noi nu mai percepem viaţa ca succesiune de secvenţe temporale (pe axul trecut – prezent – viitor) ci ca o simultaneitate de benzi temporale paralele, aflate pe cronologii diferite. Astfel, se poate întâmpla ca banda noastră să se afle în momentul 2014, în vreme ce aceea din vecinătate să fie în 1521 sau, dimpotrivă, 2433; prin logica simultaneizării, devine posibil să „dialogăm” cu un timp în care noi nu vom mai fi, sau să coborâm în trecutul pe care-⁠l crezusem complet depăşit. Ecuaţia benzilor temporale simultane reprezintă „materia primă” a multor proze elaborate de către Mircea Opriţă, consecinţele lor hermeneutice fiind, practic, infinite.

Să luăm, de pildă, Noaptea pragurilor. Suntem într-⁠o civilizaţie care efectuează „călătorii temporale controlate”, protagoniştii find înzestraţi cu „cronolansatoare” extrem de performante. Povestea – foarte profundă! – porneşte de la ceva ce s-⁠ar putea numi experiment antropologic: o expediţie de „cronolansatori” coboară controlat până în neolitic, pentru a face observaţii pe un grup de „primitivi” aflaţi în faza acumulărilor empirice de hrană. Problema o reprezintă – pe un larg palier, de la etic la metafizic – posibilitatea efectivă de influenţare a „nodului temporal” pe care-⁠l ţin sub observaţie. Astfel, expediţionarii din viitor pot rămâne neutri faţă de „subiecţi”, sau pot grăbi evoluţia civilizaţională a grupului ob­servat, ceea ce, în cazul de faţă, se şi întâmplă, prin lăsarea „la întâmplare”, la liziera unei păduri, a unui set de unelte din fier, pe care umanitatea nu le va descoperi „normal” decât peste mii de ani. Concret, cu titlu de ipoteză (dar consecinţele sunt mult mai tulburătoare!), să ne imaginăm că unei civilizaţii care nu cunoaşte roata i se „lasă” una, prin care se comprimă zeci de mii de ani de „evoluţie”. Ducând jocul la extrem, ne putem imagina o intervenţie co­rectivă la gena familiei care-⁠l va da pe Hitler, schimbând cu totul logica istoriei. Dilema expediţiei e alta, şi ea ţine de bu­nul-⁠simţ logic: poţi ameliora intervenţionist componenţa unui grup de referinţă (eliminându-⁠i, de pildă, pe cei antisociali, funeşti sau doar indolenţi), dar se poate prea bine întâmpla să-⁠ţi suprimi, în acest fel, propriii strămoşi, şi-⁠n acest fel biologicul corectiv devine thanatologie controlată.

Două modele de bază domină, făcând rabat la detalii, sociologia anticipaţiei. Primul este cel postapocaliptic: civilizaţia e distrusă, supravieţuitorii fiind obligaţi să-⁠şi continue viaţa fie pe o Terră pârjolită, post-⁠atomică, fie pe o altă planetă. Al doilea model e cel din Hesperus-⁠ul lui Culianu: savanţii Terrei anticipează iminenta destrucţie a Pământului, motiv pentru care îi selectează pe cei mai buni pământeni pentru a construi, cu ajutorul lor, noua civilizaţie. Primul model e democratic, al doilea elitist, diferenţa constituind-⁠o structura personală a „programului” pe care-⁠l deţinem fiecare, în condiţiile în care – William Gibson, în Neuromancer, a demonstrat acest lucru – programul „comun”, „previzibil” e infinit mai vulnerabil decât cel atipic, greu cuantificabil. Şansa sporită de supravieţuire aparţine, dimpotrivă, trickster-⁠ului: fiinţei atipice, zurbagiului incapabil de ordine, originalului aflat în răspăr cu toate normele.

Aceasta e structura agreată, privilegiată de către Mircea Opriţă. În Androidul şi prinţesa, Solzosul strică „programele” (vechi scenarii de basm, răsuflate, stereotipizate), ieşind pe neaşteptate din rol, sărind peste oprelişti şi baricade. Protagonistul Trambulinei e veşnic carantinizatul Roman Cerminski, revoltatul despre care se spune că a trecut printr-⁠o gaură neagră. Ne aflăm în miezul unei civilizaţii astrale, unde birocraţia e exhaustivă şi infailibilă, înregistrând fără greşeală orice parcurs cosmic, orice intrare sau ieşire. Vitalitatea lui Cerminski e dată de capacitatea de a se sustrage – nu se ştie, cum… – arhivelor electronice; e un om liber, cât timp ceilalţi sunt înregimentaţi. Lucy, din povestea omonimă – deja amintită – e o asemenea „monstruozitate”, atipicitatea fiind, încă din vremea „normală” a umanităţii, un indiciu de putere şi viabilitate. Despre aceşti oameni – e sugestia din Un toast pentru Proteu – se spune că ar fi „proteici”; altfel spus, că ar exista, simultan, în diferite „benzi spaţiale”, spre deosebire de normalii care vieţuiesc în doar una. În Un toast pentru Proteu, oameni goi apar pe stradă, stupefiant, în plin ger hivernal; mai mult chiar, fizionomia lor reproduce figuri cunoscute (chiar decedaţi…), semn că ei continuă să „trăiască” într-⁠o „bandă temporală” paralelă cu a noastră, unde e cald atunci când la noi e frig şi crapă bolovanii.
Clasicii literaturii de anticipaţie – şi Opriţă este unul dintre ei… – sunt conştienţi de faptul că, la fel ca în utopie sau distopie, „cheia” demonstraţiei o reprezintă sintaxa morţii: ce faci cu ea, cum o încadrezi. Este o societate viitoare perfectă compatibilă cu extincţia? Povestirea care deschide volumul, Alcora, derivă din această structură: doi tineri declanşează un fior erotic, dezvoltându-⁠l până în clipa când în undele râului în care se scaldă e descoperit un cadavru prins între crengi subacvatice. Indiferenţi, majoritatea privitorilor nu dau nici o importanţă scenei, fiind convinşi că înecatul va fi resuscitat şi că-⁠şi va continua viaţa, aşa cum se întâmplă, de fapt, cu mai toţi oamenii care se bucură de privilegiile unei civilizaţii a-⁠thanatice. Vestea că, totuşi, înecatul va dispărea pentru totdeauna devine, în sufletul tinerilor, pragul dintre inocenţă şi responsabilitate, povestirea având, în mod evident, calitatea unui scenariu iniţiatic.

Am lăsat în mod intenţionat la urmă chiar povestirea care împrumută titlul întregului volum (Aşteaptă vremea ta), fiindcă ea dezvoltă o ecuaţie esenţială, de asemenea proteică în consecinţe. Un enigmatic „călător în timp” poposeşte într-⁠o gospodărie ţărănească, unde se ţese o „pânză de mort” neterminată, care-⁠i indică prezenţa. Bătrânul sculptural care-⁠l primeşte citeşte corect semnele de pe pânză, ajungând la concluzia că, pe lângă indivizii normali pe care-⁠i avem în jur, există şi unii flotanţi, sosiţi din viitor, al căror timp nu a sosit încă. Pentru Ariel, rătăcitorul cosmic – una şi aceeaşi persoană cu naratorul – revelaţia e esenţială, el înţelegând că „mai are de aşteptat”, timpul lui nevenind încă.

În final, trei observaţii concluzive. Mâna lui Opriţă e prea fină pentru a nu lucra în filigran. În multe proze de anticipaţie, spectacularul tehnologic salvează textul, mascând, de regulă, inabilităţile de construcţie. Nu e cazul, aici: Opriţă e un bun literat, pentru care psihologia de adâncime e la fel de importantă ca şi verosimilitatea sau logica. Apoi: n-⁠am întâlnit de mult un asemenea firesc în proză. Cartea se citeşte cu plăcere; simţi peste tot naturaleţea autorului, rezistenţa înţeleaptă la şarjare – specifică genului –⁠ şi la toate pericolele pe care aceasta le-⁠ar conţine. În al treilea rând: Mircea Opriţă e printre puţinii autori de SF care izbutesc să compatibilizeze proza de extracţie rurală cu anticipaţia. Nu tot volumul este aşa, dar atunci când o face, simţi fiorul de calitate al scriitorului autentic, propriu, de altfel, cărţii în întregime.