Editura Academiei – Semnal editorial
În mai multe timpuri şi locuri şi moduri au stârnit interesul cărturarilor – ca să desemnăm, sub această etichetă, pe toţi autorii de texte ce vin în atingere cu subiectul nostru – povestirea biblică despre Iona, motivul tematic-simbolic şi personajul ei central. Vom alege aici două tipuri de abordare – religioasă, respectiv, poetică – suficient de îndepărtate în timp, situate oarecum la extremităţile unui larg evantai de orientări „teoretice”, de „metode” hermeneutice şi de „mijloace” exploratorii (cum ar fi etimologia şi evacuarea sensului literal pentru recuperarea şi etalarea celui ascuns, spiritual, de o parte, şi, de cealaltă, revisarea amplificatoare a reveriei poetice stârnită de nucleul imaginar al povestirii, aşa cum o probează documentele „literare” anume selectate). Autorii care ne vor reţine atenţia sunt Maxim Mărturisitorul şi Gaston Bachelard. Teologul s-a referit la motivul biblic mai pe larg în Răspunsuri către Talasie (631 – 633), iar poeticianul în Pământul şi reveriile repausului (1948).
Tâlcuirea Sfântului Maxim se înscrie în tradiţia admiterii unei pluralităţi mai mult sau mai puţin coerente de sensuri ale Scripturii – cu mici fluctuaţii terminologice: literal, anagogic, alegoric şi spiritual. Căci este scris, cum spune apostolul Pavel: „Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe 
El” (I Corint. 2, 9). Rugat de egumenul Talasie să descifreze, pentru cei mai puţin instruiţi, diverse locuri grele din Biblie, Maxim răspunde la cele 65 de întrebări mobilizând întreaga sa mare erudiţie, competenţa sa filologică şi teologic-hermeneutică dintre cele mai înalte, adeverind astfel cuvintele prin care îl cinstea el pe egumen: „Simţirea ta sculptează simbolic în figurile celor văzute raţiunile celor inteligibile şi prin ele urcă mintea spre simplitatea vederilor inteligibile, desfăcute de varietatea şi compoziţia celor văzute…” (cf. Filocalia românească, vol. 3, trad. prof. Dumitru Stăniloae). Procedura, cu unele variaţiuni în funcţie de felul întrebării, comportă acest invariant structural: mai întâi tâlcuitorul goleşte cuvintele, numele proprii, expresiile şi frazele aşa-zicând „cheie” din textul biblic de înţelesul lor nemijlocit, literal – să-i zicem, rapid, de-literalizare –, apoi injectează în ele unul sau mai multe sensuri simbolice, spirituale sau duhovniceşti, folosindu-se de alte cuvinte, care nici acestea nu sunt de luat în stricta lor literalitate – să-i zicem abis hermeneutic –, până ce se realizează o coerenţă „tensionată” niciodată deplină cu înţelesul literal – să-i zicem re-literalizare. În plus, tâlcuirea, pentru a nu fi „eretică” sau arbitrară, trebuie să fie respectuoasă cu Tradiţia patristică, să rămână într-un acord de altminteri dinamic şi critic, cu marile idei directoare ale învăţăturii creştine.
În ce-l priveşte pe Bachelard, el face din Iona, în stilul psihanalizei la modă pe atunci în rândul intelectualilor francezi, simbolul unui „complex”, paradigma unei reverii poetice să zicem naturale, spontane, pe care o ilustrează cu texte literare dintre cele mai variate. Cu puţin înainte de cartea amintită, Bachelard publicase Pământul şi reveriile voinţei, studiu care a marcat începutul cercetării imaginaţiei materiale a elementului terestru. Aici poeticianul dăduse numeroase exemple de voinţă care visează şi deschide astfel un viitor acţiunii sale: este schiţată o psiho-poetică în jurul temei împotrivirii şi al prepoziţiei împotrivă, prilej de cercetare a imaginilor profunzimii. Acestea nu poartă însă doar marca ostilităţii. Bachelard pune în evidenţă, în legătură cu ele, o întreagă dinamică a atracţiei, a seducţiei, a chemării – aspect studiat în eseul care ne va reţine direct atenţia: Pământul şi reveriile repausului. Vor fi reunite, de această dată, imagini ce se află sub semnul prepoziţiei în (uneori fiind de preferat mai idiomaticul nostru întru, fastuos desfăşurat, cum se ştie, de C. Noica). Prepoziţiile împotrivă şi în nu sunt separate în mod absolut. În multe imagini materiale ale pământului se simte o sinteză ambivalentă, spune Bachelard, care uneşte împotrivirea cu cedarea primitoare, procesele complementare de extravertire şi cele de introvertire (acest intro este, chiar literal, mai aproape de întru decât de în), intimitatea şi ostilitatea materiei. Poeticianul studiază în această carte, cum o arată şi titlul, imaginile repausului, ale refugiului, ale înrădăcinării. Toate aceste imagini sunt, dacă nu izomorfe, măcar izotrope, în sensul că ele ne indică toate o aceeaşi mişcare către izvoarele repausului. De exemplu, casa, pântecele, caverna poartă aceeaşi evidentă marcă a întoarcerii la mamă. Este bine cunoscut refuzul poeticianului de a urma legenda, mitul, povestirea biblică şi de a le descifra citindu-le în cheie simbolică, parabolică, spirituală. Atunci când le reţine, o face pentru potenţialul lor de reverii poetice şi experienţe onirice.
*
Este semnificativ să observăm că nu există, de-a lungul întregului capitol intitulat Complexul lui Iona – te duci imediat cu gândul la freudianul complex al lui Oedip –, nici un citat din textul biblic. Acesta este mereu presupus a fi ştiut de către presupusul cititor al cărţii lui Bachelard. Dacă nu se presupune, mai curând, că o atare ştiinţă de textul biblic ca atare este de prisos – ajunge imaginea! Poeticianul se foloseşte de personaj şi de neverosimila povestire ce-i este asociată ca de un concept-simbol rapid evocator, multiplu imagomorf şi imagogen, având o remarcabilă putere de diferenţiere şi de integrare – un concept-simbol ilustrat cu imagini şi reverii literare, cu experienţe onirice la îndemâna oricărui visător atent. Experienţe faţă de care investigaţiile şi interpretările psihanalitice au vădit un interes special.
Imaginaţia care povesteşte, scrie Bachelard, trebuie să fie glumeaţă şi serioasă, raţională şi visătoare, animată de voinţa de a-l face pe celălalt să creadă ceva neadevărat, mobilizând pentru aceasta redutabilele dovezi onirice, experienţa nopţilor. „Pentru a arăta cum sunt distruse imaginile de surâsul povestitorului, pentru a pune în evidenţă deficitul oricărei credulităţi, vom studia o imagine care nu ne mai poate face să visăm, deoarece s-a glumit prea mult pe seama ei. Această imagine este cea a lui Iona în pântecele balenei.* Vom încerca să regăsim aici câteva elemente onirice amestecate cu imagini clare”.
Bachelard califică drept povestitoare această „imagine puerilă”, care suscită un „interes naiv”. Povestea pe care ea o produce automat cere să ne imaginăm un înainte – cum a intrat Iona în pântecele balenei – şi un după – cum va ieşi din el?
E loc, în indefinitele variaţii ale acestei imagini arhetipale spontan povestitoare, de un auto-Iona, adică un Iona intrat în propriul pântece, unde trăieşte ca la el acasă, de Iona înghiţiţi de Iona, altfel zis de înghiţitori înghiţiţi; în rezumat „algebric”, de Iona la putere – la puterea a doua, la puterea a treia. Un (Iona)3 avem în exemplul dintr-o povestire a lui Louis Pergaud: broasca înghite lăcusta, vipera înghite broasca, şoimul înghite vipera. O descriere a lui Victor Hugo ilustrează un (Iona)4. „O mătase chinezească” îl reprezintă pe rechin mâncând un crocodil care mănâncă un vultur care mănâncă o rândunică care mănâncă o omidă”. Şi mai sofisticat amuzantă este reptila lui Tristan Tzara: „Şarpele îşi înghite coada şi se întoarce pe dos ca o mănuşă”. Jocul continuă – continuă poeticianul –, şarpele este întors pe faţă. De unde şi o formă nouă a lui Ouroboros. „Acest auto-Iona a devenit în chip glumeţ un simbol al eterenităţii”. (Să nu ne mire: exponenţierea poeticianului, uşor ironică şi autoironică, venea de la un epistemolog care, în 1912, îşi trecea licenţa în ştiinţe matematice.) Partea de glumă a povestirilor despre înghiţiri şi eliberări funcţionează atât în inconştientul bunicului, cât şi în cel al nepotului. Ea serveşte drept „acoperire” pentru o teamă cuibărită în inconştientul fiecărui om. „Prin complexul lui Iona, acţiunea psihanalitică a glumei poate fi uşor detectată. Dar această acţiune a comicului se întâlneşte în multe cure psihanalitice”. [I-ar fi confirmat-o lui Bachelard şi creatorul „logoterapiei moderne”, neurologul Viktor E. Frankl. Multe tehnici de logoterapie, observă el (Omul în căutarea sensului vieţii), se bazează pe dezvoltarea la pacient a simţului umorului, care îl face capabil să se detaşeze de boală, să râdă de ea, să adopte o atitudine paradoxală. De exemplu, în cazul tulburărilor de somn, teama pacientului că nu poate dormi, care se datorează ignorării de către acesta a faptului că organismul are grijă el însuşi să-şi asigure perioada minimă de somn absolut necesară, duce la hiperintenţia de a adormi. Or, tocmai aceasta alungă somnul. Pacientul e sfătuit să încerce să stea treaz cât mai mult timp posibil, în loc să se abandoneze obsesiei că nu e în stare să (a)doarmă. Intenţia paradoxală, implicit glumeaţă, de a nu adormi, va fi urmată curând de somn. O asemenea intenţie rămâne un instrument util în tratarea tulburărilor obsesiv-compulsive şi fobice, mai ales în cazurile marcate de anxietate anticipatorie. Se dezvoltă, bunăoară, la pacient aptitudinea de a-şi ridiculiza teama nevrotică. Imaginea lui Iona în pântecele balenei i se pare lui Bachelard că ar putea servi drept chestionar în dispepsiile de ordin psihic – un mijloc de analiză elementar, şi totuşi util, pentru regiunea prea puţin explorată a psihologiei digestive.
Neputând să dea un exemplu de aderare totală la imaginea lui Iona din pricina sărăciei acesteia, poeticianul se mulţumeşte să multiplice aspecte doar juxtapuse, nu şi unificate cu adevărat. Aşa ajunge el să evoce reveriile populare în care pântecele apare ca o cavitate primitoare. În faunele stomacale legendare se întâlnesc toate animalele pe care umanitatea a crezut că le vomită. În economia acestei multiplicări oarecum fortuite, Bachelard apropie de complexul lui Iona vorbirea ventrilocă şi traducerea lui alchimică de către C.G. Jung. Traducere extrem de preţioasă, „pentru că exprimă în mod material, printr-o participare la intimitatea materiei, ceea ce imaginea tradiţională exprimă în domeniul formelor”. În pântecele unui vas alchimic, materia având a fi purificată este încredinţată unei ape primitive – mercurul filosofilor. Suntem invitaţi, cu acest Iona alchimic, să consimţim unei scufundări în profunzimea materiei pentru a realiza o pierdere de imagini formale şi un câştig de imagini materiale.
Complexul lui Iona i se înfăţişează poeticianului nostru ca valoare a unui confort intim. El marchează apoi toate figurile refugiilor cu semnul primitiv al unei blânde stări de bine, caldă, niciodată atacată. Este un absolut al intimităţii, al inconştientului fericit, care ar cunoaşte şi el, ca simbol al fiinţei, o sferă a lui Parmenide. „Această sferă nu are frumuseţile raţionale ale volumului geometric, dar ea are deplina siguranţă a unui pântece”.
Să nu uităm că Iona – a cărui imagine poate constitui o schemă utilă pentru cercetarea psihanalitică a fantasmei întoarcerii în pântecele mamei – este redat luminii. Această „ieşire” din pântece este o intrare în viaţa conştientă, într-o viaţă care vrea o nouă conştiinţă. Imaginea lui Iona întâlneşte astfel temele naşterii reale, ale re-naşterii iniţiatului şi temele alchimice ale înnoirii substanţelor. Imaginii heraldice a şarpelui care dă afară pe gură un copil i se asociază o multitudine de imagini literare care reprezintă o „scoatere pe gură prolifică”. Citează Bachelard: „Fructele se deschideau ca să dea naştere unor pui de crocodil, din a căror gură ieşeau capete de femei şi de bărbaţi”. Iată – comentează jovial poeticianul – inversul unui (Iona)2 pe care un algebrist fantezist îl va scrie liniştit (Iona)-2 pentru comoditatea clasificării.
Succesul imaginii lui Iona în pântecele balenei dă de gândit că aceasta are rădăcini mai adânci decât o tradiţie care stârneşte râsul. Bachelard crede că trebuie să-i corespundă reverii mai intime, mai puţin obiective. Ele provin adeseori din confuzia pe care o fac psihanaliştii între pântecele sexual şi cel digestiv – două zone inconştiente, între care filosoful stabileşte o distincţie ceva mai clară. Sub forma sa digestivă, imaginea lui Iona ar corespunde lăcomiei de a înghiţi fără a mai mesteca. Acesta ar fi primul stadiu al inconştientului bucal, urmat de cel al mestecării. Devorarea trezeşte o voinţă mai conştientă, iar înghiţirea este o funcţie mai primitivă. Dar imaginii unui Iona al digestiei i se adaugă frecvent o componentă sexuală, venind în atingere cu miturile naşterii.
Complexul lui Iona interferează şi cu marile reverii ale întoarcerii acasă, ale întoarcerii în pântecele matern – adăpostul cel mai bine protejat, unde se doarme la căldură: cel mai mic adăpost suscită visul adăpostului ideal. Imaginile arhetipale formează adevărate roiuri în expansiune. Adăpostul ideal face pereche cu maternitatea onirică a morţii. Pântecele matern şi sarcofagul fuzionează. „Moartea, somnul, iată aceeaşi transformare în crisalidă a unei fiinţe care trebuie să se trezească şi să renască înnoită”. Un poem în două versuri al lui Noël Bureau deschide calea unor asemenea sinteze oniricopoetice: „Ca să se cuibărească / Voia să moară”.
Dacă lăsăm să viseze în noi imaginile simple ale poeţilor – precum aceasta: „… pe colină / Verzele erau mai pântecoase decât toate pântecele” –, vom regăsi în chip firesc germenele marilor mituri şi reverii arhetipale, în cazul nostru, legenda copiilor născuţi din verze. Pendula dintr-o „descriere” a lui Guy de Maupassant este animată de un „Iona” discret, care se face simţit doar printr-un sunet de ventriloc: „pendula… al cărei timbru avea un sunet profund şi grav, ca şi cum acest mic orologiu ar fi înghiţit un clopot de catedrală”.
Cu mijloace simple, scriitorul ştie ca din instinct să stârnească în psihismul cititorului său un „Iona”. „Un acoperiş curb – scrie Pierre Loti – foarte scund, prelungindu-se deasupra noastră ca o spinare de peşte, cu bârne ca nişte vertebre, ne dă sentimentul că suntem întemniţaţi în pântecele unui animal”. Autorul acestor Însemnări din exil naviga într-o corabie chinezească cu pânze, pe o căldură înăbuşitoare, sub un cer foarte întunecat. Nu trebuie să fi navigat şi tu într-o corabie chinezească şi nici să fi locuit în pântecele unui animal pentru a adera, prin participări inconştiente, la imaginile călătorului care visează – notează poeticianul.
În maniera algebrei fanteziste amintite, Bachelard notează tandru-ironic la adresa personajului Roquentin din Greaţa lui Sartre: chiar pentru un îngreţoşat, pentru o fiinţă care nu vrea să înghită nimic, pentru o fiinţă care suferă de un complex „antiIona”, există pretutindeni pântece – metamorfoze şi asociaţii-sugestii ale banchetei din cafenea. Uneori trebuie, ca cititor, să străbaţi mai multe imagini suprapuse pentru a-l descoperi pe Iona cel profund, ascuns şi mascat de acestea. Un Iona care preia în chip natural, desăvârşindu-se, tema maternităţii morţii.
Asemeni celorlalte mari imagini, care pun adâncurile resimţite de om în el însuşi, în lucruri sau în univers, imaginea lui Iona se situează în centrul profund al unor corespondenţe metaforice imposibil de stabilit la nivelul unor simple analogii formale. O aceeaşi nevoie ancestrală de protecţie face ca visul refugiului în casa onirică şi visul unei întoarceri în trupul mamei să aibă o rădăcină comună. La ea trimite formula laconică a lui Claudel: „Un acoperiş este un pântece” sau „Şi am ieşit din pântecele casei”. Trebuie, pentru a realiza astfel de metafore, să căutăm, sub forme, materiile imaginate. „Vom găsi atunci un fel de repaos materializat, paradoxala dinamică a unei călduri blânde şi nemişcate”. O substanţă a profunzimii vom găsi, foarte diferită de profunzimea unui abis în care te tot prăbuşeşti. Noaptea închisă de poet în vizuini, în pântece, în pivniţe substanţializează – sau, cu o metaforă teologică, ipostas-iază – o asemenea profunzime. Joë Bousquet, citat de Bachelard, vorbea despre o noapte materialmente activă, pătrunzătoare ca o sare corozivă. Noaptea asta de sare este, totodată, o noapte subterană secretată de pământ şi de noaptea cavernoasă care lucrează înlăuntrul unui trup viu. În raport cu această închisoare carnală a nopţii, Iona nu este decât o poveste prea naiv istorisită. Dar sub poveste, despuiat de naraţiunea biblică în care apare, se arată, „Iona, ca şi casa onirică şi caverna imaginată, sunt arhetipuri care nu au nevoie de experienţe reale pentru a acţiona asupra tuturor sufletelor”. – Inutil s-o mai remarcăm: acest tuturor este al poeticii imaginarului, nu al antropologiei culturale ori al anchetei şi sondajului sociologice. – Mai notează Bachelard, continuând pe cont propriu o reverie suscitată de poet, din poziţia de poet al poeţilor, de metapoet ori, dacă vreţi, de (poet)2: „Noaptea ne farmecă, întunericul grotei, al pivniţei ne trage spre el ca un sân”. Bousquet dă imaginii lui Iona profunzimea lipsită de imagine. El îl lasă pe cititor să-şi perfecţioneze sau modereze propriile imagini, fiind sigur, totuşi, că îi transmite paralelismul dintre noaptea exterioară şi noaptea intimă: noaptea vie care sălăşluieşte în poet interiorizează noaptea maternă în care fusese zămislit.
Dar chiar în inspirata naraţiune biblică există locuri care încurajează reveria poetică, trezesc imaginarul intimităţii şi al profunzimii materiale. Iona strigă către Dumnezeu din pântecele iadului (Şeol), cu care este asemănat pântecele balenei. Profetul era victima unei (cufundări)2 – în apa mării şi-n pântecele chitului. „În adâncul inimii mării m-ai aruncat şi ape m-au împresurat.
(…) Ape mi s-au revărsat împrejur până la suflet, adâncul genunii m-a împresurat, capul mi s-a afundat în crăpăturile munţilor; în pământ m-am pogorât, ale cărui gratii sunt veşnice zăvoare” (Iona 2, 3-7). Până la temeliile munţilor se coborâse profetul, iar zăvoarele pământului erau trase asupra lui pentru totdeauna.
Plecând de la anumite imagini clare, de la naraţiuni mitice mai mult sau mai puţin „raţionalizatoare”, Bachelard ne învaţă să descoperim dublete care leagă imaginile exterioare imediat povestitoare de imaginile mute ale intimităţii materializa(n)te. Urmând „logica” acestor dublete, am ajunge la următoarea echivalenţă dintre viaţă şi moarte: sarcofagul este un pântece, iar pântecele este un sarcofag. „A ieşi din pântece înseamnă a te naşte, a ieşi dintr-un sarcofag înseamnă a renaşte. Iona, care rămâne în pântecele balenei trei zile, cât rămâne şi Hristos în mormânt, este deci o imagine a învierii.” Nici acest deci nu marchează concluzia unui raţionament explicativ care ar opera o reducţie de tip ştiinţific. Este un deci al continuării metapoetice a activităţii de imaginare stârnită de poeţi (în sens larg).
Sub semnul unui Iona al morţii, care întâlneşte tema morţii materne, ar putea fi studiate multe alte imagini. Tema crisalidei – spune Bachelard în încheierea capitolului dedicat complexului lui Iona – ar merita o monografie. Poeticianul n-a scris-o. A schiţat-o doar, pe urmele unui studiu al lui Rozanov, tradus în franceză, Apocalipsa timpului nostru, unde autorul „aduce o importantă contribuţie la mitul crisalidei”. După Rozanov, crisalida este mormântul, iar viaţa vegetativă, mormântul şi făgăduinţa.
Toate aceste imagini – mormântul e o crisalidă, un sarcofag care mănâncă pământul carnal; mumia ca o omidă strânsă în bentiţele crisalidei… – au acelaşi centru de interes: „O fiinţă închisă, o fiinţă ocrotită, o fiinţă ascunsă, o fiinţă redată profunzimii misterului ei. Această fiinţă va ieşi, această fiinţă va renaşte. Există un destin al imaginii care cere această înviere”.
■ Din volumul de eseuri
Moartea la persoana întâi,
recent apărut la Editura Academiei Române
