Mihai Șora ● 100
Încercarea de a te păstra, atunci când scrii ori când vorbeşti despre Mihai Şora, în graniţele austere ale demersului analitic sau în perimetrul echilibrat al evocării ceremonioase reprezintă premisa apriorică a unui eşec asumat. Orice referire la viaţa omului şi la opera vieţii sale atrage irezistibil vecinătatea stenică a jubilaţiei şi sărbătorii. Aceasta nu pentru că Mihai Şora ar fi fost un 
perpetuu răsfăţat al destinului, iar traiectoria sa biologică şi intelectuală n-ar fi cunoscut sinuozităţi deconcertante ori devastatoare seisme – dimpotrivă. Dar puţini oameni au ştiut, asemenea Domniei Sale, să preschimbe vitregia timpurilor în sămânţă roditoare, neşansa istorică în triumf al gândului senin şi întâmplarea trecătoare în dăruire generoasă pe altarul lucrurilor durabile. Durabile în timp şi, mai ales, în sufletele celor binecuvântaţi cu şansa de a-i fi contemporani.
Spunând, într-un interviu din urmă cu câţiva ani, că întotdeauna a ales să facă mai mult pentru ceilalţi decât pentru sine, Mihai Şora n-a formulat doar o opţiune sau un proiect dintre cele mai generoase, ci o autentică profesiune de credinţă existenţială căreia i-a fost mereu şi îi este în continuare, şi acum, la vreme de centenar, fidel. În lumea noastră meschină până la indecenţă şi egoistă până la ferocitate, a-ţi dedica viaţa unor idealuri comunitare, a te consacra binelui, adevărului şi frumosului pe care să le împărtăşeşti cu semenii tăi, a considera că bucuria spiritului n-are conotaţii elitiste, fiind cu atât mai substanţială cu cât poate înflori un număr mai mare de inimi însetate de cultură este un mod superior de a fi tu însuţi ca om între oameni, cum suna o sintagmă camilpetresciană din veacul trecut, căzută, nu ştiu de ce, într-o nemeritată desuetudine.
În felul său propriu de a figura un desuet sublim, Mihai Şora este în egală măsură:
Un romantic, rătăcind, cu graţie pascaliană, într-o lume maculată de pragmatism;
Un paşoptist întârziat, convins că intelectualul autentic trebuie să fie un iluminist care datorează ţării sale mai mult decât îi datorează lui ţara sa;
Un etern logodit cu utopia melioristă privitoare la imperfecta, dar mereu perfectibila specie umană;
Un umanist care ştie că a dărui este infinit mai profitabil decât a primi şi că numărul de motive pentru care un om este fericit se amplifică proporţional cu numărul de oameni cu care împarte propria fericire;
Un fundamentalist al esenţelor;
Un trăirist pentru care a fi şi a face rămâne mereu mai important decât a avea.
Aceste lucruri simple şi tot mai dureros uitate în lumea şi în vremurile noastre au irigat întotdeauna subteran metabolismul public al lui Mihai Şora – filosoful, gânditorul, ministrul, editorul, scriitorul. Pe scurt, instituţia culturală Mihai Şora. Din ele s-au născut, între altele, primele reforme de substanţă ale învăţământului românesc postdecembreist (eşuate, din păcate, ulterior, în succesive şi contraproductive experimente); din ele s-a întrupat proiectul Restitutio Benjamin Fondane, căruia i s-a consacrat în ultimii ani; din ele s-au înfiripat ideea şi lucrarea de spirit numite noua serie a Bibliotecii pentru toţi care a umplut cândva un gol de informaţie şi valoare, marcând indelebil o epocă şi ţinând conectate două generaţii de români la izvorul viu al marilor opere ale literaturii autohtone şi universale. Şi enumerarea poate continua…
Exegi monumentum aere perenius, exclama odinioară cu orgoliu poetul latin. Bronzul nepieritor din care creşte monumentul simbolic al lui Mihai Şora îl reprezintă însăşi viaţa sa luminoasă şi exemplară care, prin forţa deciziei unui destin fast, a ajuns să numere, iată, 20 de luştri.
