Deasupra istoriei (şi) politicii, titlul romanului lui Dan Stanca, Înainte de întuneric (Editura Litera, 2021), ridică speranţa, credinţa, iluminarea religioasă. În mărturia lui Dionis Milescu, C.Z. Codreanu apare încrezător într‑„o noapte care coace ivirea soarelui de apoi”. Şi pentru romancierul Horia Săndulache „a încetat să mai fie noapte”. Baza literară e şi ea prezentă. Luca Milescu le vorbeşte ucenicilor despre Dostoievski, romancier profetic, comunism contra imperiului ortodoxiei şi despre Eminescu din poezia Muşatin şi codrul, cu versuri „misterioase” despre codrul‑cetate şi voinicii născuţi de brazi. Torţionarul Mirel Mierloi e revoltat că fiul său învaţă la grădiniţă poezia în care Ştefan cel Mare e „un fel de Hristos”.
E atotcuprinzătoare ambiguitatea: credinţei, timpului, memoriei, morţii, limbajului. Luca Milescu a trăit în război permanent cu viaţa. N‑a ştiut nimic despre viaţa din exil a fratelui dispărut ca devenit un altul. Soţia exilată îl învaţă să învingă prin ascetism viaţa şi moartea. Personajul‑romancier, fără echivoc, e convins că Luca „şi‑a riscat viaţa, a pierdut‑o aici, dar şi‑a câştigat‑o în cer…”.
Luca Milescu, între credinţă (Luca) şi luciditate luminoasă (Milescu), moare la 90 de ani fără vestire şi înţelegere. Fratele lui cu 17 ani mai mare, Dionis, moare exilat într‑o singurătate misterioasă, după o „mişcare politico‑religioasă care dorea regenerarea ţării” la modul sacrificial (nimic despre violenţă şi ucidere). Şi tatăl lor murise brutal. Dionis e un inocent atras de Codreanu, cu un „destin special”, dincolo de ironie şi elogiu, purtat de „ideea sfântă a martirajului”. Iubea moartea şi muntele, aşadar moartea înaltă, transfigurată, ca înviere. Luca nu şi‑a presimţit moartea, citim repetat. Viaţa se rezolvă doar în viaţă. Din legionarism, Luca vrea să recupereze doar viul angelic, transfigurator. Din datoria de‑a nu uita „murind dezarmat”, aşteaptă răzbunarea nevinovaţilor ucişi. Moare de mâna torţionarului din puşcărie, dar în libertate, stupefiant, împins sub tramvai. În epilog citim că moartea luminosului Luca lăsase o „negură deasă”. Ucenicul „rebel”, romancierul din roman, la mormântul „maestrului”, întâlnind‑o pe spiritualizata Roxana Ionescu, îi înţelege moartea într‑o „logică dictată de undeva de sus”, predestinată.
Luca decide, nesocotind voinţa divină, să nu uite pătimirea mistică. Lui, memoria îi e psihic suverană. Invocă totodată memoria populară care păstrează vii sau în curs de înviere conductorii martiri. Îşi face din memorie bravadă: „Eu nu uit nimic”. Nu fără o îndoială legată de sursă: „Oare memoria asta nu e diabolică?” Iertarea nu intră‑n discuţie. Opusul lui, torţionarul Mierloi, uită totul, ajunsese el însuşi spălat pe creier. Căutând adevărul la persecutorul regăsit, Luca vrea să‑i învie forţat memoria, fără de care pedeapsa ar fi ca‑n iad. Umblând prin lume cu mască, mantie şi aripi, torţionarul e un demon întinerit, învăluit în uitarea timpului însuşi. În justiţie, joacă tot cartea uitării, stârnind multă compasiune. Şi romancierul din roman luptă cu uitarea: „Care
fărădelege e mai amarnică decât uitarea?” În epilog, Adolf Kunz aminteşte că şi foştii hitlerişti voiau să uite crimele, iar când li se aducea aminte deveneau furioşi.
În închisorile comuniste Luca trăise în afara timpului, de partea „universului vegetal şi mineral”. Mierloi „pierduse noţiunea temporalităţii”. Emilian Venetis îşi aminteşte că „eram ca ieşit din timp” privind actul violent amoros al amantei, judecătoarea, ajunsă ca „o umbră trezită din somnul de veacuri”.
Credinţa absolută a lui Luca e închisă în destin, personală, nu doctrinară. Destinul nu e urmarea Scripturilor, ci a scrisorii primite de la Dionis, vină politică ducându‑l la închisoare, pentru a cunoaşte „o lume cumplită, dar singura garanţie a unei sfinte mucenicii”. Vocaţie mistică şi conjunctural (post)legionară. Comuniunea e mediată numai de icoana arhanghelului Mihail de la Mânăstirea Neamţului, în care îngerul stă vertical, iar un om în întuneric stă orizontal. Închisoarea în imboldul icoanei trezeşte şi înalţă, transformă orizontala păgână în verticala sfântă. Astfel existând, fraţii de sânge ajung fraţi întru duhul sfânt. Luca are „viziunea icoanei” prin Dionis cel transfigurat în eternitate. Închis şi el de regimul Antonescu la Miercurea Ciuc în 1938, Dionis văzuse icoana identică celei de la Neamţ, pe care, ca şi tatăl lor altădată, o privise insistent, fatal. La picioarele îngerului îl „văzuse” pe Codreanu, care va muri curând. Izolatul, pătimaş iconodul al vieţii verticale, reflectează obstinat la monarhul ascuns, katehon, transfigurare şi înviere. Crede în icoană împotriva oglinzii. Răul restrâns în nefolosirea icoanelor. Refuză o gândire îngenuncheată şi adoptă trăirea animată de icoana arhanghelului Mihail, la picioarele căruia îl descoperă pe Căpitan mort în sărbătoarea Sfântului Andrei. Modelul este totuşi Iisus pe cruce, după care „orizontala crucii trebuie să fie verticală”. Icoanele trec drept Fiinţe („icoanele vibrau ca în cazul unui seism puternic”), iar Luca, dă mărturie romancierul din roman, devine tot mai pierdut în icoana arhanghelului Mihail.
Doar Dionis ar şti rostul icoanelor, însă „am pierdut ştiinţa folosirii icoanelor”. Ca Petre Manoliu într‑un articol, şi el vede că la picioarele arhanghelului doarme un domnitor care se va trezi, aşa cum credea poporul. Circulase în poveste o mărturie despre moartea violentă prin nesocotirea legii universale că în casa mortului icoana trebuia acoperită. Ţăranca Florica din regiunea Haţegului naşte doi copii la mulţi ani distanţă, ca şi mama fraţilor Milescu. Ca o icoană îi apare lui Luca Roxana Ionescu, şi ea bună cunoscătoare a icoanei de la Neamţ, despre care va scrie în România liberă. Îi e cunoscut şi articolul din 1938 al lui Manoliu, observând că îngerul ţine cu mâna dreaptă sabia gata de luptă, iar cu cea stângă indică omul încoronat culcat la picioare, nemuritor. Icoana cu cele două axe ar fi tot ce există esenţial. În munţii Neamţului (ai icoanei) e atacat şi mutilat pedepsitor de un urs celălalt discipol al lui Luca, de un urs.
Eliberat din închisoare, bine păstrat, Luca Milescu e un intelectual anturat de elevi şi ucenici în mistică, până în 1990, rămas cu un singur fidel. Refuză dragostea unei liceene. Mai vârstnicul Petre Ţuţea teoretizează exclusivitatea păcatului contra Duhului Sfânt şi dogmatizează adulterul, găsind toate femeile „de consum”, ba chiar că „viol nu există”. Violul soldaţilor ruşii ar fi doar crimă de război. În epilog se reia problema. Pădurarul Adolf Kunz, născut dintr‑un viol al unui pluton de ruşi, vorbeşte de „veritabile suplicii, nu violuri, suplicii, martirizări”, „şi violul (…) are puritatea lui”. (La Bogdan Coşa, Când vin ploile reci, violul e estompat religios.) În amor, îl iniţiază Ţuţea pe Milescu, văduvele nu‑şi uită soţii, divorţatele sunt dominatoare, dăruite ajung măritatele neînţelese cu soţii. Credincioasele refuză adulterul. O astfel de femeie e Roxana Ionescu, acostată la Festivalul Enescu, nobilă social şi cultural, pe care o „percepea ca fiind neatinsă” şi care l‑a convertit la ascetism.
Luca, urcat în „categoria martirilor”, pentru care mistica e „singura soluţie în faţa greutăţilor”, furios pe victoria crimei politice, visându‑l pe fratele Dionis ca vultur războinic, ajunge deziluzionat de „o lume fără ideologii, dar şi fără idealuri”, la mijloc de bine şi rău, complot şi jertfă, folosind doar a cincea parte a creierului. Oameni noi la extrem, unul în Hristos, altul sub‑om, nici Luca, nici Mierloi nu şi‑au înţeles vina juridică. Fiul torţionarului ajunge revoluţionar şi secretar de stat. Transfigurarea religioasă nu se produce, nici transformarea politică.
Între doctrină şi martiraj, conservator tradiţionalist, Dragoş Buzna eşuează în căsătoria cu o spaniolă politic stângistă. Horia Săndulache e şi el confuz: „Unde fusese doar atracţie, el văzuse dragoste”. Emilian Venetis, deboşat uman şi artistic, e un exponent al nelumii actuale. Admiră ambiguitatea românească Adolf Kunz, ca „înţelepciune răsăriteană”, predicând inocenta trăire „la voia întâmplării”.
Prin romancierul din roman, există mediul literar, şi el „înveninat”. Personajul dă şi ideea de poetică narativă: „Orice artist care se ia în serios ajunge să se confunde cu personajele create”. Unele reale, altele ficţionale, dar cu cheia la vedere. Scriitorul, versatil, necitit de apropiaţi, scriind complicat şi ratând statutul de maestru, dă corp epic ideilor, dar e privit critic: „Crede ca un fraier în ficţiunile sale, baloane de săpun”. Narativitatea e‑n trepte, dinspre personaje spre romancier: într‑o parte a romanului, poetul Emilian Venetis povesteşte totul lui Horia Săndulache. Cei doi scriitori sunt polarizaţi. Emilian Venetis, poet de valoare în linia damnaţilor, „consistent” premiat internaţional, dar narcisist, orgolios, se vrea lider al generaţiei. Horia Săndulache se simte nerealizat ca scriitor neîmplinind „un proiect masiv”. N‑au în comun nici bolile, poetul se crede „alcoolic genial”, iar romancierul se vindecă uimitor de o hepatită gravă. Limbajul e suspectat retoric şi ideologic. Retoric, prin „gargara ieftină” din pretinsul eroism al deţinuţilor. Ideologic, prin „vrăjitori ai cuvintelor” din eşalonul doi comunist, în convingerea lui Petre Ţuţea.
Romanul religios, metafizic, proiectat în istorie, al lui Dan Stanca, animă înfiorat ideea că înainte de întunericul ideologic se află lumina idealului.
■ Scriitor, profesor universitar, istoric şi critic literar
Marian Victor Buciu
