Să nu ignorăm căile de lectură propuse epigrafic în romanul Gabrielei Adameşteanu, Voci la distanţă (Polirom, 2022). Mottoul din Connie Palmen spune, fără a fi o noutate, că existăm doar „la mila şi invenţia altora”, nu prin noi înşine, dar în interdependenţă, mai mult, în dependenţa celor inadaptaţi faţă de cei adaptaţi social.
Partea întâi, Ţara urşilor, găseşte, pe urmele lui J. Renard şi Ph. Claudel, familia conflictuală şi secretă. Istorii dramatice de familie se derulează prin trei, patru generaţii. Viaţa umană, prin regulă aleatorie, se adăposteşte într‑„un statut, o familie”. Capitole explicite prin titluri arată cum copiii depind de părinţi, iar bătrânii îi încurcă pe toţi. Şi moartea (le) e interzisă verbal vârstnicilor. Pe bătrânii din vestul Europei, româncele sărace, săracele românce, îi asistă pentru viaţa ca supravieţuire măsurată‑n „ioro”. În toată lumea, „primii din lanţurile familiale la care renunţă copiii sunt bătrânii”. Conjunctura pandemiei de Covid tot pe bătrâni îi defavorizează primejdios. Sexele antagonizează diferit, la „o străveche competiţie între femele pentru mascul” se adaugă infidelităţile masculine „de luat în seamă doar dacă stricau echilibrul familial”. Legăturile de familie devin periculoase şi pentru că sunt în discordanţă cu poziţiile ideologice şi politice.
Familia, viaţa, Anda le vede ca fugă de singurătate şi de entropia totuşi stăpânitoare. Anda e sora geamănă a unui „transfug” cu soartă incertă, parte dintr‑o familie „recompusă” şi o mamă nemulţumită de opţiunile de neînţeles ale copiilor. Ea îşi reproşează că nu şi‑a ambiţionat copiii, lipsiţi şi de noroc, în Franţa, Olanda, America.
Doar „medic de spital”, Anda şi soţul dintâi îşi fac stagiul la ţară. În Bucureşti, apoi: corupţie, abuzuri (şi în cazul decretului anti‑avort), carieră grea, gărzi multe, dar puţin plătite. Prima căsătorie (cu Andu, ajuns şef de secţie datorită puternicului Tatarcan) e însă traumatizantă, bătrâneţea îi e apăsătoare fizic şi psihic, hărţuită de de(n)sele
amintiri dureroase. Pe al doilea soţ, Sandi, îl are pe conştiinţă, pentru că l‑a trimis chiar ea la moarte, la TVR, la chemarea criminală a uneltei noului regim. Grupul muzical obsesiv, ABBA, îi întreţine incertitudinea prin mesajele de a juca toate cărţile împreună şi prostia de‑a juca după reguli. Găseşte şi ea istoria deturnată obscur, echivoc: „nu ştie nimeni ce‑a fost” în decembrie 1989, moştenirile ajung cedări de drepturi litigioase sub presiunea legilor zadarnice. Adversităţile sunt numai divergenţe îndoctrinate. Morala s‑a evaporat, delatorii iau vina drept depresie. Izolată într‑o staţiune prahoveană anonimă, Anda recunoaşte că „Locurile ne absorb vieţile…”. În ţară, totul se scaldă în „troaca” politicii.
Disoluţia familiei vine, crede Anda, din Occidentul exportator şi de homosexualitate, care răstoarnă sau „resetează mintea”. Ştiinţa nu ajută: „Psihologii, ai avut şi tu de‑a face cu ei, se bagă în seamă, dar bâjbâie mai rău decât noi, medicii.” Psihologismul îşi apropie „simptomatologia lui Oreste, cel urmărit de Furii”.
Personajele irump de pe toată scara socială, familie, rude, slujnice, colegi, oficialităţi, contextualizând istoria de la Cuza la ultimele zile. Foarte recent, C. I. A. prevesteşte invadarea Ucrainei. Naratorul, ca (supra)ascultător, distanţat, la telefon, este, în romanul preponderent vorbit, şi personaj, prin discurs. „Agnostica” (o cunoaşte naratorul, vocea pătrunsă în personaj şi complice cu cititorul) Letiţia a scris un neaşteptat, la propriu, roman gros, pe care vrea să‑l publice‑n România şi să recapete moştenirile: e doar unul dintre pretexte. Există numeroase prezenţe episodice. Izbeşte numărul exilaţilor, unii neîntorşi în ţară. Corina, care se declară „boiarcă” (boieroaică?), urmăreşte şi ea recuperări de averi, după ce lucrase cu nomenclatura şi Securitatea, participând chiar în 22 decembrie 1989 la „tocat fişe de cadre, reclamaţii, denunţuri, documente secrete”, fără să simtă vreo vinovăţie, moare de Covid la încheierea stranie a pandemiei. Claudia Moraru, bolnavă de cancer, ca să moară, revine în ţară. Dorin Tartacan, coruptul ginecolog, „regele avorturilor” în comunism, cu fiică şi ginere în sistem, suferă şi el, ca Ceauşeştii, nu doar în perspectiva Andei, dreptatea imanentă.
Secretele, direct notate în titlul capitolului 8, apar larg diseminate în roman. Din perspectiva naratorului obiectiv, romanul, în latura sa reflexiv‑ideatică, e, dar nu în sens defavorabil, chiar tezist: „Nu există viaţă fără secrete, însă cei mai mulţi morţi reuşesc să şi le păstreze, mai ales dacă sunt anonimi şi memoria publică nu le reţine numele, nici nu le scotoceşte vieţile.” Aici, potrivit mottoului, poate fi chiar nexul romanului. E un mod de viaţă disimularea. Satisfacţia secretului, a neadevărului propriu, e egalată doar de pătrunderea secretului celuilalt, practicată şi de Anda: „a tras‑o ieri de limbă pe Letiţia”.
Pe faţă, Anda se arată utilă şi favorabilă scrisului: „eu îţi spun poveşti fiindcă mă gândesc că poate o să le scrii”. În dos, atitudinea e de culpabilizare: „La cei ce scriu, totul e de vânzare.” Greu de suportat adevărul de către om în societatea închisă (cazul jurnalului inginerului Ursu, aluziv, numit abia în partea a doua a romanului), dar şi în cea deschisă. În libertate, există nostalgia cenzurii, mai ales în scris. E mare risc vorbitul în gura mare, înţelege Anda, care produce un fel de jurnal oral, la telefon. Autocenzura e o dată dificultate de expresie. Există realităţi destinate tăcerii.
Ameninţarea de moarte a celor bogaţi (proprietatea ajunge chiar furată) e decupată în mottoul din Ap. Iacov pentru partea a doua a romanului, Folderul Andei. Castelul construit în 1892 e pilda, prinţul nu l‑a locuit, fiind sortit Securităţii. Nu dau încă socoteală primarul staţiunii şi soţia lui, Florenţa Busuioc, fostă Flori Trif, femeia descurcăreaţă, învârtită ca o figură mecanică, pentru care viaţa, ca şi familia, se recompune mereu. (Filosofia vieţii, după Anda, e banală: „Viaţa pare la început lungă şi plictisitoare, iar într‑o zi te trezeşti că a şi trecut.”) De reţinut că doar odiosul Tatarcan e „om de familie”. Generaţiile s‑au rupt moralmente, vestind apocalipsa etică: „Meseria de părinte este falimentară, nu se poate să nu greşeşti cu ceva, iar după ce mori, copiii te tot evaluează, de obicei cu indulgenţă. Poate asta‑i adevărata Judecată de Apoi.” Anda, spirit moral, crede că vinovăţia, ascunsă sau arbitrară, e absolut omenească. România rămâne un tărâm ascuns, secret: „Nu poţi să verifici nimic în ţara asta.”
Bine aşezată‑n context e povestea, indirect recunoscută ca fiind documentată după „tabloide”, cu boala numită talasemie şi familia (de spioni) Trif (el mort curând suspect, ea chiuretată şi remăritată) din „subterana” regimului comunist prin care Anda şi soţul ajung „ca musca‑n lapte” la hotelul Amfiteatru din staţiunea Olimp. Se (re)documentează fauna nomenclaturistă: „conducătorii comunişti, cele mai carnasiere animale politice”; avortările tragice ale gravidelor revoltător uitate, „secretizate”, azi, asociate cu conştiinţa pedepsei divine: „pe astea le‑au plătit şi El, şi Ea, şi copiii Lor la acel Crăciun şi în anii care au urmat”; dilemele populare: „Revoluţia sau ce‑a fost”; dezvăluirile irepresibile: „Dar cu realitatea cine poate să se pună?”
Vocile distanţate şi îngândurate de pandemia de Covid, fragmentate, frământate, sunt ascultate de Gabriela Adameşteanu printr‑un narator extra‑diegetic; în prima parte a romanului, cu dublă instanţă narativă, obiectivă şi subiectivă. Multe personaje sunt conţinute în aceste voci aflate în monolog dialogal. Recurenta observare (şi) a naturii propriu‑zise, dincolo de omenescul incert, instabil, migrator, vine, în linie idealist‑romantică, în contrapondere, ca profundă stabilitate dominantă. Viaţa apare ca roman, unul total documentat, istoric şi cotidian, poate prea amănunţit uneori, atunci când existenţa tinde să copleşească epica: de exemplu, într‑un abundent jurnalism juridic.
Compoziţia de tip puzzle e de fapt prezentă în tot romanul, indiferent de proporţia de obiectivitate şi subiectivitate. Reflecţia despre scris e mai prezentă în partea a doua, cea scrisă, prima fiind parţial vorbită de personaj, parţial comentată de narator. O anume incertitudine există şi în scris. În privinţa destinatarului, cel intra‑diegetic: „nu ştiu cât scriu pentru Letiţia şi cât pentru mine”. În privinţa conţinutului care trece limita secretă, de autocenzură: „Nu ştiu de ce scriu toate astea acum, după ce le‑am închis în mine atâta vreme.” Ori a rostului nestăpânit, insondabil: „Dar ce naiba m‑a apucat să scriu toate astea?” Anda scrie fără experienţă şi talent certificat, spontan, autentic (în linia Gide‑Camil Petrescu, nu fără Balzac şi, la celălalt capăt, experienţa autoficţiunii), dar cu intenţia de a şterge unele fragmente autobiografice (iar acum ce nu se şterge se aplaudă). Intenţia Andei e de a spune (celălalt pretext major) Letiţiei povestea castelului („chit că are multe spaţii albe”), în scopul „să rămână ceva din tot ce‑am trăit şi eu”. Ce oferă ar fi numai ciorna pentru romanul posibil scris de Letiţia fără cenzură (recomandabilă când se scrie despre alţii). Această grijă faţă de echilibrul tensional între realitatea cuprinzătoare, dar previzibilă şi variaţia expunerii ei face romanul acaparant şi rezistent. Vorbirea are întotdeauna la Gabriela Adameşteanu o puternică amprentă epică, fiind, sui generis, paradigmatic narativă.
■ Scriitor, profesor universitar, istoric şi critic literar
Marian Victor Buciu
