La fel de adevărat este, însă, şi faptul că, în timp, Kocsis dobândeşte o nelinişte în care acribia i se toceşte şi vechile idealuri par să se fi risipit, ca fumul. Să fie vorba de presiunea de a publica, de a corespunde „aşteptărilor” din jurul său, cu care, de fapt (poezie de notaţie, zgomot cotidian, implicare extrovertită etc.) nu are, structural, nimic de-a face?
KOCSIS FRANCISKO (n. în ianuarie 1955, în jud. Mureş) este „omul-orchestră” al revistei Vatra din Tg. Mureş şi dispune de o certă notorietate locală, deşi ar merita incontestabil mai mult. E mai degrabă modest decât vindicativ, într-o cultură în care mulţi îşi fac loc cu cotul, năimind falangişti de interes pentru a le sculpta soclul. Kocsis a debutat revuistic în Orizont, în 1975, editorial în Caietul debutanţilor de la Albatros, patru ani mai târziu, şi apoi a dispărut din peisaj până hăt departe, în 1998, când i-a apărut tot la Tg. Mureş Umbrela profetului, volum substanţial, de autoipostaziere sapienţială, în care intră, pe lângă unele poeme remarcabile, scrise cu un voalat iz exotizant, oriental, şi câteva proiecţii livreşti autobiografice, aflate la marginea subţire dintre evidenţă şi sibilinic. Ulterior, autorul a recuperat întrucâtva decalajul, publicând succesiv Oceanul interior (2000), Codul de bare (2002), Alteritate şi duminică (2004), Ceva trece pe-aproape (2009) şi Melancolii în formă continuată (2012), Editura Tipo Moldova făcându-i în cele din urmă dreptate prin publicarea antologată a unui foarte elegant Compendiu de melancolie (2013; seria Opera omnia), în care figurează şi o secţiune dedicată referinţelor critice, cu nume (Al. Cistelecan, Cornel Moraru, Iulian Boldea, Dumitru Mureşan) care sugerează, din nou, o iridiscenţă mai degrabă regională decât naţională.
De o mai largă notorietate s-a bucurat antologia Avangarda maghiară în texte şi portrete (2008), inserată într-o foarte utilă campanie pe care Vatra o întreţine pentru prezentarea unor selecţii din mişcarea de avangardă a diferitelor naţiuni. Aici a apărut, de pildă, foarte substanţiala etalare a avangardei sârbe, realizată de către regretatul prozator timişorean Ioan Radin-Peianov, seria promiţând să continue, cel mai recent număr al Vetrei anunţând, pe contrapagina de titlu, iminenta apariţie a unei selecţii din avangarda indiană. Interesant e şi faptul că nimeni nu a făcut legătura între preocupările extraliterare ale lui Kocsis şi profilul său interior, de scriitor până la un punct umbratic: ani de-a rândul, până aproape de Umbrela profetului, el a fost redactorul unor reviste de… integrame, publicând totodată, în 2003 (împreună cu Radu Bălaş) un documentar istoric (370 zile de teroare) dedicat deportării evreilor din judeţul Mureş.
Mai e de menţionat un singur aspect, pentru ca aceste pasaje introductive să fie cât de cât complete: împreună cu Ioan Dumbravă, Soril Miavoe, deja amintitul Dumitru Mureşan sau – înaintea tuturor, chiar – Teodor Borz (căruia în Compendiu… îi este dedicată o poezie jucăuşă), Kocsis face parte dintr-o microcomunitate pentru care Orientul e un spaţiu proiectiv de predilecţie. Niciunul dintre ei nu exagerează şi nu-şi superalicitează opţiu
nea, dar lirica zen, de pildă, pe care o practică Borz, indică apartenenţa ideală la o poezie dezghiocată din simboluri şi metafore sosite dinspre Răsărit, a cărei menire finală este să permită accesul la serenitate. Deci, nu zgomot sau cotidian intruziv vom găsi în poemele lui Kocsis Francisko (până la un punct…), ci anticamera unei linişti care nu s-a născut încă. De aici vine, probabil, şi reticenţa de a semna condica optzecismului, pe care a remarcat-o Al. Cistelecan ca fiind valabilă până la „recuperările de sertar” din Melancolii în formă continuată. Nu implicare dorea Kocsis prin poezia sa, ci un „crâng de bambus” similar celui pe care-l găsim în Jocul cu mărgele de sticlă, a lui Hesse. Semn că optzecismul poetic poate fi şi nirvanic, dacă-ţi dă mâna să-i scrutezi marginile ascunse.
Parcă pentru a confirma aserţiunea, motto-ul Compendiului de melancolie (titlu abuziv, dar bun pentru exegeţi, fiindcă se poate glosa la nesfârşit pe marginea „suferinţei” intelectualizate pe care o conţine) e luat din clasica Tao te ching (Cartea căii către virtute): „Natura nu are preferinţe. Tratează totul în chip egal” (mai bine decât „cu egalitate”…). Interiorul volumului ne reaminteşte că poetul e şi autor de haiku: „zborul unei vrăbii/ reinventează materia”; „cuvântul: starea cea mai elegantă a materiei”. Multe poeme sunt de o fineţe cizelată extremă, ca un ceainic de alabastru din care apa primului ceai a fost aruncată: „nu poţi traversa/ clipa în care trăieşti/ fără să laşi/ în urma ta/ o lacrimă.” Kocsis evocă „piatra meditaţiei”, sau „piatra care ne pregăteşte pentru înţelegere”, într-un univers al cărui vătuit protagonist este Profetul: „este important să cunoşti arta camuflării”. Sunt indicii (tovărăşia păianjenului, de pildă) că Profetul la care autorul se gândeşte este decantat din Nietzsche: unele pasaje şi titluri (Dansatorul pe sârmă) trimit, discret şi filtrat prin serenitate, către imagini din Aşa grăit-a Zarathustra. Mişcarea esenţială a coregrafiei lirice e dată de străpungere: cuvântul străpunge tăcerea, trece prin ea, ca o inadvertenţă. Paşii, la fel: întrerup pasta alburie a eternităţii, lasă urme inadecvate pe un nisip al cărui rost este să rămână neatins.
Consecinţa, foarte logică, e echivalarea intruziunii cu histrionismul. Pe un ecran oriental, Kocsis se simte un trickster inoportun, prin simplul fapt că există, că-i opune imensităţii orgoliul vinovat al vieţii. E „măscărici în palatul regal”; se declară un „bufon al regelui”, unde „armura mea e nebunia”. E imposibil să nu admiri acurateţea sintactică a acestor recurenţe; intelectualismul lui Kocsis – incontestabil: o permanenţă – e caligrafia unui giuvaergiu migălitor de jad, atent la fiecare cută a versului său, la fiecare nuanţă.
Kocsis scrie „poeme logice”, nu participative, critice sau avântate: poemele vieţii disciplinate prin cultură, prin meditaţie. Obosit de tracasările de peste zi, scribul său îşi fierbe ceaiul odată cu liniştea căderii luminii în noapte. Are vocaţia pietrei preţioase, a nestematei: „linişte este atunci/ când între o idee şi cealaltă/ se aude ceva.” Sau: „vis şi realitate –/ două lumi despărţite/ de pleoape.” Momentele pe care le caută sunt cele în care mişcarea încremeneşte, fixată de abstracţiunea pe care o conţine: „Râul, ca o idee navigabilă,/ pare că se ţine cu toată apa de maluri;// trezit de aerul tare al dimineţii,/ un fluture albastru a pornit/ să străbată în echilibru precar/ distanţa dintre cele două maluri;// îl urmăresc liniştit/ până ocheanul meu/ mă face să cred/ că celălalt mal nici nu există.” Iată şi un superb (şi foarte liniştit) poem de iubire: „Mi-aduci aminte de iubirile mele absurde şi lungi,/ dar stai lângă mine, femeie,/ să nu se ducă gândul singur/ spre cel ce se dezbracă de armură/ lângă un cal arab înţepenit pe drum;// lui îi vom spune:/ unde locuim noi, sunt cai frumoşi, superbi,/ nişte prinţi ai rasei lor,/ unde locuim noi,/ armura are alt înţeles/ şi se făureşte din alt material,/ pentru că lupta are alt înţeles;// îi vom spune că-i un bărbat puternic/ şi frumos precum cei din vremurile-n care/ nostalgia noastră a exilat eroi,// dar rămâi lângă mine,/ mi-aduci aminte de un vis/ pe care l-am trăit în alt timp,/ cândva, altundeva, în altă limbă,// lângă un cal arab înţepenit în drum,/ dezbrăcându-mă de armură.”
La fel de adevărat este, însă, şi faptul că, în timp, Kocsis dobândeşte o nelinişte în care acribia i se toceşte şi vechile idealuri par să se fi risipit, ca fumul. Să fie vorba de presiunea de a publica, de a corespunde „aşteptărilor” din jurul său, cu care, de fapt (poezie de notaţie, zgomot cotidian, implicare extrovertită etc.) nu are, structural, nimic de-a face? E limpede pentru orice cititor atent că poetul trăieşte în timpuri care-i sunt potrivnice, care-l vexează, dar care, în mod neîndoios, îl provoacă să „participe”, să scrie „manifeste”, să se desolidarizeze. Cu cât numărul volumelor se adună, cu atât atmosfera lor devine mai eterogenă, pierderea imensă reprezentând-o estomparea forţei sugestive a imaginii. Or, sibilinicul sapienţial şi ceremonios constituise, până la un anumit punct, forţa majoră a liricii lui Kocsis Francisko. Nemaicizelând giuvaerul, el rămâne, adeseori, cu margini amorfe, chiar banale: „Nu îngenunchea/ decât în faţa/ idealurilor tale”; „fii convingător/ cu argumentele,/ nu cu pumnii”; „fii necruţător/ numai/ cu slăbiciunile tale”. Îndeajuns de ciudat, el ajunge până acolo, încât… polemizează cu Al. Cistelecan într-o poezie (!!) pe marginea „nevoii sociale” a unor meserii: „ca să ne dumirim ce înseamnă/ gradul de nevoie socială pe meserii,/ afirmaţia de mai jos e un fin contrapunct:// promoţia de lăcătuşi din anul acesta X/ este ca număr cu mult mai mare/ decât promoţia de poeţi din veacul acesta XX…”. Am avut chiar impresia, pe alocuri, că un „vaccin Aurel Pantea” (alogen, ca orice împrumut…) a injectat în poezia lui Kocsis o tulburare neagră care i-a fost, până atunci, străină: „De la o vreme, nu pot scăpa de senzaţia/ că serile vin ca o surpare de beznă,/ instalatio noctis lupus –/ o gură feroce încleştată într-o altă gură,/ dinţi peste dinţi scrâşniţi şi între ei o ciupitură/ de nerv violet de încordare/ peste care cu trosnet se curbează disperarea” (etc.) E ca şi cum, din mimetism, poetul n-ar mai fi capabil de linişte: „Disciplinaţi, câinii latră la lună –/ năluci cu palidă piele de bronz nubian,/ glisând pe traiectorii năucitoare,/ descarcă-n ochii lor cu lacrimi reci/ energii ca o pulbere de diamant,/ julind excoriaţii vechi şi tumefiate; // în lucarnele spaimei clipesc ochi halucinanţi…”
Personal, cred că-i o involuţie. Aşadar, îl prefer pe caligraful de odinioară, care a scris Ceremonia ceaiului de seară: „Aud un sunet/ despre care memoria mea/ nu posedă nici o informaţie:// e ca un vuiet cinegetic care presează,/ ca liniştea izbucnită în plâns/ în pragul înserării,// ca un cântec zdrelitor/ care mă lipeşte de zid/ şi mă face rob al tobelor sale,// un sunet care îmi tulbură violent/ ceremonia ceaiului/ şi seara devenită noapte.”
