Pentru ultimul secol, de la 1900 şi mergând spre anii 2000, avem o imagine fidelă a unui real efort istoric de a elibera povestea feminină din patriarhatul temperat al Europei, chiar şi aristocrate, până în cele mai întunecate zone ale intoleranţei contemporane. Patru volume ale Editurii Corint ne oferă ceasuri de lectură feminină, prin două romane deja ecranizate, după descrieri ale unor fapte reale, desigur, şi alte două cartografii feminine, care se împiedică sau sfârşesc în drame şi situaţii care mai aşteaptă vindecare.
Firul poveştii noastre începe în preajma anului 1900, în îndepărtatul Sankt Petersburg şi fascinanta Moscovă ţaristă, unde destinul marelui imperiu ar fi putut avea o cromatică diferită, dacă povestea Matildei ar fi prins contur. Povestea prim‑balerinei teatrului imperial rus, altfel nobilă poloneză căreia, până la un punct, i s‑a recunoscut asocierea vecinătăţilor imperiale prin ascendenţă, aparţine autoarei Matilda Kşesinskaia. Romanul a fost deja ecranizat, iar cititorii volumului au şi posibilitatea unui parcurs vizual. Matilda a apărut înaintea oricărei alte opţiuni, însă a rămas în planul secund al istoriei care s‑a derulat cu rapiditate către un final nefericit pentru întregul imperiu.
Primul Război Mondial a avut drept rezultat prăbuşirea unei lumi şi apariţia alteia, unde vechile generaţii nu se puteau regăsi şi adapta[1]. Încercarea de a găsi un refugiu, unde timpul să se fi oprit
ca prin minune, devenise un reper imaginar pentru generaţiile mai vechi[2]. O situaţie mai grea o avea generaţia care făcuse războiul, o generaţie care la 20 de ani se rupsese definitiv şi iremediabil de cei de acasă.
Pe nesimţite, se conturează o barieră între cele două lumi: cei de acasă şi cei din tranşee. Cei din tranşee, după patru sau cinci ani de război, revin acasă cu obiceiuri schimbate şi gânduri radicale. Ei sunt cei care vor să schimbe ceea ce a mai rămas din lumea veche, cu care au devenit incompatibili. Sunt legaţi de camarazii lor printr‑o legătură tainică, ce nu poate fi decodificată de cei din afară. Ei sunt singurii care cunosc simbolurile tainice ale camaraderiei. Aceste simboluri devin mai trainice decât legăturile seculare ale familiei, apropierea iubitelor, ale prietenilor sau vechilor colegi, rămaşi acasă. Cele două lumi vor sfârşi prin a se confrunta în final: lumea uniformelor şi lumea celorlalţi, care au stat în spatele frontului.
Războiul a făcut să dispară bariere mentale indestructibile. Mulţi ţărani români au văzut prima oară în viaţa lor un oraş, cu prilejul retragerilor repetate sau încartiruirilor pentru front. Oraşul le apărea ca o lume total diferită şi îl priveau cu suspiciune, era un mediu care nu răspundea realităţilor lor imediate, iar simbolurile lui nu puteau fi decodificate. Era prea complicat, iar uneori chiar violent: femei îmbrăcate elegant şi mirosind frumos, bărbaţi în vestimentaţie europeană, rasaţi şi iubitori de igienă şi maniere; echipajele cu cai în harnaşament strălucitor, magazine luminoase, străzile pavate şi curate etc. Totul avea o ordine dificil de pătruns. Pe de altă parte, fiii boiernaşilor, negustorilor, comercianţilor sau liber‑profesioniştilor, fiind ofiţeri pe front, abia acum „descopereau cu adevărat ţara”. Ţăranul, necunoscut până atunci, era privit asemenea unui fenomen: „Aceştia sunt barbarii traci!”
Cele două lumi erau puse faţă în faţă în tranşee, printr‑un simplu gest al istoriei. Pentru prima oară, cele două lumi se întâlneau în aceeaşi baricadă pentru a lupta împreună, deşi noţiunea de ţară era oarecum diferit privită.
Războiul a bulversat întregul cotidian, a schimbat caractere, a provocat traume colective puternice. Bariera psihologică prin care se separă lumea urbană de cea rurală s‑a rupt, urmând să se surmonteze uriaşul decalaj de civilizaţie şi de mentalitate; acest rol îl va prelua cu rapiditate periferia oraşelor[3]. Pe de altă parte, aureola sângelui albastru se stinge treptat, în timp ce mulţimea celorlalţi intră în drepturile sale legitime. Unirea celor două lumi a dat expresie unei libertăţi netrăite până atunci; această libertate era simţită pretutindeni, era discutată, teoretizată şi pusă la vedere, adesea în limite extreme[4].
Războiul a distrus totul: oraşul, cu cosmopolitismul său rudimentar pentru a fi apoi reclădit după noile repere impuse de radicalele schimbări ale unui cotidian bulversat; a distrus eticheta, alungând‑o definitiv din spaţiul public; flirtul; a schimbat radical comportamente; s‑au schimbat gusturile, modele, idealurile au devenit mai superficiale, imediate şi violente.
Prelungirea lumii interbelice, în zona sa subterană, dar ale cărei culoare urcau în zonele rarefiate ale societăţii, o regăsim în al doilea roman publicat de Corint, „Madame Claude. O lume secretă a plăcerii, privilegiilor şi puterii”, autor fiind William Stadiem. Iată un alt roman ecranizat recent, care oferă imaginea iluziilor, şi acestea, forţate fiind, cu efortul perseverenţei şi curajul calculului rece, puteau oferi celor norocoşi realitatea unei împliniri sociale. Radiografia acestui proces de trecere de la inocenţă la calcul este foarte bine reliefată în roman, mai ales că, pentru spaţiul românesc, o astfel de industrie exclusivistă nu a prins contur, deşi unele destine izolate pot fi cu siguranţă incluse unui asemenea curent.
Venind în timpuri mai recente, Paul-Jean Franceschini prezintă, în volumul O iubire imposibilă, relaţia dintre John F. Kennedy şi Marilyn Monroe, care, de această dată, nu este o biografie‑interviu, ci un roman, uşor ficţional, despre cum se desfăşoară „istoriile intime din camelot”, cum bine le defineşte în prefaţa cărţii Diana Mandache. Personajul care face legătura cu volumul precedent este John F. Kennedy, unul dintre clienţii fideli ai lui Madame Claude.
Cea de‑a patra carte recuperează poveşti nespuse ale unor femei din Afganistan, sub titlul Draga Zari, şi aparţine autoarei Zarghuna Kargar. Suntem în contemporaneitate, iar sincronicitatea este
departe de a fi prezentă în civilizaţia umană, deşi, când se referă la viitorul apropiat, tot mai mulţi specialişti vorbesc despre singularitate. O conştiinţă care flanează virtual şi preferă să rămână acolo, depăşind interesul pentru o existenţă fizică, nu neapărat din comoditate, cât mai ales determinată să deţină un deplin control. Revenind, volumul reliefează detalii ale cruzimii, ale lumii contemporane, de care, o bună parte a ei, a reuşit să se vindece.
În România zilelor noastre, mulţimea incertitudinilor, precum aceea a siguranţei personale, a zilei de mâine în general, cumulate cu sărăcia, mizeria şi lipsa de educaţie şi cultură preliminară creează acest extraordinar eşafodaj periferic: etalarea intimităţii. Intimitatea de vânzare, cu orice preţ. Cu oricine şi oricând. Femei şi bărbaţi într‑o colcăială perpetuă. Trădare, laşităţi, infidelitate, meschinării, bârfe între case şi străzi, tragedii şi certuri mărunte, de cartier sau scară de bloc. Totul cât mai repede, cât mai mult, direct, fără explicaţii atunci când sunt cerute şi îndreptăţite.
■ Scriitor, istoric, publicist şi editor
Note:
[1] „Ai observat cât de străină trece prin această lume nouă? Ea se plimbă pe Şoseaua de acum 40 de ani, printre fantomele de acum 40 de ani. (…) A ştiut să oprească vremea şi să trăiască numai în cea care s‑a simţit bine.” (Cezar Petrescu, Calea Victoriei, Minerva, Bucureşti, 1982, p. 58)
[2] Ibidem, p. 209.
[3] Adrian Majuru, Societatea românească interbelică. Scurt excurs asupra mentalităţilor (1919-1939), în Omagiu istoricului Ioan Scurtu, Editura D.M. Press, Focşani, 2000, pp. 390-411.
[4] „Ilieş acostă femeile, Emilian nu-şi găsea astâmpăr de bucurie: ţipa, scuipa vitrinele, şi se opri în faţa Lăptăriei de pe Bulevard ca să urineze. Libertate! Jos burghezii, jos bătrânii, jos masca. (…) Vulgaritatea este o caracteristică a generaţiei noastre. Asta înseamnă sănătate, vână de plebei (…). (Mircea Eliade, Întoarcerea din rai, Bucureşti, 1992, pp. 119, 121, 143)
Adrian Majuru
