Extravaganţele acestei veri buclucaşe continuă. De un răstimp, un site de ştiri menţine în prim-plan anunţul despre o nouă materie şcolară care ar putea să fie predată începând cu anul 2022 în şcolile din România: educaţia cinematografică. Aceasta „ar putea aduce beneficii incredibile asupra dezvoltării copiilor”. Evident, ar putea să fie şi aşa, dar de la dorinţă până la putinţă este cale lungă. Propunerea nu este singulară şi a mai fost făcută, separat sau în contextul predării celorlalte arte în şcoală. Este greu de imaginat cultura generală necesară oricărui elev fără cunoştinţe elementare de muzică, arte plastice, teatru etc. De ce nu şi cinematografie? Din păcate, cu toată marea importanţă a artelor în viaţa omului, în învăţământul general nu se poate pătrunde foarte mult în detaliu, pe de o parte, iar specializarea elevilor de la vârste prea fragede este riscantă, fiindcă obturează tocmai pregătirea de cultură generală, pe de altă parte.
Nu este prea greu să ne amintim ce propuneri de noi materii şcolare s‑au făcut în ultimii ani în România. S‑a cerut imperativ, nu demult, educaţie sexuală în toate şcolile, extinsă pe o perioadă de 12 ani sau chiar mai mult, pentru că elevii nu au cunoştinţe în acest domeniu, pentru că îşi încep viaţa intimă prea devreme sau prea târziu, pentru că trăiesc în promiscuitate, pentru că au copii la vârste adolescentine, pentru că nu deosebesc sexul de gen. S‑a cerut educaţie financiar‑bancară, fiindcă azi oricine are raporturi cu băncile, cu monedele, reale sau virtuale. Şi mai importantă li se pare unora educaţia antreprenorială sau managerială, pentru că, în lumea de azi, oricine trebuie învăţat de la o vârstă fragedă cum să deschidă o afacere, cum să dirijeze un grup de oameni, cum să facă o investiţie şi cum să obţină profit. Peste toate vine – în viziunea altora – protecţia mediului înconjurător, combaterea poluării, a încălzirii globale. Ni se atrage atenţia că degeaba ştim să procreăm, să scoatem bani de la bancomat, să înfiinţăm şi să conducem întreprinderi lucrative, dacă lăsăm planeta de izbelişte, dacă tăiem iraţional pădurile, dacă nu reciclăm deşeurile. Chiar dacă s‑ar realiza la modul optim toate acestea, fără rezolvarea problemei unei nutriţii sănătoase nu facem nimic. În consecinţă, o disciplină nouă legată de hrana noastră cea de toate zilele, de pericolele care ne pândesc (inclusiv alcoolul, drogurile) ar fi fundamentală în şcoli, deoarece elevii mănâncă nesănătos, preferă mâncare plină de conservanţi, devin supraponderali. În fine, alţii propun materii precum circulaţia pe drumurile publice (în România avem cei mai mulţi accidentaţi şi morţi din Uniunea Europeană), igienă personală şi publică (suntem cam certaţi cu apa, săpunul sau pasta de dinţi), etică (dezvoltă simţul moral), estetică (formează gustul pentru frumos), şah (pentru gândirea logică), tehnici digitale (doar avem şi un minister al digitalizării, pentru că lumea va trăi de‑acum înainte tot mai mult online, în forme virtuale) etc.
Toate acestea sunt bune şi frumoase, dar, dacă facem un calcul simplu, ajungem la concluzii complet nerealiste. Aceste noi discipline şcolare (în număr de 12‑13), propuse şi enumerate aici fără epuizarea listei, odată acceptate toate – ele au toate o raţiune de a fi – ar conduce la 12‑13 ore pe săptămână (dacă am socoti că o singură oră săptămânal este de ajuns) sau la 24‑26 de ore pe săptămână (dacă fiecărei materii i s‑ar rezerva câte două ore). În prima variantă, ar mai rămâne câteva ore săptămânal pentru materiile clasice, care ar urma, şi ele, să se rezume la câte o singură oră pe săptămână. În varianta a doua, cu 24‑26 de ore deja ocupate, ar trebui renunţat la matematică, limba şi literatura română, limbi străine, fizică, biologie, chimie, istorie, geografie, educaţie fizică etc. Unii ar spune că nu ar fi nicio pagubă, că doar aceste materii sunt depăşite, inutile, de prisos. Ce rost mai are să ştie absolvenţii teorema lui Pitagora, volumul sferei, scrisul şi cititul, Creangă şi Eminescu, franceză ori spaniolă, mecanisme simple şi vectori, compoziţia chimică a materiei, viaţa plantelor şi animalelor, Renaşterea şi umanismul, marile descoperiri geografice, deosebirea dintre Munţii Alpi şi Munţii Anzi sau dintre limba latină şi America Latină? Educaţia fizică s‑ar salva totuşi, dar semnificaţia maximei latine „minte sănătoasă în corp sănătos” s‑ar pierde. Există mulţi oameni astăzi, mai ales dintre reprezentanţii noilor generaţii, care nu simt nici un fel de handicap în lipsa lor de cultură, în ignoranţa lor, în mintea lor vidată în mod intenţionat şi care – educaţi pentru contingent şi obişnuiţi cu trăirea clipei – vor ca în şcoală să se dobândească nu cunoştinţe, ci numai deprinderi, numai tehnici de vieţuire şi de supravieţuire, numai modalităţi de adaptare la mediu.
În esenţă, opoziţia dintre planurile de învăţământ considerate clasice şi aplicate încă (în oarecare măsură) astăzi şi programele şcolare propuse recent este una falsă, aparentă. Contrapunerea, de exemplu, a istoriei faţă de protecţia mediului este total lipsită de logică, fiindcă cele două realităţi se completează şi, uneori, se suprapun. Cunoaşterea prezentului oamenilor care au trăit în trecut (adică învăţarea istoriei) înseamnă pentru orice elev dobândirea experienţei de viaţă, în cadrul căreia intră şi protejarea planetei, a apelor, a pădurilor, a aerului. La istorie se învaţă cum şi de ce a început poluarea mediului, când s‑au văzut primele semne negative, ce măsuri s‑au luat, unde s‑a ajuns până astăzi cu tulburarea echilibrului natural. La fel se întâmplă cu toate celelalte „educaţii” propuse aşa de imperativ: educaţia „sexuală” începea odinioară de foarte timpuriu, în familie şi în şcoală, încă de când elevul de clasa a cincea învăţa la botanică înmulţirea plantelor, a celulelor, apoi la zoologie, înmulţirea animalelor, la anatomie, înmulţirea omului; tot aici se dobândesc şi cunoştinţele elementare de igienă. Adaptarea omului la viaţa curentă pe care o trăieşte nu s‑a făcut niciodată prin discipline practice care să le excludă pe cele considerate „teoretice”, ci prin teorie serioasă care să explice bine viaţa cotidiană. De aceea, a spune că matematica este inutilă, fiindcă elevii nu vor folosi niciodată în viaţă integralele sau limitele este un nonsens. Matematica este prezentă în toate fibrele omului contemporan, în toate evenimentele vieţii cotidiene, dar ea trebuie studiată în şcoală ca să poată fi folosită. Altminteri devin problematice chiar măsurarea unui teren, exprimarea unui procentaj, regula de trei simplă sau transformarea hectarelor în kilometri pătraţi. Veţi spune că toate astea le face acum computerul. Fals! Le face omul cu ajutorul computerului, iar dacă omul face acest lucru în mod mecanic, fără să înţeleagă şi să poată explica ce face, atunci omul contemporan a ajuns deja un mecanism, încetând să mai fie om.
Din punct de vedere practic, pedagogic şi metodic, orice disciplină şcolară care are alocată o oră pe săptămână (sau, mai rău, o oră la două săptămâni) înseamnă doar pierdere de vreme. A‑i asculta pe elevi şi a le încheia medii la o materie cu o oră pe săptămână este o formă fără fond. La o oră pe săptămână, nu se poate face nici fixarea cunoştinţelor şi nici recapitulare, ceea ce îndeamnă la superficialitate şi la formalism. Informaţia intră pe‑o ureche şi iese pe cealaltă. Iar a avea materii cu cel puţin câte două ore pe săptămână înseamnă a te rezuma la maxim zece discipline (mult mai puţine la clasele mici). În cadrul acestor discipline – a căror utilitate şi justeţe a fost verificată cel puţin de la Renaştere încoace – se pot introduce orice fel de conţinuturi (teme) care să le adapteze celor mai stringente nevoi actuale. De exemplu, la literatură, un elev nu mai poate citi toate romanele importante ale omenirii sau ale românilor şi nici nu mai acceptă să preia mecanic opiniile criticilor şi istoricilor literari şi să le înveţe pe de rost. Dar asta nu‑i dă cuvânt să spună că literatura secolului al XIX‑lea – de exemplu – este desuetă şi să pretindă în programele şcolare texte sportive, reportaje despre catastrofe naturale, regulamente şi instrucţiuni etc. în locul textelor literare. Lectura clasică se poate completa cu filmul inspirat din literatură (şi se poate îmbina arta literară cu arta cinematografică). În locul textelor plicticoase din criticii consacraţi, se pot face dezbateri şi se pot ghida elevii spre descoperirea de către ei înşişi a sensurilor unui text literar. Dar nu se poate înlocui textul literar cu textul banal! Comunicarea – despre care se tot vorbeşte azi – nu are nevoie să fie materie în sine. Comunicarea se învaţă la toate materiile şi mai ales la limba şi literatura română, în cazul nostru. Iar a crede că o limbă se poate învăţa temeinic fără gramatică este ca şi cum ai spune că un chimist nu are nevoie de laborator şi de experienţe în cercetările sale sau că un istoric se descurcă fără izvoare, dacă are imaginaţie. Toate acestea sunt elucubraţii, ivite din necunoaştere, din teribilism (prelungit la unii dintre noi şi la vârsta senectuţii), din dorinţa de a epata, de a fi original, de a arunca tot ce este vechi la lada de gunoi a istoriei.
Şcoala are rosturile sale care vin de demult şi care se primenesc mereu, dar nu‑şi schimbă esenţa. A crede că disciplinele „clasice” trebuie acum abolite sau reduse drastic, pentru că ne obligă la aceasta modernitatea, societatea trepidantă în care trăim, schimbările năucitoare, reprezintă cel puţin o mare naivitate. Dar reprezintă câteodată şi o lipsă acută de logică. Şcoala noastră nu are nevoie acum neapărat de schimbarea numelui materiilor, de introducerea de noi discipline încheiate cu medii trimestriale (semestriale), de cruţarea memoriei elevilor, ca să le fie mintea odihnită. Dacă crede cineva că fetele minore nasc înainte de vreme sau că îşi încep viaţa sexuală prea repede sau că nu respectă igiena sau că sunt surprinse traversând strada în afara trecerilor de pietoni etc. pentru că nu învaţă la şcoală nimic despre sex, despre naşteri, despre curăţenie sau despre circulaţia pe drumurile publice, se înşală amarnic. Ele fac toate aceste lucruri fiindcă provin – în mare măsură – din familii dezorganizate, pentru că nu merg deloc la şcoală sau pentru abandonează şcoala după o clasă sau două. Adică pentru că nu beneficiază deloc de educaţie organizată. Aici este tragedia şcolii noastre româneşti. Avem localităţi şi medii sociale în care 20‑30% dintre copii nu merg deloc la şcoală. Aceştia nu ştiu literele şi nu pot să scrie şi să citească, adică sunt analfabeţi propriu‑zişi. Apoi avem peste 40% analfabeţi funcţionali, adică din aceia care citesc cu oarecare greutate, dar nu ştiu ce citesc. Ignoranţa provine din lipsa de exerciţiu, din gramatica puţină şi prost făcută (fapt pentru care se concentrează prea mult asupra recunoaşterii literelor, silabelor, cuvintelor), dar şi din necunoaşterea noţiunilor. Prin urmare, prima grijă a noastră ar trebui să fie şcolarizarea tuturor copiilor şi prevenirea abandonului şcolar. Altă grijă ar trebui să fie asigurarea tuturor şcolilor cu învăţători şi profesori buni, bine pregătiţi. Cum să fac limba şi literatura română cu un „profesor” care abia şi‑a luat bacalaureatul, dacă l‑a luat? Cum să aibă profesorul şi directorul de şcoală un statut respectat în comunitate, dacă primarul îl ameninţă, în faţa elevilor şi părinţilor, cu destituirea?
Aş zice că şcoala noastră are nevoie – înainte de înlocuirea materiilor vechi cu unele noi – de măsuri drastice organizatorice, de reaşezarea ei pe un făgaş normal, bine arătat nouă de Spiru Haret, de Petru Poni şi chiar de Mihai Eminescu (care a fost o vreme inspector şcolar). Fireşte, anii au trecut şi şcoala este obligată să ţină pasul cu viaţa, dar nu aruncând peste bord valorile reale în favoarea unora iluzorii. Iar programele europene, naţionale sau locale de educaţie sunt foarte importante, dar nu de ele ducem lipsă în primul rând, ci de aplicarea legilor existente, de scoaterea educaţiei din statutul de cenuşăreasă, de tratarea cu seriozitate a şcolii. Altminteri, vom distruge, fără bombe şi pandemii, dar pas cu pas, acest popor.
■ Istoric, profesor universitar, membru al Academiei Române şi preşedinte al acesteia
Ioan‑Aurel Pop
