Grădinile austere ale Aurei Christi sunt alcătuite din Semne și Psalmi, prin intermediul unei călătorii poetice care explorează profunzimea sufletului uman în căutarea sacrului.
Semnele
În Semne se merge cu farurile stinse, suntem copleșiți, poate chiar aspirați în prăpastia lumii, asemenea interiorului unui vârtej. Înainte vi se arată omul care trăiește la fiecare pas, se împacă cu destinul și respiră în acest loc numit lume, apoi își îndreaptă privirea spre lumină. O „lumină impură”. O lumină care ne permite să privim înlăuntru, unde totul este întunecat, voalat. Și astfel, pierdut în această ceață a existenței, omul rezistă „fără să‑și pună întrebări /fără să‑și dea un răspuns” (p. 9). Pentru că răspunsul nu există. Sau poate, dacă există, este atât de inuman și incomensurabil, încât rămâne dincolo de orice înțelegere.
Și atunci, în fața acestei apocalipse – înțeleasă ca revelație, în sensul său etimologic cel mai radical – lumea se re‑învăluie, se reacoperă cu un văl pentru a se ascunde, atât de mult încât „nu mai înțelege nimeni nimic” (p. 11), și fiecare dintre noi rămâne în bârlogul său, „ca zeii încolăciți în matca unei alte vorbiri” (p. 11). Cuvinte care, însă, nu mai conturează o lume, nu prefigurează un sens, pentru că acestea sunt de acum încolo goale, săpate, gravate în inimă, neînsemnate în esența lor. Ce este lumea aceasta? Care este sensul sau direcția spre care suntem destinați?
Poetica Aurei Christi sapă în vidul infinit al misterului. În curajul de a întreba și de a vedea că, uneori, „cădem în gura unui zeu/ plângând în hohote. Și el– hélas – necunoscut” (p. 13). În aceste versuri se află ecoul din Nietzsche. Este moartea lui Dumnezeu. Nu numai a Dumnezeului biblic, dar și a celui filosofic. Dacă Dumnezeu moare, moare și adevărul, și pretenția de a spune, de a urmări ceva incontestabil adevărat. Şi dacă adevărul moare, ce este atunci îndreptățit să existe? Și de ce? Şi în ce măsură? Aici Dumnezeul care moare este acela care știe cum stau lucrurile. Și lucrurile stau suspendate, în așteptare, acum: de acest adevăr este conștientă Christi. Stau. Dar nimeni nu mai e în stare să spună cum.
Și „nu‑i nimic de făcut” după ce citești sentința „soarele înghite camera în care scriu” (p. 19). Fiecare lucru, așadar, se înclină spre moarte atât de mult, încât „totul ia culoarea, gustul cenușii” (p. 23) și ceea ce rămâne împietrit devine marmură, într‑o strălucire de întuneric capabilă să anunțe doar iluzii. (v. p. 25).
În mod clar, sunt iluzii fără speranță, puse în muzică de un cântăreț orb care „vede în fiecare un apus fără sfârșit” (p. 31). Este, în această experiență, durere și descurajare care aduc, în Christi, „dorul de cu totul altă lume”(p. 37), o lume în care mântuirea este așteptată cu nerăbdare: chiar dacă drumul este accidentat și poate aproape imposibil de dus până la capăt. Pentru că îngerul care o însoțește este șchiop și, în plus, nu cunoaște bine drumul. Și chiar este probabil să nu existe nici un capăt. Și atunci, încă o dată, se sedimentează doar întrebări. Întrebări fără răspuns. Sensul vieții. Sensul morții. Totul rămâne suspendat de un fir, cu riscul de a cădea într‑un vârtej disperat.
Psalmii
Psalmii se deschid cu zilele supuse morții. Unei morți care întunecă și înspăimântă. Și aici persistă acea senzație de descuamare vorace, acea bănuială de moarte care înghite realitatea și timpul, dar deși înghite totul, nu reușește să spulbere întrebarea referitoare la sens, aruncată absolutului: „Și mă întreb la ce te gândeai/ când din lut și apă ai modelat calul/ iar din văzduh – ca dintr‑un vis nespus – / ai smuls iarba, dându‑i foamea de culoarea verde/ și umbra crudă a florilor de mai?” (p. 101). Este întrebarea obișnuită, supărătoare, care caută o prezență, invocă apariția unui chip: „Arată‑te cât mai silabisesc întunericul/ cu tremur învățându‑l pe dinafară/ Arată‑te lângă bătrâna mea mână de ceară” (p. 103).
La care zeu supraomenesc, la care absolut se referă Aura Christi? Este o întrebare enigmatică. Dar ceea ce este sigur este că din extrema depărtare, în care sălășluiește Absolutul, acel Absolut, tocmai ab‑solutus nu răspunde.
Plimbându‑se prin Grădinile austere, cititorul se trezește pierdut, confuz, poate chiar înspăimântat, astfel încât să perceapă o durere abisală. O durere care provine dintr‑o rană nevindecată. Pentru că lespedea este adâncă, golul este nemăsurat: și cine are inimă să arunce o privire spre ea, rămâne vrăjit și așteaptă. Așteaptă un înger – chiar șchiop – al unui cuvânt‑zeu care știe să spună moartea și viața, îngerul care ne însoțește printre trandafirii grădinii noastre austere, de‑a lungul naufragiului din zilele noastre.
Postfață la volumul „Grădini austere”, Ediție bilingvă română‑italiană, versiunea în italiană de Cinzia Demi, Editura Puntoacapo, 2024
Traducere de Adriana Ungureanu
■ Scriitor, poet și dramaturg (Italia)
Alessandro Pertosa
