În pestriţul peisaj revuistic de la noi, câteva reviste de top, grădinărind memoria, încearcă să risipească, dincolo de viaţa literară tribală şi funambulesca scenă a politichiei, ceaţa axiologică. Între acestea, negreşit, Contemporanul. Ideea Europeană, purtând cu demnitate o tradiţie. Trecută prin renaşteri succesive, Contemporanul pornea la drum, la 1 iulie 1881, ca „revistă ştiinţifică şi literară”, rod al cercurilor socialiste ieşene, sub patronajul lui C. Mille şi al soţilor Nădejde, cu rol culturalizator. Reapărută în 1946, revigorată prin mandatul lui G. Ivaşcu, renăscută în ianuarie 1990 şi, în fine, devenind – în aprilie 1990 – sub patronajul lui N. Breban, sub cupola Ideii Europene, o „revistă naţională de cultură, politică şi ştiinţă”, publicaţia este, cu adevărat, o Instituţie, vădind deschidere, generozitate şi temeinicie, adunând în juru‑i, în aste vremuri conflictuale, colaboratori din toate părţile. Respectând îndemnul lui C. Rădulescu‑Motru, cel care, lansând Ideea Europeană (1919), cerea imperativ racordul la cultura europeană, păstrând trezia spiritului.
Astăzi, tribul Conte (ca să invoc sintagma Aurei Christi) este, în sens constructiv, o echipă. Şi încearcă, sub oblăduirea Academiei, să dezmintă un cusur naţional: tradiţia dezbinării şi lipsa continuităţii. Printre atâţia vociferatori, impostori şi trompeţi care îşi dau în petic, revista vrea (şi reuşeşte) să impună o agendă a demnităţii, apărând – cu echilibru şi vrednicie – o identitate primejduită (nu doar prin paradigma conflictualistă, stricarea limbii şi a biosecurităţii în alertă). Sau a „deşcolarizării” şi a dihoniei românilor împrăştiaţi în lume, a zgomotosului revizionism canonic (ţintind dislocarea „monumentalilor”) şi a snoberiei anglofone. Ori a culturii „cancelate”, răvăşită de virusul „progresist”, şubrezind reperele morale. În aceste timpuri complicate, haotice, revista Contemporanul. Ideea europeană este, făptuind, un dar pentru cultura română. Un dar oferit lunar, prin tenacitatea poetei Aura Christi, delicată şi bătăioasă, mereu pe baricade, iniţiind campanii de ecou. Viaţă lungă şi spornică acestei reviste‑fanion şi celor care, cu har şi abnegaţie, o temeinicesc!
■ Critic şi istoric literar, eseist, prozator, profesor universitar
Leo Butnaru
O aniversare de etapă
Cele realizate şi marcate până la acest imaginar popas aniversar de revista Contemporanul a consacrat‑o dintru începuturi drept una dintre cele mai consistente reviste ale literaturii şi culturii române, cu un profil şi destin distinct în pledoaria ei pentru inteligenţă estetică şi eseistică, diversitate tematică, stil înalt, reuşind să atragă şi să mobilizeze la nobilă muncă un cerc de autori dăruiţi cu har. Astfel, Contemporanul dăinuie ca nume emblematic în presa literară, culturală românească.
Revista s‑a întâmplat să mă însoţească în formarea mea încă din anii de facultate la jurnalism şi filologie. Pe atunci, Contemporanul se mai putea abona la Chişinău sau putea fi citit la Biblioteca Naţională sau cea universitară. Drept retro‑omagiu adus întru consideraţie perpetuă, prezentă, reproduc un episod din jurnalul meu de student, din 3 aprilie 1970: „Unii dintre noi, Lucia, Mihai, eu, venim la prelegerile de literatură contemporană cu colecţiile revistelor România literară, Contemporanul sau Luceafărul, şi îi tot dăm cu citate şi argument din ele. Lectorul nostru, ne‑Do‑bă de carte, ne propune să citim câte ceva din Literaturnaia gazeta. Fireşte, citim noi, însă îi spunem tov.‑ului că RL, C şi L sunt mai interesante. Abia de aici încolo începe spectacolul: noi ţinem una şi bună, dumnealui – alta; dumnealui – una, noi – alta. În sfârşit, obosind de a încerca să ne mai convingă de ce avea de gând să ne convingă, tov. Dobrovolski aproape că ne imploră, spunând cu voce cam plângăreaţă: «Pe cuvântul meu de onoare că‑i interesantă şi Lit. gazeta”. Lucia, Mihai, eu, alţii, ne prefacem că… nu credem. (Joc subtil: cât ne tot ciondănim, delicat, cu lectorul, aproape s‑a dus o oră de curs…)”. Da, pe atunci mai era ceva spuză de democraţie între relaţiile (…sovietice) profesor‑student şi invers, apoi strângându‑se şurubul, fiind expulzaţi din programul cursurilor Tudor Vianu, George Călinescu, Alexandru Graur şi alţi „ne‑moldoveni”…
Însă revista Contemporanul a continuat să fie una dintre referinţele mele, a unuia dintre cei întristaţi de deciziile ideologice de la Bucureşti de a‑i reduce formatul, de a‑i limita diversitatea tematică, spaţiul de decizie, de libertate.
Ulterior, în orientarea mea spre studiul fenomenologiei avangardei europene, Contimporanul (1922‑1932) avea să devină o generoasă sursă de referinţă în contextul reînnoirii, reorientării a unei părţi importante din literatura română.
Iar în 1990 Contemporanul. Ideea europeană avea să revină fulminant, noua sa redacţie mizând pe colaboratori importanţi (unii chiar mari!), alţii pe cale de a‑i concura creator pe aceştia în competenţă, inteligenţă, echilibru, bună măsură.
Şi iată Contemporanul. Ideea europeană la o aniversare de etapă, 140, care invocă de la sine anticul, generosul, mereu… contemporanul: Vivat, crescat, floreat!
■ Poet, prozator, publicist
Adrian Dinu Rachieru
