Dar imaginea care nu-mi dă pace în ceasul acesta de melancolie este cea a bătrânului care înaintează prin ploaie, cu obstinaţie, în tăcere, ca unul care împlineşte un destin pe care nimic nu l-ar putea modifica. În afară de moarte
Oamenii mari se nasc nu doar în case mici, cum observa Nicolae Iorga, ci şi în localităţi mici, pe care ei, marii oameni, sunt parcă „trimişi” să le scoată din anonimatul geografiei şi al istoriei. Azinhaga, toponimic cu o sonoritate stranie, este un vechi sat, situat la o sută de kilometri de Lisabona. În el îşi are sorgintea aproape tot ceea ce înseamnă personalitatea şi opera lui José Saramago. Cultul rădăcinilor a căror sevă 
scriitorul o simte în fibra cea mai intimă a fiinţei lui domină, cu expresia lui Marin Preda, întreaga aventură a existenţei şi conştiinţei sale. „Fărâme de memorii” o atestă pe deplin: „În aceste locuri am venit eu pe lume, de aici, pe când nu aveam încă doi ani, părinţii mei, migranţi împinşi de nevoi, m-au luat la Lisabona, spre alte moduri de a simţi, de a gândi şi de a trăi, ca şi cum faptul de a mă fi născut unde m-am născut ar fi fost consecinţa unei erori a soartei, a unui moment în care, întâmplător, destinul era distrat şi pe care încă îi stătea în putere să-l corecteze. N-a fost aşa. Fără ca nimeni să-şi dea seama de asta, copilul îşi întinsese cârcei şi rădăcini, sămânţa fragilă care eram pe atunci avusese timp să calce, cu picioarele ei minuscule şi nesigure, lutul solului, ca să primească de la el, pentru totdeauna, marca originală a pământului, acest fund mişcător al imensului ocean al aerului, acest mâl, când uscat, când umed, compus din resturi vegetale şi animale, din rămăşiţe de tot şi de toate, din roci măcinate, pulverizate, din multiple şi caleidoscopice substanţe care au trecut prin viaţă şi s-au întors la viaţă, aşa cum se întorc mereu sorii şi lunile, inundaţiile şi secetele, gerurile şi căldurile, vânturile şi acalmiile, durerile şi bucuriile, fiinţele şi neantul. Numai eu ştiam, fără să fiu conştient că ştiam, că în filele invizibile ale destinului şi în meandrele oarbe ale întâmplării îmi fusese scris să mă mai întorc o dată la Azinhaga ca să mă nasc definitiv. Pe toată durata primei copilării şi, de asemenea, în primii ani ai adolescenţei, satul acela sărac şi rustic, cu hotarul lui şopotitor de apă şi de tonuri de verde, cu casele lui scunde înconjurate de griul argintiu al livezilor de măslini, uneori pârjolit de arşiţa verii, alteori îngheţat de bruma ucigaşă a iernii sau înecat de revărsările care-i pătrundeau în interior, a fost leagănul unde s-a împlinit gestaţia mea…”
În acest univers adolescentul de 15 ani trăieşte un moment al iluminării, „un moment pe care n-aveam să-l uit niciodată”. Într-o zi, el pleacă de la casa bunicilor spre o altă aşezare, aflată de partea cealaltă a râului Tejo, ce străbate ţinutul, pentru a se întâlni la un bal cu o fată „de care credeam că sunt îndrăgostit”. Cum ni s-a întâmplat şi multora dintre noi, îndrăgostitul este ajutat de cineva care nu se putea să nu existe pentru ca povestea să se împlinească: un bătrân barcagiu, ce arăta „ca un sfânt Cristofor”, care îl trece dincolo cu barca sa. Parcurge apoi, fără să întâlnească fiinţă omenească, un drum lung peste câmpuri, prin lanuri de porumb şi peste diguri până la lăsarea noapţii, când „în liniştea câmpului se auzeau doar paşii mei”. De la bal porneşte în miez de noapte luând-o iar peste câmpuri, pe calea cea mai scurtă posibilă, pentru a se întoarce în Azinhaga. O noapte cu lună, fabuloasă, un copac singuratec în imensitatea câmpiei, o linişte cosmică de o tulburătoare poezie: „Brusc, începu să sufle un vânt iute. Înfioră tulpinile fragede ale ierburilor, făcu să freamăte lamele verzi ale păpurişurilor şi să se onduleze apele negre ale unei bălţi. Ca o undă, înălţă uşor ramurile întinse ale copacului, se urcă pe trunchiul lui foşnind şi atunci, deodată, frunzele îşi răsuciră spre lună faţa ascunsă şi întregul fag (era un fag) se acoperi de alb, până la vârful cel mai înalt… Nu existau tiranozauri, marţieni sau dragoni mecanici, e sigur că un aerolit a trecut pe cer (nu e greu de crezut că aşa a fost), dar umanitatea, aşa cum s-a constatat după aceea, nu s-a aflat în pericol. După ce am mers mult, zorile erau încă departe, am dat, în mijlocul câmpului, de o baracă făcută din crengi şi paie, iar înăuntru de o bucată de pâine de porumb mucegăită, cu care mi-am putut păcăli foamea. Acolo am dormit. Când m-am deşteptat, la primele raze de lumină ale zilei, şi am ieşit frecându-mă la ochi în ceaţa luminoasă care abia de lăsa să se vadă câmpurile din jur, am simţit în mine, dacă îmi amintesc bine, dacă nu inventez acum, că mă născusem, în sfârşit, definitiv. Venise vremea.”
În esenţă, două sunt temele acestei naraţiuni confesive în care (auto)ficţiunea îşi are rolul ei potenţator: destinul şi memoria. Scriitorul îşi repovesteşte copilăria şi adolescenţa, dar evocă şi spiţa din care se trage, una dintre cele cărora atât istoria trăită dramatic cât şi posteritatea nu le oferă nimic, deşi le datorează aproape totul. O spiţă, aceasta, a lui, totuşi norocoasă, fie şi pentru că este scoasă din anonimat, răsplătită, înnobilată de destinul unui mare scriitor. Un scriitor care interoghează memoria proprie, dar şi memoria lumii strămoşilor săi. Ceea ce descoperă el, adâncindu-se în memorie, este revelator privind condiţia umană şi tragismul ei: „Tu, bunico, stăteai pe pragul uşii tale, deschisă spre noaptea înstelată şi imensă, spre cerul despre care nu ştiai nimic şi pe unde nu aveai să călătoreşti niciodată, spre liniştea câmpurilor şi a pomilor umbroşi şi ai spus cu seninătatea celor nouăzeci de ani ai tăi şi focul unei adolescenţe niciodată pierdute: «Lumea e atât de frumoasă şi mie îmi pare atât de rău că mor». Exact aşa. Eu eram acolo.”
Învăluit într-o lumină pe care numai verbul unui prozator de mare forţă o poate proiecta, intră la un moment dat în scenă un personaj cu aură mitologică. De altfel, graţie geniului epic al celui care a repovestit Evanghelia, conferind Cărţii sfinte un nou suflu, fără a o desacraliza, toate personajele lui Saramago au ceea ce se numeşte charismă. Este vorba de bunicul său, un bărbat înalt, „din vremuri trecute”, păşind în urma unei turme de porci (ne aflăm în tărâmul iberic unde creşterea animalelor este o ocupaţie de bază), într-un decor stihinic, răvăşit de ploaie şi de vânt: „Vine obosit, bătrânul. Târăşte după el şaptezeci de ani de viaţă grea, de privaţiuni, de ignoranţă. Şi totuşi e un om înţelept, tăcut, care deschide gura numai ca să spună ceva ce este indispensabil… E un bărbat ca atâţia alţii pe acest pământ, în această lume, poate un Einstein zdrobit sub un munte de imposibilităţi, un filosof, un mare scriitor analfabet. Era ceva ce n-a putut fi niciodată. Îmi amintesc acele nopţi călduţe de vară, când dormeam sub smochinul cel mare, îl aud vorbind despre viaţa pe care a avut-o, despre Calea Lactee care sclipea deasupra capetelor noastre, despre vitele pe care le creştea, despre poveştile şi legendele copilăriei sale îndepărtate… Dar imaginea care nu-mi dă pace în ceasul acesta de melancolie este cea a bătrânului care înaintează prin ploaie, cu obstinaţie, în tăcere, ca unul care împlineşte un destin pe care nimic nu l-ar putea modifica. În afară de moarte. Bătrânul acesta, pe care aproape îl ating cu mâna, nu ştie cum va muri. Încă nu ştie că, puţine zile înainte de ultima zi, va avea presentimentul că sfârşitul a sosit şi va merge în curte, din pom în pom, îmbrăţişându-le trunchiurile, luându-şi rămas bun de la ei, de la umbrele prietene, de la fructele pe care nu le va mai mânca. De ce o fi venit marea umbră, atâta timp cât memoria nu l-a înviat, pe drumul plin de apă sau sub concavul cerului şi eterna întrebare a aştrilor? Ce vorbă ar rosti atunci?”
Am reprodus acest fragment şi pentru că acel bătrân este eroul, de fapt modelul evocat de Saramago la ceremonia în care i s-a decernat Premiul Nobel pentru Literatură, în 1998. Distinsul auditoriu a urmărit fascinat discursul laureatului despre Înţeleptul care hrănise imaginaţia cu „legende, făpturi fabuloase şi spaime” a copilului ce avea să fie creatorul unei opere înscrise „în cadrul mai vast al unei hermeneutici a memoriei”, cum comenta „New Yotk Times”, la data producerii evenimentului.
În Fărâme de memorii, meditaţia gravă se însoţeşte la tot pasul cu ironia fină şi umorul amar. O poveste insolită, în care hazul se împleteşte cu necazul, este cea a numelui, Saramago în portugheză însemnând hrean, adică porecla sub care era cunoscută familia scriitorului în satul natal. Funcţionarul de la Starea Civilă, beat fiind, a adăugat fără să-l consulte pe tatăl copilului, la numele acestuia, José de Sousa, porecla Saramago, comiţând astfel „o fraudă onomastică”, rămasă totuşi nepedepsită, deşi atât de stânjenitoare pentru părintele viitorului scriitor. Saramago consideră că a fost ocrotit totuşi de un „mare noroc” fiindcă nu s-a născut „în vreuna dintre familiile din Azinhaga care, în vremea aceea şi timp de mai mulţi ani, au trebuit să târască obscenele porecle de Pichatada, Curroto şi Caralhana” (primul şi al treilea, derivate din cuvintele picha şi caralho, sinonime cu „penis”, iar curroto însemnând „cur găurit” – cum informează într-o notă de subsol traducătoarea cărţii în limba română, Georgiana Bărbulescu). Cu totul insolit e faptul că tatăl scriitorului a fost nevoit să adopte numele înscris în actul de naştere al fiului, pentru că la înscrierea acestuia în şcoala primară legea a impus eliminarea neconcordanţei onomastice. „Presupun – scrie Saramago cu umor – că acesta trebuie să fie unicul caz în istoria umanităţii în care fiul a fost cel care i-a dat numele tatălui”.
Elev fiind, viitorul romancier trece prin experienţe ce vor avea un ecou puternic în opera sa. Cunoaşte un tânăr orb pe nume Julio, a cărui înfăţişare şi al cărui „miros rânced, de mâncare rece şi tristă, de rufe prost spălate” vor rămâne în memoria sensitivă a scriitorului asociate cu orbirea. Senzaţiile de atunci „probabil s-au reprodus”, observă Saramago, în romanul „Eseu despre orbire”. Adolescentul orb, dincolo de repulsia pe care i-o producea, îl fascina: „Mă îmbrăţişa cu multă putere şi mie nu-mi plăcea. Cu toate acestea, mă aşezam întotdeauna lângă el când îl vedeam pregătindu-se să scrie. Punea o foaie de hârtie groasă, specială, între două plăci de metal şi apoi, cu viteză, fără să ezite, începea s-o înţepe cu un fel de perforator, ca şi cum ar fi fost dotat cu vederea cea mai perfectă din lume. Acuma îmi imaginez că Julio poate credea că acel mod de a scrie era un mod de a aprinde stele în întunericul fără leac al orbirii lui”.
„Atât există pe lume, cât se poate aminti”, spunea Călinescu. După lectura câtorva romane ale lui Saramago şi a Fărâmelor de memorii, o capodoperă a genului, sunt tentat să parafrazez: atâta literatură, câtă memorie.
