Cazul păsării în spațiu

„A mea pasăre e zborul
A mea pasăre e dorul.”
Petru Cârdu, din volumul
„Nediferenţiată dorinţa de pasăre”

N‑au trecut neobservate imaginile păsării pe care Petru Cârdu, magicianul „aducător” al „ochiului” liric, prevestitor şi vizionar, le‑a folosit în poeziile sale de debut, la începutul anilor şaptezeci ai secolului trecut. Aceste figuri de stil sunt adânc înrădăcinate în fauna folclorică a valorilor tezaurului cultural românesc, în primul rând, din cauza credinţei că pasărea aduce veşti proaste, boală sau moarte, cum ar fi aceea despre corb care spune că Dumnezeu l‑a blestemat colorându‑i penele strălucitoare în negru. Este la fel şi crezul în existenţa unor păsări imaginare, groteşti, fermecătoare, a căror frumuseţe unică le‑a fost dat să o cunoască doar înzestraţilor, şi care, prin cântecul lor, ecou al singurătăţii, îl poate întineri pe ascultător. Poetica timpurie a lui Cârdu nu a avut înrădăcinări în credinţa populară, deşi există unele reflecţii critice care au sesizat intenţia poetului de a „folosi modele tradiţionale sau riturile de repetiţie” pentru „mitologizarea discursu­lui prin muzicalitate” (Paul Areţu). Ideea despre lume a tânărului poet din acea perioadă este concepută dintr‑o mirare, adică cugetare şi îndoială: „Acesta e drumul meu, drumul vântului/ Crescut pe o întrebare”. Că viaţa scriitorului este strâns legată de opera sa literară, aşa cum era convins Adler, se poate demonstra şi în cazul poetului Petru Cârdu. Poetul face confesiuni într‑un interviu acordat unui cotidian românesc, unde mărturiseşte că s‑a hotărât pentru studii în România, la începutul anilor şaptezeci, pentru a‑l cunoaşte pe Brâncuşi: „Visul meu dintotdeauna a fost să scriu o carte despre Brâncuşi”.

Pasărea în văzduh este poate cea mai cunoscută operă a lui Brâncuşi şi prezintă variaţii după Păsărea în spaţiu. În context mai larg, această capodoperă sculpturală este demonstraţia relaţiei dintre artă şi mit, forme arhetipale şi legende. La Brâncuşi, înaintând în timp şi cu diverse variaţii pe această temă, „pasărea” pierde caracterul real, abandonându‑l pe seama zborulului ca simbol. Pasărea în văzduh devine ideea eliberării de gravitaţie şi, implicit, a evadării din lume.

Ne întoarcem la poemele lui Cârdu din Aducătorul ochiului, în care regăsim ideea „rostirii păsării” (căreia i‑a dedicat un ciclu cu acest nume) şi o presupusă dedicaţie lui Brâncuşi, prin care poetul ne îndrumă spre o fundamentală dualitate: Cârdu ne conduce spre acel celălalt care‑i lipseşte pentru a se putea pe deplin realiza. Poetul s‑a născut din vânt, precum mărturisesc versurile din Rostirea de fiecare zi, discurs al nădejdii, care trebuie repetat în vorbirea cotidiană: „Să râd cu pasărea./ Nu credeam să învăţ a râde”.

Cârdu n‑a apucat să publice o carte despre Brâncuşi, dar, citind versurile din Aducătorul ochiului, ajungi la concluzia că aproape nici nu mai era nevoie.

■ Poet, profesor, traducător, publicist

Gabriel Băbuț