La Breban, doar posibilul este suveran. Proiecţia în viitor, ca atare. O vedem cum funcţionează şi în genul memorialistic. Cât priveşte convenţia epică, mereu afirmată, ea nu exclude discursul para-literar
Ficţiunea documentală
Există la Nicolae Breban, nu doar în Viaţa mea (Ed. Polirom, 2017), o acută şi paradoxală precizie – chiar şi a indeciziei –, asumată mereu clarificator, într-o măsură a accesibilităţii ori inaccesibilităţii, ambele recunoscute. Ce fel de carte citim aici, în ceea ce numeşte autorul, ca nu puţini alţii, dar cu totul altfel, Viaţa mea? Citim în câteva locuri, bine plasate de mintea creatoare liberă a scriitorului (care, demult, nu îşi mai rescrie, doar îşi scrie cărţile), pe la începutul, spre sfârşitul, ori în miezul Vieţii scrise, 
unele amănunte auxiliare, necesare. Şi aici, cum ar spune teoreticianul U. Eco, cititorul este în text, în fapt el este în autorul însuşi, iar noi, cititorii din afară, oricât ne-am autonomiza, nu-l putem discredita. Îl putem doar „suspecta”, însă într-un mod profesional, critic, pe cât ne e posibil obiectiv-subiectiv, propunând o cale de lectură, interpretare, înţelegere şi evaluare. Aşadar, la început, Breban ne convoacă – aşa-zicând lectorial – în „acest text oarecum testamentar”. De reţinut: oarecum. Şi pentru a nu uita, ba chiar pentru a fixa „convenţia” scriiturii, spre sfârşit, el repetă, nuanţat, şi acum exact: cartea aceasta este un „testament pe jumătate fals”. De reţinut: egalitate (dar nu, în sens comun, de confuzie) între fals şi adevărat. Câţi au curajul acestei decelări de premisă, de metodă, dusă nemţeşte, goethean, până la capăt? Aici se procedează mai puţin ludic, sau cu o mai rară gravitate ludică, însă cu o gravitate accentuată, de un grad înalt, anterior (de) neatins. Citim undeva, în nexul cărţii, că noi, cititorii, stăm aplecaţi peste „aceste pagini, poate ultimative”. Să reţinem: poate. E doar o posibilitate. La Breban, doar posibilul este suveran. Proiecţia în viitor, ca atare. O vedem cum funcţionează şi în genul memorialistic. Cât priveşte convenţia epică, mereu afirmată, ea nu exclude discursul para-literar. Rezultă o ficţiune documentală aparte, demnă de a fi înregistrată de naratologie. Da, şi acestea sunt nişte „confesiuni intime”, sintagmă care amalgamează sau intrică esteticul şi eticul. Condiţionarea morală îi este şi, totodată, ne este impusă: eul intim rescenarizat epic, ficţional şi deopotrivă documental, se află, la peste 80 de ani, la o „vârstă ce nu mai acceptă nici un subterfugiu”. Dacă mai există vreo stratagemă literară, ea înseamnă, pe cât îi devine posibil, o excludere a oricărei stratageme. Convenţie de o maximă deconvenţionalizare textuală. O astfel de carte, structural „amfibie”, animal totodată de apă şi de uscat, se cade, fără a decădea în vreun fel, a fi „judecată” şi etic, şi estetic. Operaţie grea, profesional, deopotrivă literar, critic, dar şi juridic/moral. Mai cu seamă dacă nu-l credităm suficient pe primul ei cititor, autorul însuşi.
Viaţa: o (auto)critică iniţiatică
Vasăzică: Viaţa. Cuvânt cuprinzător, ultim(ativ), esenţial, total, trăit şi chiar cunoscut de noi toţi mai mult sau mai puţin parţial. Viaţa, mereu alta, altfel. Viaţa, retoric vorbind, un termen oarecum „sinecdocic”, mai larg sau mai restrâns, nu doar la oameni diferiţi, dar şi la parcursul existenţial al unui singur om. Dar înlocuibil tot cu el însuşi! Deopotrivă întreg şi parte, efect şi cauză.
Epigraful cărţii, citat din autorul însuşi, ne dezvăluie în principal nu un drum, ci „marginea drumului”. O viaţă dusă în deficit de spaţiu vital, a cuiva care se simte în totul vital. Dar cât i se dă, la cât mai are – iată problema, tensiunea existenţială a lui Breban, omul şi scriitorul. Descoperită şi conştientizată la om, apoi transferată la scriitor.
Cartea iniţiază (într-)o nouă confesiune (mărturisire), orientată mai degrabă (auto)critic. Se aplică la o viaţă întinsă printre „câteva reuşite”, mai cu seamă ale scriitorului, şi printre mari, uneori inexplicabile, obsedante, „dezamăgiri”, ale fiinţei în întregul ei.
Sensul vieţii, aflăm că i-a zis tatăl lui Breban, care i-a marcat calea indirect, nu direct, cum ar fi dorit, este slăvirea lui Dumnezeu-Creatorul. Un dar de recunoscut, în sensul cel mai complex. Nu un dat în sine. Viaţa este ca un cadru abstract, care devine trăire concretă, nu doar fizic, dar şi mental. Mai ales mental. Şi mai cu seamă în fazele de retrăire. Când intră în tensiune, dacă nu ar trebui spus chiar într-un război, o luptă (agonie, potrivit etimonului grec), cu baza gândirii, aşadar cu memoria. Cu dictatura amintirii ei. Cu timpul care transformă, metamorfozează şi, mai mult, anamorfozează viaţa în trăire. Viaţa este „materie” de lucru al minţii, care (se) ascunde de la rădăcină. Breban nu doar suspectează, el chiar acuză memoria, camuflată cu sau în viclenie, care atacă întreaga viaţă, din toate poziţiile. Este, astfel, „viaţa, un «obiect» care se pretează atâtor vanităţi şi samavolnicii ale memoriei”. Iar memoria nu atât dezvăluie, cât ascunde. Iar dacă memoria se substituie vieţii, viaţa însăşi devine ascunsă, misterioasă. Fapt dat pe faţă tot mai insistent şi convingător pe parcursul Vieţii…, al celei scrise.
Vocaţia: din labirint în cerc
Ipostază a Eului, Sinele, după cum rememorează epic şi, mult mai intens, analitic, Breban, este trecut prin, cum notează, tenebre. Formele vieţii îl surprind. Sunt obscure, material şi vizual, aparenţe în mod obişnuit de vis, nu o dată de coşmar. Viaţa are o evidenţă de stafie. Termenul popular, din fantasticul folcloric românesc, este elogiat în carte pentru virtuţile sale taumaturgice. Subiectul viaţă se arată posesiv, torturant, în chip de vedenie: alt termen din aceeaşi zonă a imaginarului salvator de real. Formele (meta)fizice ajung conştientizate mitic-geometric, epic-riguros, exemplar şi precis, intuitiv şi conştient. Contemporanul nostru a trăit ca vechiul grec şi repetă că viaţa i-a fost un labirint. Dar un labirint care s-a transformat, de la o vreme, prin reflex modelator, livresc, dar total trăit, prin Fr. Nietzche, într-un cerc.
Vitalistul om, nu o dată paradoxal, de o ambiguitate metodică, frizează nihilismul, până la un nivel de existenţă şi expresie. Prin expresie, el nu ezită să nege viaţa, care, citim, „nu există”, dar tot prin expresie o reabilitează, îi dă curs la existenţă. Viaţa, îi citim apoi precizarea, nuanţarea radicală, nu există decât „în formă epică”. Prin limbajul generator de lumi. Privind tot dinspre origini, tradiţie, vechime, folclor, el contemplă viaţa ca un „basm «neliniştitor»”, citim într-un loc, iar în altul, mai îndepărtat în spaţiu (cel scris, al cărţii), notează mai apăsat, mai deplasat (adică metaforic!), că viaţa este „un basm şi un coşmar atroce”.
Din contemplativ şi categorial, trece în concretul autobiografic, pentru a-şi consemna, iar apoi pentru a-şi argumenta, narativ-analitic, „cam prea accidentata mea viaţă”. O viaţă de un „epic”, s-ar spune, ajuns aproape de extrem. Oricum, la limita suportabilului şi, îndeosebi, a nedoritului. Mai ales pentru cineva care ar agrea mai degrabă o viaţă în linie şi, mental, în descompunere, ca obiect de analiză. Iar analiză înseamnă la origine chiar descompunere. Omul are o viaţă „prea accidentată”, adică prea „compusă”, şi nu din interior, ci din afară. Din istoria propriu-zisă. De unde vin răul, agresiunea, deturnarea mitică, i- şi a-morală. E previzibil şi motivant, să nu uităm, faptul că Breban numeşte nu doar viaţa, dar, undeva, tocmai istoria, „un fel de «poveste minţită», cu «zgomot şi furie»”. Formulă livrescă, epică, teatrală, shakespeare-ană. Viaţa este improprie tocmai pentru că este alterată de istorie. Pentru a face faţă neputinţei, Breban a mai ales ceea ce a mai putut, adică, mărturiseşte: „calea ambiguităţii”, în operă şi viaţă. Din marginalitate, în ambiguitate, iată modul său de (supra)vieţuire. Dar, pentru ca să subliniez şi eu această ambiguitate: şi de supra-vieţuire. A (supra)vieţuit în labirint, a supra-vieţuit în cerc. Şi-a (în)tors, învârtit, mişcat, închiderea, dându-i existenţă, chiar una, în felul său, armonioasă, de circularitate deopotrivă calmă şi (re)tensionată. Înainte de supra-vieţuire, a existat, desigur, (supra)vieţuirea, ca scriitor, ca justificare a omului: „Voiam să supravieţuiesc, să public…”. Îşi pledează acum casa (pro domo), fiinţa, opera, la bara istoriei neîndurătoare, capricioasă, schimbătoare, cu ceea ce este ori (a)pare durabil. Iată-i credo-ul bio-grafic aplicat sieşi: „Cred că mă apără mai ales un fel de inconştienţă aliată cu o acută naivitate artistică şi un crez în vocaţia mea, pe un fond de vitalitate puternică, inepuizabilă şi care, se vede, continuă până în senectute”. Se simte, ca atare, apărat, ba chiar eliberat, de ceea ce s-ar califica drept neputinţe sau fragilităţi, de regulă nemărturisite. Dar Breban mărturiseşte împotriva sa şi totodată pentru sine, de la limita de nemărturisitului. A răspuns, aşa fiind, unui glas chemător la creaţie artistică, şi s-a bazat tot pe rezistenţa vieţii, care se opunea parcă ei însăşi, altfel spus, s-a bazat pe el însuşi, ca „posesor” al vieţii care l-a prins în val.
Perioadele vieţii sale sunt trei. Prima, lineară, paradiziacă, notează undeva că a durat până pe la 17 ani, când, eliminat din şcoală (liceu), s-a îndepărtat de familia restrânsă şi lărgită, de comunitatea rurală şi provincială agreată. A doua, notată, uşor nesigur, ca durând vreme de 15 ani, de la 15-16 ani la 28-30 de ani, este numită „labirint existenţial”. Ştim că acesta s-a metamorfozat uimitor (epustuflant, mai spune Breban), în Cerc, ultima, înglobându-le pe primele două. Aici încape şi o (sub)perioadă, marcată de o altă marginalizare decât cea socială, de clasă: este una politică, de pedepsire a disidenţei. „Perioada mea de underground a durat vreo optsprezece ani, traversată, e drept, începând din toamna lui ’77, de ieşirile tot mai dese în străinătate.”
Viaţa e „atroce aleatorie”, aşadar cumplită şi nesigură, cumplit de nesigură, dedată la zar (alea!), iar noi o „manipulăm” cum putem. Inconştienţa, naivitatea, vocaţia, vitalitatea, toate împreună, i-au dat putere, o putere de viaţă şi de creaţie omenească. Şi a izbuti ţine de aleatoriu, măcar la modul opţional, prin a te supune la ceea ce eşti şi poţi să fi. Ce „ştie” Breban despre viaţă este că rămâne fundamental ascunsă, iar ceea ce reuşim să păstrăm este doar „un schelet incomplet”. Dar de aici încolo poate începe creaţia, prin forţa imaginarului.
