O carte-eveniment: Nicolae Breban, Jocul şi fuga Editura Contemporanul
Relativ recent, Nicolae Breban a făcut un amplu turneu de conferinţe şi lansări în Nordul României. Sub auspiciile Institutului de Studii Balcanice „Titu Maiorescu” de la Timişoara, prezentat de acad
. Păun Ion Otiman şi profesorul Crişu Dascălu, romancierul Nicolae Breban a ţinut conferinţa Valorile naţionale ale României. Cu sprijinul Asociaţiei Pro-România şi a Universităţii din Oradea, în Aula Magna, autorul romanului Bunavestire a vorbit despre Apărarea şi promovarea valorilor naţionale – temă abordată şi la Biblioteca Judeţeană „Gheorghe Şincai”, în Sala Amfiteatru, în prezenţa unei asistenţe numeroase, a cărei reacţie entuziastă la conferinţa scriitorului invitat l-a făcut pe profesorul, criticul şi istoricul literar Ion Simuţ să vorbească despre o personalitate-spectacol. Alte lansări, dezbateri şi întâlniri cu publicul s-au desfăşurat la Librăria clujeană Book Corner, la invitaţia revistei Tribuna, condusă de Mircea Arman, şi la Universitatea „Babeş-Bolyai”, în Aula Magna, unde despre romanele Singura cale şi Jocul şi fuga au vorbit amfitrionul evenimentului, acad. prof. Ioan-Aurel Pop, acad. Victor Voicu, Secretar General al Academiei Române, Alex Goldiş şi Laura Pavel – conferinţe, lansări şi întâlniri culminate cu o prelegere ţinută în Aula Filialei Iaşi a Academiei Române, desfăşurată cu particip
area acad. Bogdan C. Simionescu, Vicepreşedinte al Academiei Române, Bogdan Creţu, Mircea Platon şi a unui extrem de numeros public.
La fiecare dintre aceste manifestări au fost lansate romanele Jocul şi fuga (2015) şi Singura cale (2015, Ediţia a II-a), apărute la Editura Contemporanul. Romancierul Nicolae Breban a oferit dedicaţii, a discutat cu publicul, a răspuns la multiple întrebări şi a vorbit despre valorile naţionale ale României. Despre Valorile României şi valorile europene. Despre nevoia ţării noastre de a se întoarce cu faţa spre valorile autentice. Despre Renaşterea naţiunii române. Despre bolile ei. Despre libertate ca prăpastie, despre spirit nordic, viziune şi creaţie. Şi nu în ultimul rând, despre aniversările anului 2016: 150 de ani de la fondarea celui mai înalt for ştiinţific şi cultural: Academia Română; 135 de ani de la înfiinţarea revistei Contemporanul, publicaţie care şi-a propus programatic să promoveze şi să sprijine valorile reale ale României în vremuri departe de a le fi propice prin proiectele desfăşurate an de an: Valorile României – valori europene, Româniaciteşte.ro ş.a.
Textele incluse în acest dosar de scriitor reprezintă o parte din roadele acestui turneu.
Crişu Dascălu
Necesarul Breban
Datoria creatorilor noştri, a scriitorilor îndeosebi, este să înveţe din această norocoasă împrejurare şi să creeze opere durabile. Iar noi, cei de faţă, avem la rându-ne norocul de a ne afla alături de unul dintre cei mai mari creatori: Nicolae Breban
Ori de câte ori mă întorc acasă, la Lugoj, aleg să cobor podul „cel nou” şi să trec cât mai în
cet pe lângă parcul la marginea dinspre drum a căruia se ridică Turnul. Turnul pe care Nicolae Breban l-a atribuit ca locuinţă unui personaj, secundar în carte, însă memorabil în afara ei. De fapt, aceste reîntoarceri sunt tot atâtea prilejuri de a mă reîntâlni cu adevăratul stăpân al acestei zidiri, dar nu al celei de cărămidă, ci al aceleia de cuvinte, mult mai durabilă prin sensul care o locuieşte decât cea dintâi. În domeniul construcţiilor există o categorie aparte, numită arhitectură efemeră. Sunt edificii cu destinaţie temporară, care, atunci când motivul pentru care au fost ridicate încetează, sunt dezmembrate, încetând să mai existe. Ei bine, arta refuză efemerul, căci raţiunea ei de a fi este dăinuirea, adică miza pe opere atemporale. Scrierile efemere pot fi adăpostite în biblioteci, dar dispar inevitabil din cultură.
Limba română este norocoasa beneficiară a două cuvinte care sună identic, însă care au sensuri diferite: a dura, din latinescul durare, care înseamnă „a construi” şi tot a dura, dar din francezul durer, care înseamnă „a dăinui”. Datoria creatorilor noştri, a scriitorilor îndeosebi, este să înveţe din această norocoasă împrejurare şi să creeze opere durabile. Iar noi, cei de faţă, avem la rându-ne norocul de a ne afla alături de unul dintre cei mai mari creatori: Nicolae Breban. Nu cred că într-o împrejurare ca cea în care ne găsim putem ezita în a folosi asemenea cuvinte, căci orice îndoială în această privinţă înseamnă dezertare. Faptul că, pe lângă a fi un romancier profund original, oaspetele nostru este şi un gânditor explică, cel puţin în parte, unicitatea creaţiei sale. Explicaţia mea poate suna şi mai convingător, dacă adaug că el este un gânditor angajat nu numai faţă de scrisul lui, ci şi faţă de climatul în care scrie. Deloc întâmplător, una dintre cărţile sale, Trădarea criticii, are ca subtitlu „încercarea de a-mi înţelege timpul, cultura din care provin şi spiritul ei”. Mai mult, nevoia de a înţelege lumea în care trăieşte este transferată şi personajelor sale în efortul acestora de a-şi construi propriile lumi într-o istorie neliniştită, de obicei ostilă. Dar, pentru că tot am amintit titlul de mai sus, despre ce trădare este vorba? Prozatorul le reproşează celor mai importanţi critici ai vremii, dintre care unii îi vor fi fost prieteni, nu nedreptele judecăţi de care a avut şi mai are parte, ci neputinţa greu de motivat a acestora de a trece dincolo de superficia paginii şi de pătrunde până la adevăratul embrion din care a crescut Cartea, la care se adaugă blocarea în tipologii şi clişee care anulează gândirea vie şi productivă. Cu alte cuvinte, reproşul v
izează abdicarea criticii de la îndatorirea ei firească: valorizarea operei prin interpretarea adecvată a tuturor componentelor ei.
Cele două romane, cele mai recente, cu care oaspetele nostru a venit aici, Singura cale şi Jocul şi fuga, au în comun situarea în perioada stalinistă a istoriei noastre, despre care romancierul afirmă că „a fost tratată fie politic, fie în necunoştinţă de cauză”. Vom înţelege de aici că nu avem a face cu romane politice, în sensul impus de critică, ci cu romane istorice, chiar dacă e vorba de o istorie mai apropiată de noi. Una dintre calităţile indiscutabile ale lui Nicolae Breban este că simte istoria, tot astfel cum o simt şi personajele sale. Pentru el, istoria este o însumare a unor istorii individuale, căci numai în cazul celor din urmă istoria poate fi convertită în istorisire. Personajele fac efortul de a-şi construi propria istorie, pornind de la un primum movens iniţial, care poate fi ambiţia, invidia, disperarea, adică stări capabile să provoace o mişcare epică de amploare. Romanele cresc dintr-un destin cărora construcţia lor nu i se poate sustrage, tot astfel cum persona
jele lor trăiesc un întâmplător predestinat, căci şi în cazul lor ceea ce pare a fi hazard pur este mereu prevăzut, dar niciodată previzibil pentru cititor. Romanul pare a se scrie sub ochii cititorului, printr-o succedare de segmente aparent aleatorie care, spre a fi ţinute laolaltă, pretind poate nu un simplu cititor, cantonat inevitabil în partea vizibilă a textului, ci un lector capabil să coboare în profunzimea acestuia, pentru a restabili o ordine subminată de impresia de hazard. Mai mult, există personaje, cum este Paul din Jocul şi fuga, care îşi arogă rolul sau poate chiar misiunea de „creator de destine”, de mentor demiurgic, al cărui discipol devine o creaţie a lui, ceea ce reprezintă, din partea amândurora, o încercare de a se sustrage marii istorii, a cărei credibilitate este astfel pusă în cauză. Pentru personaje, nu există un adevăr absolut şi nici un adevăr al învinşilor şi un adevăr al învingătorilor, ci doar adevărurile lor particulare, a căror comunicare se transformă treptat în cuminecare, într-o spovedanie prin care, înainte de a deveni mai veridice, ele se umanizează. Cititorul devine astfel nu un simplu complice al personajelor, ci duhovnicul lor, constrâns să admită că nu există fiinţă perfectă, că Păcatul Originar este un alibi prin care se încearcă legitimarea imperfecţiunii umane, a „neajunsului de a ne fi născut”.
Profunzimea acestor romane este stăpânită de obsesia vinei şi a vinovăţiei. Prima, vina, este asumată individual, pe când cealaltă, vinovăţia este declarată de o instanţă colectivă. Vina poate fi ispăşită, iar vinovatul se poate salva găsind calea spre sine, ceea ce echivalează cu o victorie obţinută prin propria înfrângere, căci numai astfel a izbândi poate să însemne a izbăvi. Îmi place să cred că tocmai din această profunzime a vinei şi a vinovăţiei creşte sentimentul atât de viu al omenescului pe care romanele îl degajă. Ceea ce este semnul sigur al Capodoperei.
Nefiind critic literar, mă bucur de libertatea de a nu citi decât cărţile cu adevărat bune şi, dacă e posibil, pe cele foarte bune. În consecinţă, am citit toate romanele lui Nicolae Breban, începând cu Francisca, ceea ce voi face şi mai departe. Şi vă rog să mă credeţi că merită. Şi vă invit să faceţi la fel. Ştiu că nu e întotdeauna uşor să intrăm în rolul de contemporani ai marilor creatori. Dar a fi contemporani cu ei este o artă care se poate învăţa.
Şi încă ceva. Dacă ar fi să dau un titlu acestor însemnări, el ar fi desigur: Necesarul Breban
Lucian Cremeneanu
Spectacolul unei personalităţi
Martie 2016. La 82 de ani, un scriitor urcă la volanul maşinii sale, îşi umple portbagajul cu cărţi scrise în ultimii ani şi porneşte prin ţară într-un turneu de promovare: Timişoara-Oradea-Cluj-Napoca-Iaşi. Se întâmplă în România, o ţară neprietenoasă cu conducătorii auto şi tot mai ostilă intelectualilor. Editura Contemporanul patronează această iniţiativă în cadrul unui proiect intitulat sintetic, dar şi idealist, România Citeşte, România Citeşte Punct Ro, mai exact, căci în vremurile cibernetice pe care le traversăm totul trebuie să poarte un punct, ceva pentru a exista de-a binelea. La volan, Nicolae Breban porneşte de unul singur un turneu cultural, care se va dovedi unul de mare succes.
Prozatorul a sosit la Universitatea Oradea după popasul-lansare de la Timişoara. Iniţiativa invitaţiei la Oradea aparţine Asociaţiei Pro-România Europeană, căreia i s-au 
alăturat Universitatea din Oradea şi Biblioteca Judeţeană „Gheorghe Şincai”. În 10 martie, ora 12, academicianul Nicolae Breban a umplut până la refuz Aula Magna, sală (de 280 de locuri) care, de obicei, devine neîncăpătoare în doar două situaţii: la cursurile festive de final de facultate şi atunci când mari personalităţi îi trec pragul. Scopul vizitei, la fel ca al întregului turneu, a fost lansarea în faţa orădenilor a romanelor Singura cale (apărut în 2011, reeditat în 2015) şi Jocul şi fuga (din 2015), primele două părţi ale unei trilogii de 2000 de pagini, pe care autorul plănuieşte să o încheie cu romanul Frica, aflat în lucru în momentul de faţă, după cum a mărturisit scriitorul.
În deschiderea întâlnirii, istoricul şi criticul literar Ion Simuţ, amfitrionul evenimentului, a adus în discuţie două subiecte recente – modificările propuse, într-un plan de reformă a programei de gimnaziu, de Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, în urma cărora ar dispărea limba latină din programa şcolară, iar numărul orelor de istorie şi română s-ar reduce la anumite clase, şi controversata Lege 217/2015, aşa-numita „lege anti-legionară”, prin care (după cum se înţelege din consecinţele ei) se condamnă partizanatele interbelice ale unor figuri de marcă ale culturii române (Eliade, Cioran, Ion Barbu, Noica, Mircea Vulcănescu, Vintilă Horia), existând riscul unor exagerări care decurg din absenţa unor disocieri între biografie şi operă.
Amfitrionul întâlnirii s-a referit apoi la alte probleme contextuale, importante pentru tema conferinţei lui Nicolae Breban – Apărarea şi promovarea valorilor naţionale. E important să ştim unde ne situăm şi cum răspundem la întrebarea: trăim într-o Europă a naţiunilor sau o Europă a regiunilor? Regionalismul european este o imensă capcană ce poate duce la eclipsarea valorilor naţionale. A doua problemă derivă din găsirea unui raport echilibrat între valorile individuale şi valorile colective. „Individul contează mai mult decât colectivitatea în vremurile de azi”, a afirmat Ion Simuţ, care şi-a continuat tirada la adresa globalizării excesive prin a atrage atenţia că neglijarea valorilor colective poate afecta însăşi cultura naţională. „Întregul sistem pe care îl trăim, capitalist sau liberal, are vicii”, a mai adăugat amfitrionul întâlnirii înainte de a-i îndemna pe intelectuali să facă o critică de sistem, nu de partid.
A urmat conferinţa, cu câteva explicaţii preliminarii. În ceea ce priveşte partizanatul legionar din perioada interbelică, Nicolae Breban a afirmat că nu susţine reabilitarea legionarilor, dar nici nu doreşte să fie incriminaţi scriitorii care au simpatizat cu ideologia Mişcării. „Legionarismul a fost singura mişcare autentică de gândire românească. A fermecat o parte din societatea de atunci datorită faptului că toate ideile îi veneau din adâncul fiinţei româneşti, nu de la ruşi, francezi sau turci, cum s-a întâmplat în cazul altor curente. România este, totuşi, o fiinţă politică recentă, suntem în preadolescenţă naţională, de unde şi întârzierea şi primitivismul, nivelul scăzut de civism, care se resimte şi acum” a mai spus scriitorul.
E important să ştim unde ne situăm şi cum răspundem la întrebarea: trăim într-o Europă a naţiunilor sau o Europă a regiunilor? Regionalismul european este o imensă capcană ce poate duce la eclipsarea valorilor naţionale
Nicolae Breban a aşezat în centrul argumentaţiei din conferinţa Apărarea şi promovarea valorilor naţionale trei stâlpi ai românismului, personalităţi care au simţit ideea unei naţiuni române, a unui stat unitar, în trei momente istorice diferite: Dimitrie Cantemir, Mihai Eminescu şi Nicolae Iorga. Literatura a avut un rol esenţial în pro
cesul de naştere a ideii naţionale, fapt evidenţiat de-a lungul timpului de marii scriitori ardeleni. Căci rolul literaturii, a mai spus la microfon Nicolae Breban, este de a lumina norodul, de a-l face conştient de ceea ce i se întâmplă.
„Nu am avut mari romancieri, ci, mai degrabă, mari povestitori. Românilor le place să vorbească mult şi să scrie puţin, să ia în râs şi nu să construiască serios. De aceea nu-mi place tipul de geniu al lui Caragiale şi îl prefer pe al lui Eminescu”, a mai adăugat Nicolae Breban, fiu de preot, care, în vremea comunismului, a fost dat afară de la facultatea de filosofie din Bucureşti din pricină că îl citea pe Platon. Şi tot legat de bucureşteni, scriitorul nu şi-a ascuns mâhnirea că mulţi dintre confraţii săi nu îl apreciază suficient pe Octavian Goga şi a recitat câteva versuri din poezia La noi, publicată într-un volum apărut în anul 1905 la… Budapesta.
Atunci când unul dintre profesorii din public l-a chestionat despre ce face Academia Română în aceste vremuri tulburi, în care multora li se pare că se doreşte tăierea rădăcinilor şi distrugerea valorilor naţionale, academicianul a răspuns că politicienii se feresc de Academie şi că prezenţa unor academicieni în Parlament a provocat recent alarmă. „Socoteala noastră le-ar încurca socotelile lor”, a mai adăugat scriitorul înainte de a începe o lungă sesiune de autografe.
Întâlnirea cu cititorii orădeni a continuat şi după-amiază, la Biblioteca Judeţeană Gheorghe Şincai. Tot în faţa unei săli pline, Nicolae Breban a vorbit despre cultură şi sinceritate, o temă sugerată de situaţia literaturii actuale. Au fost aduse în discuţie idei foarte diverse. Zbaterile personajelor principale din romanele Singura cale şi Jocul şi fuga se acutizează în perioada stalinistă; au înţeles că nu pot crede în ideologia comunistă şi au decis să mintă, să fie cinice, doar pentru a-şi atinge scopurile. „Lupta cu cenzura nu a fost atât de eroică, după cum povestesc astăzi unii dintre scriitori. Cine a avut tăria şi talentul de a scrie a făcut-o, a aruncat pe masă diamante, cărţile care rezistă”, a ţinut să precizeze autorul.
„Să fie doar vina lui Dej şi a Anei Pauker pentru ce ni s-a întâmplat în perioada stalinistă sau avem şi noi vina noastră?” a întrebat provocator scriitorul care consideră stalinismul nu numai un infern naţional, ci şi unul personal, care l-a obligat să se califice mai întâi ca strungar, înainte de a fi dat afară din facultate şi de a deveni scriitor. „Nu voiam să fiu scriitor, ci cel mai mare dintre ei, într-un sistem care îmi declarase război mie şi familiei mele.” De altfel, Nicolae Breban şi-a justificat superb setea sa de lectură din perioada tinereţii: „Citind, căutam realitatea. Ştiam că ceea ce se întâmplă în jurul meu nu este real, nu are cum să fie real”.
Revenind la tema întâlnirii cu cititorii de la Biblioteca Judeţeană, Nicolae Breban a afirmat că, în vremea comunismului, toată lumea minţea din diverse motive – pentru carieră, pentru confortul personal, pentru diverse avantaje, pen
tru familie sau copii ori din frică. „Ca să aflu ce a fost atunci, ce se întâmpla în jurul meu, m-am apucat de scris. Am aflat o mulţime de lucruri”, şi-a justificat autorul plasarea acţiunii trilogiei în perioada stalinistă, perioada adolescenţei sale.
Savuroase pentru public au fost şi amintirile prieteniei cu Nichita Stănescu („singurul meu egal”), părerea despre libertate („libertatea este un instrument, ca să-l foloseşti bine îţi trebuie mult exerciţiu”), modul în care a adus prima amprentă dostoievskiană într-o literatură predominant rurală (prin romanul Animale bolnave, 1968), nemulţumirea pe care o are faţă de primul său roman (Francisca, 1965), dar şi regretul că în România nu s-a trăit Renaşterea („Rana noastră în cultură care ne apasă, ne împiedică să vedem”).
Prezenţa la Oradea a academicianului Nicolae Breban a fost sintetizată potrivit, în încheiere, de către criticul Ion Simuţ: „Am asistat la spectacolul unei personalităţi, o seară a confesiunilor violente, confesiuni esenţiale”. Un demers literar pornit de la autoterapie prin scris, prin creaţie, mod în care autorul consideră că se poate ajunge la adevărul propriu, a aşezat pe masa literaturii române recente încă două romane şi îl pregăteşte pe al treilea. Dacă sunt diamante sau nu o va spune timpul, dar şi subiectivitatea fiecăruia dintre noi, locul în care, vorba autorului, zace frumosul.
acad. Victor Voicu
Nicolae Breban şi voinţa de a înfăptui
Prin formaţia mea bio-medicală am fost sensibil şi receptiv; m-a impresionat profund fenotipul creatorului, procesul creaţiei, mai ales în domeniul artelor. Pentru percepţia mea creatorul-om este o probă, o mărturie pământeană indubitabilă a modelului nostru absolut, marele creator. Nicolae Breban 
este probabil o îmbinare excepţională a unui talent de o factură aparte cu trăsături genetice transmise de-a lungul mai multor generaţii, de oameni educaţi, prin mecanisme epigenetice, pe care se grefează o experienţă personală dramatică, de luptă pentru căutarea drumului şi pentru împlinirea sa, printr-o voinţă neobişnuită de a face, de a înfăptui, o luptă antientropică. Romanul său Jocul şi fuga la prima frază aşa începe: „Ca să faci o treabă îţi trebuie voinţă; dar ca să faci o chestie deosebită, îţi trebuie geniu”. Pe Nicolae Breban l-a obsedat, cred, ideea să-şi dovedească sieşi că poate să facă, să făurească o lume a romanelor sale, cu întrebări multe şi mai puţine răspunsuri, să teoretizeze şi să explice în eseurile sale, fundamentele teoretice, conceptuale, izvoarele gândirii şi ale creaţiei sale. Evocându-l pe Goethe – „munca este singura compensaţie a acestei vieţi” – Nicolae Breban comentează „munca văzută ca o creaţie, se înţelege pasiunea modelată de ritmul încordării zilnice”.
Nicolae Breban leagă ideea de risc la care se expune creatorul şi implicit cercetătorul, de ideea de destin
Ştiu că-i place o frază, chintesenţă a vieţii lui, a privirii sale înapoi, o privire iscoditoare, autoevaluatoare, exigentă. Spune aşa: „După o vreme m-am aşezat pe marginea drumului, care a fost viaţa mea”. Este motto-ul la romanul său lansat astăzi Jocul şi fuga, alături de un altul din Friedrich Nietzsche: „Un joc, o roată din sine rostogolindu-se”. Cred că pe scriitor îl preocupă cu precădere riscul şi eşecul în viaţa creatorului de astăzi şi dintotdeauna. În Riscul în cultură am găsit reflecţii pline de sugestii şi realism dur: „Riscul în creaţie devine vizibil, sensibil, actual, distrugător abia în interiorul ei, în pura ei practicare; şi nu este unul contondent, sportiv-distrugător, ci seamănă cu filtrele Evului mediu, cu viruşii noştri contemporani, nevăzuţi şi ubicui, gravi şi respectabili! Devii cu adevărat conştient de el prea târziu, cu mult prea târziu, când realmente nu mai este nimic de făcut”. Şi mai departe: „Ce riscăm de fapt în cultură, în creaţie? Ratarea. Boala. Ridicolul. Infernul îndoielii”.
Nicolae Breban leagă ideea de risc la care se expune creatorul şi implicit cercetătorul de ideea de destin.
Pe de o parte, de nevoia de a oferi un model altora, dar „şi postura morală, într-o formă nedogmatică, ca exemplu, şi legătura ei aproape directă cu riscul, cu acel risc, repetăm, care înseamnă căutare curajoasă şi organizată, slujire îndelungată a unor obsesii creatoare de viziuni şi simboluri, nevoia de a descoperi noi legi ale materiei”.
Un mare, cred eu, şi respectat profesor de limba română – îl voi numi pe regretatul Eugen Campus, profesorul meu de limba română la Liceul „Sf. Sava” din Bucureşti în anii ‘50 – ne-a învăţat să caracterizăm personajele după limbajul lor. Acesta fiind un mod de identificare de către cititor a mijloacelor artistice ale autorului de a portretiza. Nicolae Breban îşi caracterizează personajele din romanul Jocul şi fuga altfel. Aşa cum spune un critic (Marian Victor Buciu), la Breban cititul auto-portretizează: „Eşti şi ce citeşti”. Atunci când citeşte personajul pe el se citeşte şi astfel se dezvăluie (Marian Victor Buciu). Ca să parafrazăm, am zice: spunem ce citeşti ca să-ţi spun cine eşti! Alex Ştefănescu îl citează c
u admiraţie pentru crezul său de a crea mari edificii de cuvinte, citându-l pe Nicolae Breban, care enunţă că un roman înseamnă „a construi un turn pentru a face prizonieră priveliştea” sau „a construi o grădină pentru a încarcera fluturii”.
Surprinzător, i se reproşeaza lui Breban o anumită atitudine non-combat, opera sa rămânând exclusiv o virtuozitate artistică (Alex Ştefănescu în România Literară). Criticul crede că Nicolae Breban rămâne neclintit la masa de scris, „în timp ce alţi scriitori îşi risipesc vieţile pe baricadele zadarnicelor lupte politice”. Acelaşi critic subliniază „surditatea acestui mare romancier, la care nu ajung niciodată observaţiile critice referitoare la opera sa”. Am multe motive să cred altceva despre Nicolae Breban, distinsul nostru coleg, din mai multe schimburi recente de idei şi din prezenţa sa publică din ultimul timp.
Într-o întâlnire din 2015 cu ocazia sărbătoririi a 60 de ani a romanului Moromeţii de Marin Preda la Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, sub coordonarea acad. Eugen Simion, Nicolae Breban a spus ceva de mare semnificaţie, care este esenţa dramei comuniste a poporului român: „Drama mare a comunismului, dar n-o spune nimeni, o spun eu şi am s-o tot spun până am să mor, nu a fost nici a intelectualităţii, nici a bisericii, nici a marii finanţe, marea dramă a fost cea a ţăranului român!” Şi eu cred, de asemenea, cu profundă amărăciune aceasta. În plus, să nu uităm că marile noastre valori au fost de origine ţărănească!
Apropo de opinii, Nicolae Breban spunea în acelaşi context: „Dar eu nu prea am tact, eu spun ce cred eu, într-o ţară în care toţi tac ca oile!”.
În mediul virtual, am identificat o întrebare „De ce deranjează Nicolae Breban?”. La care iniţiatorul îşi răspunde: în plan politic – nu face parte din gaşcă; în plan artistic, pentru că nu are egal ca romancier român în viaţă, printre „gorilele găştii”. (Contele de Saint Germain). Mă întreb şi eu, de pe margine: de ce Nicolae Breban, un romancier uriaş, un român de dimensiune europeană nu are parte de ce i se cuvine, implicit culturii, literaturii româneşti?! Probabil că românii au trecut pe lângă mai multe premii Nobel pentru literatură, ştiinţe, medicină, biologie. Cât mai suntem dispuşi să pierdem, pe mâna noastră?
Felicitări, dragă Domnule Acad. Nicolae Breban, dragă Nicolae, îţi dorim să ai multe satisfacţii în continuare, iar nouă tuturor, mai ales elitei româneşti, dorim să ne vină gândul cel bun, mintea românului de pe urmă.
Grupaj realizat de Andrei Potlog
