Laura Pavel: Umbra lui Nietzsche şi ideologia ca farsă

Pentru Nicolae Breban relevantă este nu atât dezbaterea asupra „banalităţii răului” (dacă e să invoc formula celebră a lui Hannah Arendt), cât o anume condiţie excepţională pe care o conferă personajelor sale, iar această excepţionalitate şi problematizare în cheie etică a umanului devine, ea însăşi, o posibilă soluţie la „banalitatea răului” din istorie

În volumul său de eseuri Riscul în cultură, Breban formula un fel de profeţie lipsită de iz mistic, lucid-⁠critică: se arăta convins că secolul XXI va sta sub semnul lui Dostoievski şi al lui Nietzsche. Autor-⁠vedetă prin felul în care e reinterpretat în filosofia şi în teoria literară postmodernă, mai exact poststructuralistă, Nietzsche s-⁠a dovedit personalitatea sub semnul căreia stă sfârşitul de secol al XX-⁠lea şi, acum, începutul de secol XXI. Michel Foucault şi Paul Ricoeur îl numără printre „maeştrii suspiciunii” (alături de Freud şi de Marx). Iar pentru Richard Rorty, discursul filosofic pare să se întoarcă, în descendenţa lui Nietzsche, de la teoria despre adevăr la strategiile literaturii narative, la autoconstrucţia de sine prin epicizare, prin reinterpretarea liberă a sinelui. Libertăţii, mai precis conceptului de libertate, ar trebui să i se confere până la urmă, în viziunea acestui filosof pragmatist, mai multă importanţă chiar decât conceptului de adevăr.

În romanele cu problematică politică şi existenţială deopotrivă, publicate în ultimul deceniu şi jumătate, Nicolae Breban se sincronizează involuntar cu această direcţie de reinterpretare a lui Nietzsche în discursul teoretic contemporan. Personaje cum sunt Martinetti şi Jiquidi, din Ziua şi noaptea (1998), Amedeu Dumitraşcu şi Ovidiu Măriuţan, din Voinţa de putere (2001), apoi Calistrat B. Dumitrescu, din Singura cale (2011), şi, în fine, Paul Cazimir Hetco, din Jocul şi fuga (2015) întreţin, fiecare, o relaţie de putere cu propriul sine, ei au cu toţii un anume hybris faţă de acest sine uman preauman. Relevanţa filosofică a romanelor brebaniene din tetralogia Ziua şi noaptea, ca şi a celor din ciclul romanesc dedicat stalinismului, din care au apărut până acum Singura cale şi Jocul şi fuga, se dezvăluie, ca altă dată în Bunavestire, cu întreaga vervă pe care o presupune o acţiune de prozelitism cultural. Romancierul pare să scrie deopotrivă liber şi cu program, revendicându-⁠se de la tezele filosofului de la Sils-⁠Maria ca un împătimit discipol al acestuia peste timp. Concepte nietzscheene mult disputate, ca Supraomul şi „eterna reîntoarcere a Aceluiaşi”, lor asociindu-⁠li-⁠se voinţa de putere, titlul operei postume a lui Nietzsche, primesc în romanele brebaniene consistenţă epică, sunt resemantizate, polarizând tipologii romaneşti aparent antagonice, dar, la o privire mai atentă, complementare. De pildă, în Ziua şi noaptea, roman al Politicului, mai exact al construcţiei mitului politic, personajele suferă de amoralism şi de ceea ce numeam cândva complexul lui Raskolnikov, ajungând să teoretizeze chiar asupra unei ideologii criminale. Pe de altă parte, pentru Măriuţan, din Voinţa de putere, ca şi pentru Calistrat B. Dumitrescu, din Singura cale, sau pentru Paul Cazimir din Jocul şi fuga, nevoia de dominare politică ajunge să se transforme în dorinţă de persuadare a Celuilalt, prin discurs. Voinţa de putere devine, surprinzător, o energie destructurantă, iar personajul îşi joacă sieşi şi discipolilor săi o farsă existenţială.

Prin propria subiectivitate excepţională, profetică adesea, Paul Cazimir pune în scenă farse, şi deci parodiază formele de autoritate ideologică şi politică, ca pentru a le relativiza şi a le deconstrui. Iar discursul speculativ, debordant, este modalitatea de a relativiza orice excese ideologice. În fond, romanul brebanian se lasă împânzit de dezbaterile personajelor, de ample bucle discursiv-⁠eseistice, care învăluie figurile şi le conferă textura, dar şi pregnanţa de basoreliefuri narative. Ele ajung să dobândească, s-⁠ar zice, o anume sculpturalitate, ca aceea pe care Hegel o sesiza cândva în cazul eroilor de tragedie. Statura pregnant-⁠sculpturală, sau postura excepţională a personajului central focalizează, prin urmare, discursul, şi îl proiectează vizual, plastic, dar şi psihologic, îl subiectivează, cu alte cuvinte. Printr-⁠o continuă suprapunere de discursuri (al conştiinţei, cu cel ideologic, despre totalitarisme), are loc un proces de istoricizare, de contextualizare istorică, deturnată şi reintrepretată printr-⁠un anume tip de subiectivizare. Personajele brebaniene sunt şi de astă dată subiectivităţi care îşi caută vocaţia, mai exact vocaţia pentru Idee, pentru a se aşeza într-⁠o anume matrice existenţială, într-⁠un tipar, într-⁠un model de destin. Prin acest nietzschean amor fati, personajele dobândesc, dincolo de patina istorică, un profil anistoric, arhetipal. O superbă metaforă invocă, în finalul romanului Jocul şi fuga, dualitatea istoric/ atemporal, într-⁠o scenă plină de vizualitate şi de sculpturalitate narativă, de tip mise en abyme: „Timpul, un anumit timp le învăluie pe toate acestea, ca o flamură, ca un stindard purtat de o armată nevăzută. Aşa cum apare, când şi când, ceaţa, pe un câmp de bătălie şi, un timp, nu se mai vede aproape nimic, toate contururile, muchiile, vârfurile, chiar şi strigătele, gemetele şi oftaturile prelungi se pierd, de parcă o mare diafană, fără valuri vizibile, s-⁠ar fi abătut peste această joasă atmosferă. Şi relief. Apoi, cei care au fost, s-⁠au mişcat acolo, reînvie; ambiţiile, vanităţile lor ascunse, ca un fel de ulcer nestins, renasc, reapar şi creează istorie. Creându-⁠ne şi pe noi, totodată, pe cei care ne prefacem că ni le amintim, dintr-⁠o falsă experienţă: cea a minţii”. Dacă noi, cititorii sau privitorii existenţei lui Paul, părem că „ne prefacem că ne amintim” istoriile individuale şi colective, fie ele traumatice sau glorioase, Paul, la rândul său, alege să se „imite pe sine”, ca strategie de supravieţuire prin metamorfoză, printr-⁠o alchimie interioară permanentă. Aparent, el eşuează, ca altă dată Farca, sau ca Ovidiu Minda, din Îngerul de gips (sau ca protagonistul din Singura cale, Cazimir, atunci când optează pentru viaţa în temniţă), într-⁠o existenţă anonimă, mediocră, care nu mai păstrează aproape nimic din aura de predestinare iniţială. În spirit nietzschean, aceşti protagonişti descoperă un mecanism inepuizabil: cel al mistificării, ca rezultat al unei relaţii de putere între societate şi individ. Ei au totodată revelaţia acelei încărcături ideologice care relativizează orice axiologii morale şi orice fundamente metafizice. Evoluţia lor se dovedeşte din nou simptomatică pentru concepţia nietzscheană târzie, după care voinţa de putere se fundamentează pe un model estetic. De altminteri, atât Paul, cât şi Cazimir, sau, altădată, Măriuţan, din Voinţa de putere, par să creadă în teoria nietzscheană a adevărurilor care n-⁠ar fi alt­ceva decât rezultatul unor interpretări, al unor „minciuni” ceva mai dramatice. La baza valorilor morale şi a entităţilor metafizice ar sta în fond „minciuna”, jocul de forţe, relativismul perspectivei, orgoliul hermeneutic care reconstruieşte sinele şi lumea.

Mitul puterii se relativizează, pentru protagoniştii brebanieni, transformându-⁠se, ca altă dată la Farca, maestrul lui Grobei, într-⁠un paradoxal mit-⁠farsă. Fapt cu atât mai uimitor cu cât romanele dedicate perioadei staliniste, Singura cale şi mai recentul Jocul şi fuga, abordează teme grave, cu conştiinţa urgenţei morale: fenomenul totalitarismului, mo­dul în care personaje, adeseori excepţional înzestrate intelectual, ajung să se lase contaminate de morbul unei ideologii autoritariste, totalitare, fie ea legionară sau stalinistă. Mai degrabă decât să acţioneze în concretul social al obsedantului deceniu, protagoniştii dezbat asupra şi îşi analizează propriul amoralism, şi tind, în fond, paradoxal, înspre dobândirea unei etici, a unei consistente posturi etice. Calistrat şi Paul ajung deopotrivă, printr-⁠o maieutică sofisticată întreţinută cu discipolii sau cu eventualii lor maeştri (Mioara, pentru Paul, din Jocul şi fuga), la revelaţia legăturii dintre etic, politic, existenţial. Iată că pentru Nicolae Breban relevantă este nu atât dezbaterea asupra „banalităţii răului” (dacă e să invoc formula celebră a lui Hannah Arendt), cât o anume condiţie excepţională pe care o conferă personajelor sale, iar această excepţionalitate şi problematizare în cheie etică a umanului devine, ea însăşi, o posibilă soluţie la „banalitatea răului” din istorie.