Eseu - Publicistică - Critică literară

Bogdan Creţu: Recitindu-l pe marchizul de Sade

Cum îl citim pe Sade, aşadar? Relaxaţi, cu amuzament, gustându-⁠i jocul şi admirându-⁠i truvaiurile epice. O literatură acceptabilă, nu de primul raft, dar care a făcut carieră pentru că şi-⁠a atins scopul: a şocat. Şi, nu încape îndoială, o va face şi de acum înainte

Donatien Alphonse François, marchiz de Sade, a devenit, datorită psihanalizei şi altor ştiinţe care încearcă să cerceteze şi să explice comportamentele sexuale deviante ale oamenilor, un nume mult mai răsunător decât cunoaşterea propriu-⁠zisă a operei sale l-⁠ar îndreptăţi să fie. Am recitit de curând, ca să-⁠mi verific anumite reacţii de tinereţe, Cele o sută douăzeci de zile ale Sodomei sau Şcoala libertinajului (înMarchizului-de-Sade-de-Charles-Amadae-Philippe-van-Loo traducerea Tristanei Ir); cred că e cazul să ne punem, deschis, întrebarea cum îl putem citi pe iconoclastul libertin poropovăduitor al viciului ca necesitate a naturii? Un verdict rigid îl citează, după un prestigios dicţionar francez, Michel Delon, autorul unei stufoase Introduceri a volumului: „Oricare i-⁠ar fi voga de-⁠o clipă, opera lui Sade ţine mai degrabă de studiile patologice sau psihanalitice decât de literatură şi nu se adresează decât unor specialişti sau curioşi”. Îl citim, prin urmare, pe scriitor pentru a identifica în ficţiunile sale un inventar behaviorist, apt să întregească materia cutărui op ştiinţific. Pentru a putea crea clasificări de care, de regulă, natura nu ţine seama şi pentru a bifa, astfel, voluminoase teze doctorale. Sărmanul Sade! Prizonier la Bastilia mare parte din viaţă, a ajuns acum prizonier al unor tratate la fel de drastice precum cele ce i-⁠au decis, în secolul al XVIII-⁠lea, viaţa. Ce e drept, cu greu s-⁠ar putea găsi un material mai propice unor asemenea abordări, juste până la un punct, dar nici mărginirea operei lui Sade la un set de cazuri bune doar de studiat nu mi se pare corectă.

Să încercăm, prin urmare, să citim cartea sa de căpătâi ca pură literatură, să vedem ce anume rezistă şi ce scârţie într-⁠un edificiu care s-⁠ar fi vrut mult mai amplu decât autorul a reuşit să realizeze. În proiectul care nu a mai apucat să fie finalizat, romanul ar fi trebuit să fie o epopee a desfrâului, surprins, cu o acribie demnă de o cauză mai bună, în toate formele sale legate de sexualitate. Din cele patru părţi planificate, fiecare cuprinzând isprăvile celor patru prieteni depravaţi, demoni ai lubricităţii, pe timpul a treizeci de zile, autorul nu a apucat să o redacteze decât pe cea dintâi. Spre norocul posterităţii sale, risc să afirm, căci rari ar fi fost cititorii care ar fi avut atâta penitentă pacienţă, încât să ducă la bun sfârşit o lectură care, odată deprinsă cu şi aclimatizată în mediul deloc comod al imaginaţiei sadice, ar fi avut de îndurat redundanţa acestui sistem care, odată constituit, nu mai lasă loc surprizei. După descrierea, pe o sută de pagini, a minuţioaselor pregătirilor de rigoare, a „eroilor” maratonului erotic şi a victimelor sau complicilor acestora, urmează povestirile unor zgipţuroaice încă pofticioase şi reculul pe care acestea îl stârnesc asupra poftelor satrapilor cotropiţi de patimă. Care, firesc (ciudat cuvânt, în cazul contemplării lumii lui Sade) trec la fapte. Deocamdată, pe 5oo de pagini îndesate, devenim martorii unui infern al desfrâului pe care nici Bosch nu l-⁠ar fi putut reda în toată demenţa sa. Este cunoscută deviza marchizului, conform căreia „totul este bun când este excesiv”, aşa că nimic nu are de ce să ne mire. Mai mult decât atât, autorul mai găseşte, printre atâtea scene care mută erotismul în terifiant, în grotesc, şi răgaz pentru a filosofa, căutând să confere faptelor deviate pe care le descrie o justificare teoretică. Iată-⁠l de pildă punând senin totul pe seama unei anumite perversităţi a naturii: „…Dacă în crimă nu aflăm acest soi de gingăşie pe care-⁠l are virtutea, nu este ea oare mai sublimă, nu are neîncetat un caracter de măreţie şi desăvârşire care este şi va fi mereu mai puternic decât plictisitoarele şi efeminatele farmece ale virtuţii? Ne veţi vorbi despre cât de folositoare este una ori cealaltă? Dar cine suntem noi ca să iscodim legile naturii şi avem noi oare putinţa de-⁠a hotârî dacă nu cumva, viciul fiindu-⁠i la fel de necesar ca şi virtutea, firea ne insuflă poate, în părţi egale, o chemare spre una sau spre cealaltă, din pricina nevoilor ce-⁠o animă?” Nu trebuie să ne facem, prin urmare, probleme de acurateţe a îngurgitării scenelor hard, ceea ce putem contempla prin intermediul paginilor lui Sade nu e decât una din ipostazele ceva mai deocheate în care natura, plictisindu-⁠se să fie mereu cuminte şi chivernisită, mai evadează uneori. Este, redusă la esenţă, filosofia marchizului.

La Sade însă normalitatea este abolită fără drept de apel, astfel încât nu se mai poate vorbi despre un echilibru firesc, natural între bine şi rău, între virtute şi viciu. Calea cea dreaptă este, pentru el, nu numai de evitat, ci chiar de combătut. Simţurile satirilor din Cele o sută douăzeci de zile ale Sodomei nu pot fi aţâţate decât prin cultivarea unei cruzimi extreme, prin anularea celuilalt ca persoană şi transformarea sa în jucărie sexuală. Gândul la virtute anulează, de pildă, orice pornire lubrică a ducelui de Blangis, care reprezintă o sumă a viciilor, o chintesenţă a tipului uman care îl face până şi pe încercatul autor să se dezică, timid, nu-⁠i vorbă, de această radicalizare a răului: „Se născuse prefăcut, dur, poruncitor, barbar, egoist, pe cât de risipitor pentru plăcerile sale pe-⁠atât de zgârcit când trebuia să fie de folos, mincinos, mâncăcios, beţiv, poltron, sodomit, incestuos, ucigaş, incendiator, hoţ, şi nici măcar o singură virtute nu răscumpăra atâtea vicii. Dar ce zic eu? Nu numai că nu proslăvea nici una, ci le ura şi-⁠adesea era auzit spunând că un bărbat, pentru a fi cu-⁠adevărat fericit în această lume, trebuie nu doar să se dedea tuturor viciilor, ci să nu-⁠şi îngăduie vreodată vreo virtute, iar că problema nu era numai aceea de a face mereu răul, ci chiar de-⁠a nu face niciodată binele”. Este deja prea mult pentru ca aceasta lume-⁠bolgie să mai cantoneze în sfera verosimilităţii. Dar interesul lui Sade e mai curând tezist decât artistic, el are de demonstrat că prea plinul e posibil – teoretic măcar. Că natura poate găzdui şi astfel de specimene, că nu le stă împotrivă, ba chiar le acceptă.

Excesul este nota dominantă a romanului lui Sade. Cine are răbdarea şi interesul (profesional) poate inventaria, citindu-⁠l, majoritatea bolilor de comportament sexual, de la sodomie (care asta este, dacă nu îmblânzim diagnosticul din motive de corectitudine politică), incest, coprofilie, până la unele care nici măcar nu au fost catalogate, întrucât reprezintă atitudini intruvabile faţă de partener (impropriu numit astfel). Încape aici o considerabilă doză de cinism, susţinut, după cum voi încerca să demonstrez, din motive estetice, de un cinism care intră într-⁠o anumită logică a naraţiunii. Exact pe aceeaşi filieră a mers Pasolini în ecranizarea romanului, în incomodul său film Salo, înţelegând că Sade este un manierist pur sânge, astfel încât abundenţa cruzimilor şi pululaţia (nu, nu sunt în spiritul său) de concupiscenţă deviată ţine şi de o anumită ironică tendinţă de a umple ficţiunea cu un balast de imoralitate care să devină insuportabil. Între zidurile celulei sale, Sade se amuza desigur la gândul grimaselor pe care cetăţenii onorabili le vor face citindu-⁠i elucubraţiile bine conduse retoric. Totul e un joc ce riscă să alunece către estetism şi trebuie acceptat cum grano salis. Altfel, literatura lui Sade te poate plictisi aşa cum o fac, după o prea îndelungată „consultare”, filmele porno. Oricât ţi-⁠ar aţâţa, la început, simţurile, acestea devin, bănuiesc, extrem de previzibile. Pentru că, în ciuda aparenţelor, opţiunile erotice ale oamenilor nu sunt nici ele atât de variate… Ei bine, lubricul marchiz se străduia să convingă de contrariul acestei poate ignorante ipoteze.

Cum îl citim pe Sade, aşadar? Relaxaţi, cu amuzament, gustându-⁠i jocul şi admirându-⁠i truvaiurile epice.

O literatură acceptabilă, nu de primul raft, dar care a făcut carieră pentru că şi-⁠a atins scopul: a şocat. Şi, nu încape îndoială, o va face şi de acum înainte. Autorul însuşi se juca, făţiş, cu lectorul presupus, încercându-⁠i perspicacitatea şi luându-⁠l niţel peste picior: „Şi-⁠acum, prietene cititor, se cade să-⁠ţi pregăteşti sufletul şi mintea pentru cea mai plină de necurăţii povestire ce se va fi făcut vreodată de când e lumea lume, o asemenea carte neîntâlnindu-⁠se nici la antici, nici la moderni. (…) Fără îndoială, multe dintre rătăcirile pe care le vei vedea zugrăvite îţi vor displăcea, lucru pe care-⁠l ştim prea bine, însă vei găsi alte câteva care te vor aţâţa până acolo c-⁠o să rămâi fără ceva sămânţă şi iată tot ce ne trebuie. De n-⁠am fi spus totul, de n-⁠am fi analizat totul, cum am fi putut ghici ceea ce-⁠ţi convine? Tu trebuie să iei ce-⁠ţi place şi să laşi restul; şi, încetul cu încetul, totul îşi va găsi locul”.

Total 2 Votes
0

Bogdan Creţu

Bogdan Creţu (născut la 21 ianuarie 1978, în judeţul Constanţa) este conferențiar doctor la Catedra de Literatură română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi.

Volume publicate: Arpegii critice. Explorări în critica şi eseistica actuale, Editura Timpul, Iaşi, 2005; Matei Vişniec – un optzecist atipic, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2005; Lecturi actuale. Pagini despre literatura română contemporană. Editura Timpul, Iaşi, 2006; Utopia negativă în literatura română, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2008. Ediţii îngrijite: Marin Mincu, Polemos. Dulelul cu/ în idei, ediţie îngrijită, prefaţă şi note de Bogdan Creţu, Editura Compania, Bucureşti, 2011.

Coordonează volumul Dimitrie Cantemir. Perspective interdisciplinare, Editura Institutul European, Iaşi, 2012. În 2013, îi apare, la Editura Institutul European, sinteza Inorogul la Porțile Orientului. Bestiarul lui Dimitrie Cantemir, în două volume, 500 pagini. Stagii de cercetare la Paris, Roma, Barcelona. Cronicar literar, eseist; a publicat peste 500 de articole în principalele reviste de cultură şi academice din ţară. Semnează prefeţe la numeroase volume, antologii etc. Redactor al revistei „Paradigma”. Membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al Asociaţiei pentru Literatură Generală şi Comparată. Din 2006, semnează o rubrică săptămânală în „Ziarul de Iaşi”. Între 2010 şi 2013, a fost bursier postdoctoral în cadrul proiectul POSDRU/89/1.5/S/56815 Societatea Bazată pe Cunoaştere – cercetări, dezbateri, perspective.

Despre carţile sale au scris, printre alţii: Al. Cistelecan, Nichita Danilov, Elvira Sorohan, Petru Poanta, Antonio Patraş, Doris Mironescu, Daniel Cristea-Enache, Paul Cernat, Nicoleta Salcudeanu, Andrei Terian, Alex Goldiş, Tania Radu, Mircea Platon, Marius Miheţ, Dan Perşa, Cosmin Ciotloş, Adrian Jicu, Petru Poantă, Felix Nicolau, Claudiu Turcuş, Andrei Simuţ, C.L. Cuţitaru, Dan Manucă, Al. Cistelecan, Andreea Răsuceanu, Adrian G. Romila, Ștefan Lemy,  ş.a.m.d.

Premii: Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România (2005); Premiul pentru debut al revistei „Convorbiri literare” (2005); Premiul pentru debut al „Ziarului de Iaşi” (2005), nominalizat la Premiul pentru debut al revistei „România literară”(2005); Premiul pentru critică al revistei „Ateneu” (2006); Premiul de Excelenţă în critică literară, al Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, Academia Română (2009). Premiul de excelenţă al Revistei „Contemporanul. Ideea Europeană” (2012).

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Citește și
Close
Back to top button