Vasile Bănescu în dialog cu Ioan-Aurel Pop. Rolul cultural şi social al Academiei Române (II)
Academia Română a propus – şi, din fericire, parlamentul a aprobat – ca Ziua Culturii Naţionale să se celebreze anual la 15 ianuarie, data naşterii lui Eminescu, omul care s-a identificat cel mai bine cu identitatea de român, cu naţiunea română. Astfel, în cumpănite şi sfioase ceremonii, în prezenţa academicienilor şi a invitaţilor lor, se sărbătoreşte an de an, „în umbra falnicelor bolţi” ale Academiei, cultura
Vasile Bănescu: Din păcate, nu mai suntem în situaţia să facem doar un exerciţiu de imaginaţie pentru a depista un om care
nu mai ştie nici măcar o poezie. Am văzut recent interviuri luate unor tineri de la filologie, înaintea Zilei Culturii Naţionale, care erau întrebaţi dacă ştiu vreun vers din Mihai Eminescu. Din păcate, o majoritate covârşitoare nu mai ştia niciunul. Aici am ajuns deja, domnule academician. Din această perspectivă nu putem fi decât îngrijoraţi şi vă întreb: dacă lucrurile vor merge în această direcţie a rarefierii, poate chiar a dispariţiei culturii umaniste, în favoarea unei culturi exclusiv tehnice şi a drepturilor omului – care nu se mai învecinează cu aceea a responsabilităţilor morale – se poate ieşi chiar din istorie, domnule profesor? Există în istorie popoare care au părăsit-o la un moment dat. Ce provoacă un asemenea episod de extincţie istorică? Ce anunţă apropierea de aceste neliniştitoare frontiere ale unui popor?
● Ioan-Aurel Pop: Sunt mai multe elemente care pot preveni dezastrul de care vorbiţi, iar unul dintre cele mai importante este educaţia. Un nou născut devine treptat om prin educaţie. Altminteri creşte ca parte a regnului animal! Dacă în cadrul 
educaţiei nu avem o strategie pe termen lung şi dacă nu alocăm prin buget educaţiei cam atât cât s-ar cuveni ca să funcţionăm în mod decent, atunci societatea intră în criză. Un faimos pictor spaniol – Francisco Goya – atrăgea demult atenţia că „somnul raţiunii naşte monştri”. Datorită nepăsării, datorită unor griji mărunte ale vieţii cotidiene pe care le supradimensionăm, datorită goanei după facil, după spectacular, după interese individuale riscăm să pierdem „bătălia cu eternitatea”. Poporul nostru are meritul de a fi ştiut să dăinuiască aici ca neam latin, vorbitor de limbă neolatină într-o „mare slavă”. Cred, de aceea, că nu în formarea noastră ca popor, ci în persistenţa noastră constă „miracolul românesc”, în faptul că am reuşit să fim singurul mare popor latin izolat de latinitate şi să funcţionăm. Iar funcţionarea s-a datorat şi credinţei în forţa noastră morală, în înfrăţirea cu locurile („codru-i frate cu românul”), în preţuirea „piciorului de plai”, în tradiţia bunilor şi străbunilor noştri. Forţa acesta morală şi spirituală a fost întreţinută, fireşte, de biserica noastră tradiţională răsăriteană, de creaţia noastră culturală. Chiar în condiţiile în care majoritatea românilor erau analfabeţi, cântecele şi versurile populare cântate, strigăturile, horele, scrijelirea lemnului, arhitectura rurală au perpetuat gustul pentru frumos şi au mai netezit din asprimea vieţii. În aceste preocupări culturale ne recunoaştem cu toţii, în acelea din care răzbat binele şi frumosul…
…Şi în care filonul religios era mereu recognoscibil.
● Absolut. Era mereu recognoscibil. Până recent, de altfel, nu se putea imagina cultura fără credinţă şi credinţa fără cultură. Ele mergeau mână în mână. Biserica a fost unul dintre marii patroni spirituali ai neamului acestuia, în slujba căruia s-a pus mereu. Să luăm un exemplu. Academia Română a propus – şi, din fericire, parlamentul a aprobat – ca Ziua Culturii Naţionale să se celebreze anual la 15 ianuarie, data naşterii lui Eminescu, omul care s-a identificat cel mai bine cu identitatea de român, cu naţiunea română. Astfel, în cumpănite şi sfioase ceremonii, în prezenţa academicienilor şi a invitaţilor lor, se sărbătoreşte an de an, „în umbra falnicelor bolţi” ale Academiei, cultura. La sfârşit, un mare actor – de câţiva ani ne onorează maestrul Dorel Vişan – recită cu talent versuri din Eminescu, versuri perene, care par mereu proaspete şi actuale. Gândiţi-vă ce spectacol înălţător are loc acolo, derulat aproape în anonimat. Nu am văzut interes pentru aceasta nici din partea presei, nici a televiziunilor. Doar Radio România este mereu prezent, dar publicul actual privilegiază imaginea. Aflu că publicul actual ar prefera mondenul şi spectaculosul în faţa actului cultural, dar publicul trebuie educat în spiritul bunului gust. Dacă televiziunile dau doar scandaluri cotidiene, publicul se uită la acestea şi se obişnuieşte cu astfel de „spectacole” facile. Iar actul de cultură autentică începe să i se pară straniu…
Riscăm să pierdem speranţa
Lumea a uitat să se mai uite la aşa ceva.
● Exact. Gustul publicului s-a format pentru elemente ale vieţii cotidiene, pentru scandaluri reprobabile sau pentru veşti nereprezentative. Iar această orientare păguboasă există şi datorită unor mijloace de difuzare în masă, aplecate exclusiv spre rating. Alta ar fi situaţia dacă ar începe una-două televiziuni să reaşeze, la ore de maximă audienţă, mesajele culturale: de la vernisajul unei expoziţii până la premiere lirice sau dramatice de pe scenele operelor naţionale din Bucureşti, Cluj, Iaşi, Timişoara, de pe scenele teatrelor etc. În alte ţări ale continentului nostru european, televiziunile naţionale (publice), întreţinute din banii contribuabililor, dau programe educative, ştiri decente, fapte de cultură. Dacă ne vom afla mereu în goană după crime, incendii, accidente, cancanuri, catastrofe etc., se va crea impresia că trăim într-un continuu cataclism social şi natural. Astfel, riscăm să pierdem şi flacăra care ne ţine ca naţiune, anume speranţa!
La ce te poţi aştepta, când privilegiezi ştirea eminamente negativă? Te aştepţi exact la ceea ce vedem. Oameni posomorâţi, oameni pesimişti, oameni care şi-au pierdut orice orizont de aşteptare, care şi-au pierdut speranţa. Or, pierderea speranţei este catastrofală!
● Da, absolut. Iar Academia Română, îngăduiţi-mi să o spun, a reuşit în aceşti ani să ţină o ştachetă înaltă a valorii şi a speranţei, a încrederii în forţa creaţiei, în actul de cultură. Din păcate, mesajele Academiei nu ajung la masa publicului, aşa cum nici mesajele bisericii nu ajung sau ajung distorsionate. În schimb ajung mesajele unor personaje dubioase, fără educaţie şi cultură, mesaje care elogiază partea materială, lucrativă, necinstea şi frauda. Faptele sociale sunt judecate după cuantumul câştigului material individual, nu după curăţenia sufletească a celui care le face şi nici după folosul lor întru propăşirea comunităţii. Iar acesta este un lucru…
E un lucru aproape vulgar.
● Exact. Câştigul spiritual nu se poate măsura în bani. Fireşte că noi nu putem trăi în afara vieţii materiale, fiindcă aşa suntem lăsaţi de Cel Prea Înalt. Dar dacă exhibăm doar materialul, dacă ridicăm monumente false acestor nevoi băneşti, atunci, implicit, punem pe plan secund esenţa umanităţii sau omenia. Omenia noastră trebuie să prevaleze şi se cuvine să fie valorificată şi prin mesajele culturale pe care le dăm. Un filosof grec, întrebat odată de un părinte de ce trebuie să înveţe carte copilul său, i-ar fi spus: „Pentru ca, atunci când va merge la teatru, să nu stea o piatră peste altă piatră!” Educaţia ne umanizează şi ne ajută să înţelegem mesajele culturale. Dacă ne vom lăsa robiţi de lumea digitală, transformată din obiect în subiect, atunci ne vor dicta ne-fiinţele ceea ce trebuie să facem. În acest moment, suntem în pericolul de a recepta ordine primejdioase din partea unor stăpâni ai lumilor virtuale, fără să mai avem discernământul şi facultatea de a alege şi judeca singuri. O cauză este şi lipsa, eludarea mesajelor omului pentru om.
Nu întâmplător se vorbeşte despre pericolul modificării societăţilor din societăţi omeneşti în societăţi de aşa-zişi cyborgi, de oameni „artificiali”, de oameni care-şi pierd sensibilitatea.
● Şi permiteţi-mi să mai spun că mesajul acesta al meu de cultivare a umanioarelor are tocmai acest conţinut, de a ne împiedica să devenim instrumente. În mintea unora de pe această lume există şi concepţia bolnavă că oamenii trebuie ţinuţi în subcultură, ca să poată fi dominaţi mai uşor de anumite forţe care au nevoie de serviciile lor. Mai trebuie să spun – chiar dacă n-o să placă unora – că, sub masca democraţiei, se pot ascunde intenţii deosebit de periculoase. Avem exemple din istorie din care se vede cum, în numele democraţiei, au câştigat alegerile dictatori sângeroşi, care şi-au pus în aplicare planuri diabolice de distrugere a omenirii. De aceea avem nevoie de oameni educaţi şi culţi care să poată judeca cu propria minte. Eu când vorbesc de sfera culturală mă refer şi la matematică, fizică, chimie, biologie, devenite esenţiale azi în societate. Nu-mi place să laud o ştiinţă ca să o dispreţuiesc pe alta. Toate domeniile autentice ale cunoaşterii trebuie să aibă un loc sub soare. De la Renaştere încoace avem o paletă de discipline care s-au afirmat şi care au confirmat. Universităţile funcţionează din Evul Mediu. Academiile îşi au rădăcini în antichitate. Numele de academie vine de la Platon. Se poate să uităm acest mesaj? Se poate să uităm că de două mii cinci sute de ani academiile oferă repere de viaţă? Fireşte, ca să poată continua să-şi îndeplinească menirea, academiile trebuie susţinute, încurajate, păstrate mereu pe calea cea bună. Universităţile sunt o creaţie a „Evului Mediu Întunecat” (ce prejudecată!), ceea ce înseamnă că de o mie de ani luminează civilizaţia. Cred că şi academiile şi universităţile trec acum printr-o fază critică, dar ele nu trebuie subminate pentru asta, ci susţinute, primenite, adaptate. Nu mai avem certitudinea că mergem pe o cale dreaptă, fiindcă nu avem o strategie clară de urmat. Provocările lumii contemporane sunt mult mai numeroase, mai mari şi mai rapide decât în toate perioadele anterioare la un loc! Suntem, se pare, prea puternic provocaţi şi, poate, de aceea suntem uşor dezechilibraţi. Dar avem resurse ca, prin instituţii şi prin valori, să ţinem calea cea dreaptă şi să asigurăm acestui popor o existenţă decentă.
Valorile durabile
De la Renaştere încoace avem o paletă de discipline care s-au afirmat şi care au confirmat. Universităţile funcţionează din Evul Mediu. Academiile îşi au rădăcini în antichitate. Numele de academie vine de la Platon. Se poate să uităm acest mesaj? Se poate să uităm că de două mii cinci sute de ani academiile oferă repere de viaţă?
Tot ceea ce descrieţi compune un tablou absolut realist, absolut veridic. Aţi spus câteva lucruri esenţiale, nu le voi repeta pentru că n-aş face-o atât de frumos ca dumneavoastră. Aş vrea să reţinem totuşi o idee: în lumea dominată astăzi, cel puţin în Europa, de democraţie, paradoxal, în cadrul libertăţii democratice, răsar foarte multe lucruri insidioase, lucruri pernicioase din punct de vedere moral; se pierde reflexul moral, se pierd foarte uşor valorile cardinale ale credinţei. Din păcate, instituţia Bisericii însăşi e confruntată cu un proces galopant de secularizare a societăţii, proces cu care nu poate ţine pasul în contracarare, întrucât lupta e inegală. Toate aceste lucruri se petrec concret, iar exemplul care-mi vine în minte este degradarea teribilă a noţiunii de familie. Asistăm astăzi la un discurs dizolvant rostit în spaţiul public şi mediatic despre familie. Ni se spune: trebuie să ne aliniem Europei, trebuie să fim „civilizaţi” ca cei din Europa vestică, unde sunt îngăduite şi legiferate forme de convieţuire alternative la familia naturală, tradiţională. Dacă acesta e „progresul”, daţi-mi voie să rămân demodat. Din această perspectivă, instituţii precum Academia Română, Biserica, Şcoala, au datoria de a transmite constant un mesaj ferm şi favorabil normalităţii.
● Ele sunt valori durabile. Şi ele sunt verificate de istorie. De când există o istorie civilizată a omenirii, familia şi-a dovedit nu numai necesitatea, dar s-a impus şi ca purtătoare de valori pentru civilizaţie. Şi nu numai atât. Familia a contribuit la perpetuarea acestei realităţi fundamentale care este omenirea şi pe care putem s-o împărţim pe naţiuni – pentru că de la un timp trăim pe naţiuni, pe grupuri, pe oraşe, pe provincii. Omul este o fiinţă socială şi trăieşte, prin urmare, în comunităţi. A proslăvi alte valori în locul familiei şi a pune alte realităţi în locul familiei este mai mult decât un risc: este o pregătire treptată pentru stingerea neamului omenesc! De aceea, este nevoie de dreaptă cumpănire? Oare n-ar fi mai bine ca, păstrând normalitatea, principiile democratice sănătoase şi drepturile omului, să continuăm să cultivăm valorile care s-au validat în timp şi care au produs rezultate extraordinare? Ar trebui ca societatea noastră, ascultând de „stâlpii societăţii” – ca să-l parafrazez pe Ibsen – adică pe temeiul instituţiilor consacrate, să-şi găsească echilibrul şi să coaguleze energiile naţionale. Biserica, familia, şcoala trebuie rechemate, cu încredere, pentru pregătirea României viitorului, fiindcă, după cum vedem cu toţii, partidele politice, parlamentul, guvernul etc. sunt în mare criză.
E o criză de autoritate.
● E o criză de autoritate şi de credibilitate, pe care trebuie s-o acceptăm întâi spre a găsi mijloace de contra-acţiune, de reaşezare a acestor instituţii pe valori. Vedeţi, statul este criticat mereu, pentru chingile sale constrângătoare, pentru lipsa de autoritate, pentru corupţie etc. Dar trebuie să ţinem seama de faptul că statul, pentru români, a fost, începând cu Evul Mediu, principalul organizator al vieţii noastre. Statul ne-a coagulat, ne-a adunat, ne-a ţinut împreună şi ne-a conservat ca naţiune. Statul are încă un rost foarte important, mai ales în contextul dezvoltării unor forţe non-statale (deşi se denumesc uneori state şi ele) care azi reuşesc să umilească statele clasice. Sunt anumite organizaţii care nu sunt state şi care, în numele unor idealuri religioase ori îmbrăcate în haină religioasă, reuşesc, din păcate, să răstoarne morala şi binele social, să dezorienteze lumea. Efortul colectiv spre bine nu se poate face decât prin conlucrarea oamenilor şi a instituţiilor de încredere. De aceea, este nevoie de o idee-forţă, de o strategie pe termen lung care să arate în mod simplu ce vrem şi cum putem face ceea ce vrem. În acest context – fără să apelăm la naţionalism – se cade să dezvoltăm cât mai bine România. Dacă România va fi prosperă şi va putea da adăpost sigur şi bun tuturor fiilor săi, atunci şi Europa va fi viabilă.
Aţi pomenit de naţionalism, mi-ar fi plăcut să facem distincţia între naţionalism şi patriotism, pentru că sunt sigur că şi dumneavoastră ţineţi la această distincţie. N-o să mai avem timp pentru ea. Am reţinut ideea necesităţii urmării fidele a unui drum, a unei căi pe care aţi numit-o fundamentală. Această cale, e limpede, nu poate fi o cale pe care se face abstracţie de morala publică şi de morala privată. Nu trebuie să ne sfiim să localizăm un adversar redutabil al epocii în care trăim, un adversar care dizolvă treptat morala publică, care privilegiază în discursul său minorităţile de orice tip în defavoarea majorităţilor tradiţionale – şi mă gândesc, desigur, la insidioasa ideologie a corectitudinii politice care e funciarmente anticreştină şi antireligioasă, care e difuză, pe care o respirăm din ce în ce mai mult în spaţiul european şi românesc. Există lucruri în legătură cu care nu se poate negocia. Unul dintre ele este morala publică. Or, morala nu este totuna cu etica. Morala are rădăcini mult mai adânci, în zona religiosului, a trăirii spirituale. Respiraţia amplă a unui organism comunitar trebuie să fie aceea a moralei publice. Din această perspectivă, Academia Română sper că va juca un rol din ce în ce mai important în spaţiul nostru social.
Îmi amintesc că acum un timp aţi spus – e o idee recurentă la dumneavoastră şi merită promovată – că „un popor se salvează în măsura în care ştie să-şi cultive o elită”. Cred că faceţi referire la o elită morală, nu?
Nevoia de ghizi spirituali
● Este adevărat. Orice popor are nevoie de ghizi spirituali în primul rând, de elite conştiente şi dăruite binelui public. Eu la aceste elite mă refer. Şi nu de elită militară ori socială neapărat şi primordial, ci de o elită morală, care să îndrepte lucrurile. Această elită trebuie să lupte pentru dreptate, adevăr şi demnitate, toate aşezate sub semnul binelui. O elită care să le vorbească oamenilor despre lege, ordine, bună cuviinţă, curăţenie fizică şi sufletească…
Dar şi despre responsabilităţi…
● Da. Dar dintre toate astea, după părerea mea de om care am trăit, am trecut prin multe şi am educat generaţii şi de elevi şi de studenţi, cred că deasupra tuturor trebuie să stea binele. Dacă nu-i învăţăm pe tineri şi pe oameni în genere că trebuie să cultive binele, dacă nu le spunem unde găsesc ghiduri pentru a face binele, toate cunoştinţele pe care le dăm sunt în van. Elita despre care vorbeam ar trebui să reuşească să ajungă la sufletul oamenilor şi să le spună adevărul, şi dreptatea, să le spună şi despre rolul legii în societate, să le spună că o lege – chiar dacă e discutabilă – trebuie respectată atât timp cât este în vigoare. Din acest punct de vedere, ne ajută şi morala creştină şi cea laică. Dacă învăţăm că răul făcut nouă trebuie să se întoarcă înzecit prin bine, dacă uităm de legea talionului („ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”), atunci lumea se poate salva. Datoria noastră este să arătăm societăţii modele de urmat, modele autentice, pline de forţa convingerii, educate şi talentate. Se cuvine să cultivăm aceste modele, să le preţuim şi răsplătim. Naţiunile care au avut elite sănătoase şi-au continuat marşul prin lume cu demnitate şi onoare…
Cred că această elită morală, care poate mijloci cumva salvarea noastră, nu se poate forma decât în acest triunghi: educaţie, credinţă şi tot ce presupune cultură a unei naţiuni. Sper ca acest cadru în care am încercat să aducem discuţia noastră a fost unul favorabil nu doar temei pe care am evocat-o şi descris-o la început, ci şi unui mesaj care sper că va ajunge la cei care, chiar dacă nu sunt interesaţi momentan de el, ar putea deveni.
Domnule Ioan-Aurel Pop, vă mulţumesc foarte mult pentru prezenţa în emisiune, vă mulţumesc pentru tot ceea ce faceţi atât ca Profesor, cât şi ca academician din perspectivă culturală şi morală pentru societatea românească.
■ Dialog realizat în cadrul emisiunii Credinţă şi cultură azi. Trinitas TV, Aprilie 2016
■ Subtitlurile aparţin redacţiei
