Ce mecanism interior urgentează transcrierea memoriilor? Pentru unii, vârsta, pentru alţii, fobiile sociale, iar pentru ghinionişti, boala. Până la mijlocul lui 1984, ca mulţi alţi scriitori, nopţile sunt prea mici pentru Ştefan Bănulescu. Ar scrie mai mult înconjurat de tăcere, singurătate şi întuneric. Iar cel din urmă se revarsă adeseori cinic în destine. Orbirea scriitorului vine ca un stigmat, taman când în activitatea lui se turnaseră fundaţiile romanelor. Câştigul e unul singur: familiarizarea cu vocea care dictează totul. De la sensuri la punctuaţie, ordine şi rigoare, până la deznădejde.
Privilegiu sau dramă să fi fost această „călătorie în întuneric”, cum numea starea lui, inspirată, Ileana Mălăncioiu? Bănulescu trebuia să reactiveze cuvântul scris deviat în oralitate, care oferă acum o infra‑perspectivă. De care, nu mă îndoiesc, s‑a bucurat şi temut în egală măsură.
Cel care spune cu decenii în urmă că nu e bine să ne punem în dificultate tăcerile nu‑şi închipuia că ea, tăcerea, se înfrăţea curând cu orbirea. Ferindu‑se de eşec, el vorbea despre sine cu zgârcenie. Iar dacă se întâmpla să accepte curiozităţile altora, elabora prin răspunsuri o paradoxală formă de refuz‑prin‑cuvinte.
Există două tăceri raţionale când vorbim despre Ştefan Bănulescu. Una apare deodată cu articolul din „New York Times” despre dezgheţul literar din România. Brusc, el are sentimentul că trebuie
să fie precaut la iscodirile unui ziarist autohton. Devenise, carevasăzică, persoană publică, iar dacă nu grăieşte bine, ştie că nu‑şi va mai aparţine. Instabilitatea îl consumă peste poate şi, mai ales, înfricoşează. Pentru că tăcerea vitală şi insignifianţa de altădată se substituie acum unui câmp minat. Trecuseră vremurile când, în mansarda de la „Luceafărul”, avertiza şoptit pe Velea.
Pe alt versant al tăcerii e cealaltă câmpie, a literaturii. Pe care, doar reconstituind‑o raţional, îi poţi activa potenţialul.
Citind proza memorialistică, îţi vine să spui că omul n‑a uitat nimic. Cu puţin înaintea morţii, el funcţiona perfect în linia destinului. Pentru Bănulescu, inventarul spaţiilor memoriei nu este o simplă activitate de reamintire. El face din revizitarea ei tot atâtea forme de mici miracole. Să‑ţi locuieşti amintirile ca pe miracole ale irealităţii nu e puţin lucru. Aproape patru decenii, destui comentatori au jurat că totul ţine de imaginarul lui Bănulescu. Când scriitorul doar transcria realitatea trăită cu sentimentul că nu e niciodată de ajuns.
Având numeroase evenimente memorabile, ele prefigurează ceea ce s‑a numit fantastic în opera scriitorului. Scriitorul formalizează tactic alunecarea spre real şi invers, proces prin care nimeni nu scapă din strânsoarea realităţii. Dar în realitatea lui Bănulescu există un cifru nebăgat în seamă, care se referă, de fapt, la accesul spre esenţial. Este vorba despre ceea ce numesc provizoratul realităţii. Sau realitatea provizorie. Sintagma defineşte proza lui întreagă. De oriunde s‑ar deschide lumea sau relativa ei apocalipsă, legenda sau labirintul, totul se dovedeşte provizoriu. Echilibrată mitic sau magic, teatralitatea însăşi prelungeşte provizoratul ca semn al realităţii exclusiviste. Recitiţi textele lui şi veţi observa cum înscenarea de orice fel a realităţii cultivă o formă de provizorat. Potopul, seceta, intruşii etc. se manifestă cât să creeze acumulările de sens, după care ele se retrag în limitele pretextului. Cu alte cuvinte, realitatea provizorie camuflează ideal sensurile primare.
Ştefan Bănulescu a rămas toată viaţa cel pentru care realitatea este croită simultan din a fi în lume şi de a fi locuit de lume. Genuine, cele două depăşesc tensiunea realului şi se acomodează în realismul magic, mai uşor de digerat pentru cititorul modern. Ce şansă sau nefericire să creezi din memorie o lume atât de generoasă, încât nimeni nu se încrede în realitatea ei! Până şi scriitorul, cum spuneam, se desprinde pentru a‑i desena conturul de foc.
Pe de altă parte, îmi par nefericite opiniile specialiştilor degrabă alungiţi lângă fantasticul eliadesc decât lângă miriştea lui Odobescu, peisajele sadoveniene şi, mai ales, mişcările silenţioase din proza lui Rebreanu. Apropo, despre năsăudean s‑ar putea publica o carte întreagă semnată de Ştefan Bănulescu! De la amintiri reportericeşti, reconstituiri biografice şi antropologice, toate legate de acelaşi nume.
Cu un an înaintea morţii, prozatorul regăsea în locurile copilăriei şi sursa răului. De altminteri, regresul interpretărilor critice despre Bănulescu vine şi din necitirea textelor de la temelia capodoperelor. De pildă, Sat în deltă (1958) apare mereu ca bază pentru Mistreţii erau blânzi. Veşnic pomenit, rar recitit cu atenţie. Aici se găsesc trama, atmosfera şi sensurile reproduse în ficţiunile de mai târziu. De pildă, oamenii Caraormanului justifică limbuţia preotului Ichim: povestirea reportericească se încheie cu precizarea că, în satul ucrainean, nici Visul Maicii Domnului nu a pătruns în mai multe exemplare. Opoziţia la orice dialog cu afară, cu civilizaţia adusă de ideologie sau creştinism, justifică ignorarea colectivă a preotului din istorisirea apărută în 1965.
Din Elegii la sfârşit de secol reţinem o dublă perspectivă traumatică. Natura lui Bănulescu întruchipează adeseori demoniacul, şi cred că, pe căi personale, autorul atingea definiţia întoarsă a sublimului (kantian). Reporterul ajuns în Caraorman înmărmureşte: se temea de „nisipul sticlos” care intră în gură şi de faptul că oricând se poate dezlănţui o furtună „năprasnică”, că primăvara este „ca o fiară”. După ani, în subtextul paginilor autobiografice mocnesc traume vechi, înţelese doar în hiatusul orbirii.
Cum e proza memorialistică Tristeţile altora. Construită pe dialogul traumelor simbolice, povestirea aminteşte cuvintele profetice ale tatălui, care cimentează cea mai kafkiană povestire semnată de Bănulescu. „Să nu cazi în nenorocirile altora” ‑ sună avertismentul patern. Pe care tânărul nu‑l pricepe decât bolnav, ajuns parte din „spectacolul trupurilor sleite şi slăbite, rezemate de pereţii coridorului lung şi pătat”. Când un student moare alături, naratorul pricepe că tatăl colegului de salon, apărut de oriunde şi de nicăieri, de fapt, „un fel de tată”, ar fi un „izgonit” ce veghează alt condamnat, un înfrânt. La fel, o tânără desculţă aleargă pe coridoare urlând că n‑o va salva nimeni. Când părinţii vin, ea refuză plecarea; cauza pare neverosimilă: muşcată de un câine turbat, mireasa nu mai participă la nuntă şi moare tragic.
Ce leagă evenimentele este starea de invadare traumatică a memoriei. Apoi, caracterul subversiv al prozei se observă şi din notaţiile deloc inocente: „vremurile le cunoşti după spitalele pe care le ai”, trăim „vremuri odioase pentru suferinţe reale”, n‑avem unde evada pentru că, în iulie 1984, „lumea era răsturnată şi nu se aşezase încă”…
Înlocuind splendoarea demonică a naturii cu mediul spitalicesc, Bănulescu devine brusc un orwellian. Din realitatea caleidoscopică, ultimul Bănulescu este cotropit de realismul absurd. Trezit de boală şi context la statutul unui om din subterană, el ridică privirea din pântecele oraşului şi vede că realitatea era cu totul altceva.
Din paradisul aproximativ, Bănulescu devine un Orfeu‑fără‑scop în infernul citadin. Singura lui căutare este viaţa însăşi. Supravieţuirea. Demitizarea dimprejur îi distruge sistemul imunitar al imaginaţiei. Câmpiile Elizee din basmul memoriei se scufundă în demistificarea totalitară.
În termeni poetici, întunericul ochilor luminează bezna dimprejur. Prizonierul de bunăvoie al realităţii multistratificate are revelaţia încarcerării. După şapte ani, orbirea se risipeşte şi vederea are altă lumină, postcomunistă. Pentru cunoscuţi, entuziasmul public al scriitorului va fi neverosimil: acceptă o funcţie în USR, dă interviuri, explică ceea ce era indistinct în opera lui (şi, deci, misterios…). Lumina din întuneric întâlnea lumina din lumină. Vitalitatea lui Bănulescu seamănă cu o renaştere. Dacă Milionarul din romanul său conserva „lumina ascunsă” rămasă în oase, prozatorul arată tuturor frânturile sale de lumina ascunsă. Acest joc al discreţiei şi enigmaticului, cu cotă la bursa receptării, ajunge popular şi bulversează. Dar totul durează o clipă. Căci întoarcerea la obscuritate era o necesitatea a fiinţei lui.
Tot în Elegii la sfârşit de secol citim o schiţă politică, Clopotul din Islanda. Însă recitalul politicianist al marilor puteri care‑şi dau întâlnire în micul stat nordic este nesemnificativ. Mă interesează altceva. Titlul tabletei face trimitere la Halldór Laxness (1902‑1998), nu Harold, cum greşit apare, inclusiv în ediţia de „Opere fundamentale”. Cred că nobelizatul islandez l‑a influenţat mai mult pe scriitorul român decât mai celebrii Asturias şi Marquez, mereu ataşaţi imaginarului bănulescian. Mă grăbesc să amintesc, alături de Clopotul din Islanda (tradus la noi încă din 1956 de Mihai Isbăşescu), O întâmplare la Reykjavik (1955), Staţiunea atomică (1956) şi Oameni independenţi (tradus în 1964 chiar de Ion Vinea). Cred că Laxness l‑a influenţat decisiv pe Bănulescu. Am certitudinea că cei doi scriitori dialoghează prin dinamismul geografiilor mitice, fabulosul istoriilor şi atmosferele în care tronează, cu frivolitate, fantasticul. Totul fără denivelări, deşi nordicul atacă mai des situaţiile absurde, la care Bănulescu recurge timid începând cu romanul. De altfel, vizita lui Laxness în România (din 1961) nu cred să fi trecut neobservată şi, cu siguranţă, compatibilităţile celor doi scriitori se pot verifica.
Expert al temeiurilor organice dintre lumină şi întuneric, un sceptic îngrijorat de realitate şi profet al înscenărilor ei fantaste, Bănulescu trebuie recitit dinspre memorialistică spre reportaje.
■ Scriitor, critic şi istoric literar, profesor universitar
Marius Miheţ
