Dincolo de simbolistica extrem de veche (legată în general de noroc, de ciclul etern al migraţiei sufletelor, de o magie menită să contracareze spiritele funeste) şi cu arie de răspândire impresionantă, svastica intră şi în aparatul simbolic al ezoterismelor de secol XIX
A doua secţiune a volumului Bucurei Dumbravă, Pe drumurile Indiei. Cele din urmă pagini, intitulată Învăţături de viaţă pentru Carol Eduard – dedicată fiului unei prietene şi plasată sub semnul focului1 – cuprinde scri
eri în limba germană din timpul Primului Război Mondial. Ele debutează cu o lecţie de spiritualitate antimaterialistă şi creştină, dezvoltată consecutiv în logică teozofică: „Îţi trebuie o mare putere ca să crezi; să crezi înseamnă să te afli în stare de însufleţire, într-o stare ridicată peste tot ce e materie, o prefacere de înţeles a fiinţei ei, o năvală prin peretele dintre aci şi dincolo, o vitejească luare cu asalt a Paradisului. Şi nu este altă mântuire decât în Hristos, cu toate râpile şi prăpăstiile lui. Ceea ce ne loveşte e totdeauna condiţionat lăuntric. […] Cum eşti tu, aşa ţi-e viaţa. Aceasta înseamnă: cum eşti şi cum ai fost în viaţă, atât în viaţa ta de-acum, cât şi în existenţele trecute. Întâmplările şi faptele au rădăcini lungi. Urmările lor sunt matematic exacte.”2 Doctrina karmei exclude noţiunea de accident din existenţa umană, totul fiind consecinţa modului în care fiinţa şi-a trăit şi îşi trăieşte viaţa. Chiar şi prostia, „cel mai nevindecat dintre pământeştile rele” – e de părere Bucura Dumbravă – reprezintă consecinţa unei opţiuni trecute, a unei erori produse din trufie. Ignorarea naturii efemere a tot ceea ce există pe pământ generează crize, cea mai profundă dintre ele având ca sursă materialismul. În viziunea acestor pagini, efemeritatea pământească face ca orice religie, morală sau lege să se supună unei inexorabile decadenţe, motivată de imposibilitatea dezvoltării supreme a Adevărului, lucru perfect normal, deoarece, oricum, pământul nu reprezintă perimetrul plenitudinii, ci spaţiul căutării, al năzuinţei şi al dorinţei.
În acest perimetru al căutării, autoarea se face ecoul celor spuse de către Friedrich Nietzsche: „«N-am venit să vă aduc pacea, ci sabia». O, cuvânt al celui mai mare dintre gânditori, prieteni ai omului şi legiuitori! Cu o bărbăţie neîncovoiată a dat la iveală înfricoşatul îndoit tăiş al tuturor adevărurilor şi apoi a zis: «Vorbesc pentru cei ce aud şi pricep». Aceasta e morală de stăpân”. Entuziasmul faţă de gândirea nietzscheană nu o împiedică însă pe autoare să observe faptul că în învăţăturile lui se regăseşte o lecţie antică, spre care Harnack3 ţinuse o conferinţă la Bucureşti în 1918. „Cine a pătruns învăţătura cea mai adâncă a legii – scrie autoarea –, nu păcătuieşte dacă în litera ei o calcă. Cine însă nu cunoaşte învăţătura cea tainică, face păcat dacă o calcă în litera ei. Sărmane, sărmane Nietzsche! Tu ai murit încercând să descoperi şi să lămureşti acest adevăr, când ai fi putut să-l culegi încărcat de roadă din adevăratul pom al cunoaşterii, de pe cruce. Dar tu ai socotit crucea drept un lemn de casne şi pare să nu fi presimţit că ea e svastica, sfânta unealtă de foc”4. (Se impune o precizare: dincolo de simbolistica extrem de veche (legată în general de noroc, de ciclul etern al migraţiei sufletelor, de o magie menită să contracareze spiritele funeste) şi cu arie de răspândire impresionantă, svastica intră şi în aparatul simbolic al ezoterismelor de secol XIX. Astfel, în 1881, Helena Blavatsky încorporează o svastică dextrogiră în ştampila Societăţii Teozofice. Însă, până la sfârşitul aceluiaşi secol, simbolul fusese deja asociat cu logica solară şi cu focul creator, speculaţiile jonglând de obicei în câmpul mitologiei nordice.) În seria anacronismelor spiritualiste care-l vizează pe Nietzsche, Bucura Dumbravă plasează şi teoria acestuia despre Eterna Reîntoarcere, pe care o interpretează ad litteram, reproşându-i filosofului german ignorarea misterelor eleniste (??: Nietzsche fusese specialist în filologie clasică – nota bene!) şi a tratatelor de teozofie, care vorbesc despre reîncarnare.
Pe fundalul războiului, Bucura Dumbravă înregistrează stări de graţie numai în spaţiul pur al munţilor, la stâna regală, unde simte posibilitatea unei conexiuni cu viaţa şi cu pacea primordială. O altă întrezărire spirituală se produce regresiv, autoarea rememorând momentele de revelaţie ale existenţei sale, începând cu intuiţia privind viaţa veşnică, eveniment din prima parte a copilăriei, când ea avea trei sau patru ani. Incursiunea teozofică în interioritate se soldează şi cu inventar al încarnărilor anterioare, când autoarea fost, pe rând, „un animal geologic”, „o semizeitate indică într-o peşteră verde”, un ofiţer roman” şi „Don Juan d’Austria”. Iată, cu alte cuvinte, un background perfect aristocratic, prin nimic alarmant în perspectiva următoarei reîncarnări de pe pământ.
Autoarea extinde teosofia reîncarnării şi la nivelul popoarelor. Astfel, un fragment din 1918, intitulat Steagul albastru, începe cu o cugetare a regelui Carol I – „Soarta unui popor se poate prevedea, dacă studiem istoria lui, căci istoria se repetă” –, corectată subtil în logică spiritualistă: „Se înţelege că acest cuvânt nu se aplică părţii exterioare a evenimentelor, căci forma sub care ele se înfăţişează e supusă schimbării, icoanele istoriei nu se repetă”. Cât despre popoare, Bucura Dumbravă consideră că un neam care a înregistrat puncte de lumină în trecut nu trebuie abandonat în vremuri de întunecare, deoarece el se va ridica „matematiceşte de tot – căci nu este numărul rădăcina tuturor legilor firei?”. Înglobarea unei sugestii pitagoreice în evaluare se încadrează perfect în sincretismul spiritual al ezoterismelor. În cazul românilor, punctul de lumină din trecut menit să salvgardeze poporul în vremea întunecării sale este Tudor Vladimirescu, eroul celui de-al doilea roman istoric scris de Bucura Dumbravă, Pandurul. „Această rază – notează ea aproape euforic – purcede de la un chip în care geniul neamului a ajuns la culme. Nu e chipul unui cuceritor, unui domnitor, unui cărturar sau artist […] Chipul e mai rar, dar atât de modest, încât nu se revelează decât aceluia care se apropie de el cu băgare de seamă şi cu dragoste, cunoscându-l ca un apostol. El n-a propovăduit decât o singură lege: dreptatea. El era curat la suflet ca cleştarul, înfricoşat ca un arhanghel şi fioros ca un om din începutul vremurilor”. Doar o astfel de entitate pură, profetică, poate, în viziunea autoarei, să tămăduiască sufletul poporului, al unui popor aflat în pragul unei noi ere. O asemenea sarcină spirituală implică şi asumarea sacrificului, scriitoarea atribuindu-i eroului său conştiinţa destinală: „De când m-am ridicat, m-am îmbrăcat cu cămaşa morţii”, afirmaţie regăsită în paginile romanului ce-i este consacrat, dar şi în cele ale romanului anterior, Haiducul. În paginile acestuia din urmă, eroul afirmă: „Pe drumul care l-am apucat eu, am trebuinţă numai de cămaşa morţii!”5.
Asumându-şi sarcina de a proteja poporul după un eşec judiciar la curtea domnească, Vladimirescu începe să organizeze apărarea armată, gest periculos în condiţiile epocii, şi face aceasta cu resemnarea perspectivei thanatice: „Am îmbrăcat de mult cămaşa morţii”6. Ulterior, când planurile sale de salvare populară intră în coliziune cu interesele Eteriei, slugerul este prins în capcana gândită iniţial de Sofiana Pantas (personaj care, în ciuda încărcăturii funeste a rolului său, etalează o subtilitate intelectuală şi spirituală surprinzătoare, inclusiv prin admiraţia sa pentru valorile valahe), bazată pe exploatarea valorilor morale maximale ale slugerului, şi mărturiseşte din nou: „Mai înainte de a ridica steagul pentru drepturile neamului meu, m-am îmbrăcat cu cămaşa morţii”7. De figura lui Tudor Vladimirescu se leagă şi simbolistica steagului albastru, steagul revoluţiei de la 1821, a cărui culoare simbolizează – consideră autoarea – credinţa, surclasând astfel roşul arborat de celelalte mişcări revoluţionare, culoare a sângelui şi întruchipare a patimii şi urii, care degenerează virtual într-o criză anarhică.
Note:
1. Motto-ul ei este: „Dă-ne pâinea noastră cea de toate zilele”, sau „Dă-ne, Doamne, foc nestins”.
2. Bucura Dumbravă, Pe drumurile Indiei. Cele din urmă pagini. „Tipografiile Române Unite”, Societate Anonimă. Bucureşti, 1927, pp. 33-34
3. Posibil, Adolf von Harnack, important teolog şi istoric al bisericii.
4. Bucura Dumbravă, Pe drumurile Indiei. Cele din urmă pagini. ed. cit., p. 42
5. Id., Haiducul. Tradus de Teodor Nica, ediţia a IV-a, Editura Librăriei Şcoalelor C. Sfetea, Bucureşti, 1919, p. 361
6. Id., Pandurul. Tradus de Elisa I. Brătianu, Editura Librăriei Şcoalelor C. Sfetea, Bucureşti, 1912, p. 154
7. Ibid., p. 401
