Evoluţia actuală a Chinei
După 1978, China s-a dezvoltat în lărgime şi intensitate într-o asemenea măsură, încât a urcat pe primele locuri ale 
scenei mondiale. Nu întâmplător, după preluarea mandatului la Departamentul de Stat, Hillary Clinton a făcut prima vizită în China şi a exprimat evaluarea de cotitură: „Împreună, SUA şi China pot soluţiona criza din lume”. Iar preşedintele de atunci al Chinei, Hu Jintao, a putut spune la Casa Albă că ţara sa nu este loc al crizei şi nu a produs-o, dar îşi asumă să coopereze la soluţii.
Astăzi, după mulţi indicatori, situaţia evoluează mai departe în direcţia sporirii ponderii mondiale a Chinei. Oricât de reţinuţi sunt chinezii în autoevaluări, oricare ar fi dificultăţile depăşirii disparităţilor de dezvoltare moştenite, oricât de tenace sunt clişeele de interpretare pe care le întâmpină, rolul internaţional al Chinei devine evident şi se înşeală cei ce-l minimalizează. Dovezi directe sunt înfăptuirile chinezilor din ultimele trei decenii şi jumătate şi, mai ales, felul în care gândesc, proiectează viitorul şi procedează.
Vreau să pun în relief evoluţia actuală a Chinei pe baza observaţiilor dintr-o nouă călătorie în marea ţară de la Răsărit, ocazionată de Fundaţia Hanban şi de renumita Universitate Jilin din capitala provinciei omonime. Observaţiile mele privesc aici această provincie, evoluţia generală a ţării şi acţiunea culturală externă a Chinei actuale. Nu reiau ceea ce am consemnat anterior relativ la cele mai recente „studii chineze (China studies)” (vezi Andrei Marga, Schimbarea lumii. Globalizare, cultură, geopolitică, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2012, pp.86-93) sau la înfăţişarea unor regiuni din China (vezi China în ascensiune, Ana Pantea ed. Cluj University Press, 2011, pp.7-28) sau la felul în care China vede lumea de astăzi (Andrei Marga, Explorări în prezent, Eikon, Cluj-Napoca, 2014). Am fost impresionat, în timp, cu ocazia vizitelor pe care le-am făcut în Orientul Extrem, de capacitatea Chinei de a-şi concepe dezvoltarea proprie, de anvergura înnoirii industriei, infrastructurii, instituţiilor şi relaţiilor sociale ce are loc în această ţară, de dinamica singulară a provinciilor chineze de la Pacific, de metropolele Beijing, Shanghai, Nanjin, Hangzhou, de nivelul de dezvoltare din Taiwan, de deschiderea internaţională din Hong Kong. De data aceasta, şansa a fost aceea de a fi în Manciuria, la Changchun, la Changbaishan, Changbai şi la Shenyan, şi de a sesiza dezvoltarea dintr-o altă parte a Chinei.
A fost pentru prima oară când am vizitat, după Beijing, Nord-Estul Chinei. Oraşul Changchun, cu o populaţie de două mai mare decât cea a Berlinului, l-am putut memora ca profund modern (fiind, de fapt, baza industriei de automobile a ţării), cu nenumărate parcuri şi lacuri ce-şi iau forme printre clădiri ce sfidează gravitaţia şi construcţii în plină desfăşurare pe sol şi sub sol (extinderea metroului). Toate marile firme de automobile din lume sunt prezente, după 
cum toate firmele de modă din lume au reprezentanţe, ca şi marile bănci. Oraşul brăzdat de autostrăzi ridicate pe stâlpi de susţinere şi constituit din largi bulevarde şi străzi colorate tradiţional, cu o populaţie foarte lucrativă, are multe de oferit, pe lângă forţa sa productivă copleşitoare. Universitatea Jilin – cea mai mare acum din China (cu 69000 de studenţi) şi una dintre cele mai bune – impresionează prin campusul impecabil construit, institutele experimentale racordate la cel mai înalt nivel ştiinţific, profesorii foarte dedicaţi, studenţimea bine motivată şi personalul excelent calificat din administraţie. Muzeul ocupaţiei japoneze şi cel al ultimului împărat al Chinei sunt ireproşabile, cu o prezentare elocventă şi obiectivă a evenimentelor. Oraşul Changbaishan dă aceeaşi impresie, a unei modernităţi înfloritoare, bine integrate în tradiţii chineze. Iar staţiunea Changbai ilustrează trei lucruri: preocuparea Chinei pentru protejarea naturii, expansiunea neobişnuită a turismului intern şi extern, buna pregătire logistică, inclusiv a periferiilor ţării (zona fiind la frontiera cu Coreea de Nord). Oraşul Shenyan, fie şi văzut mai mult din automobil, impresionează prin grandoare (fiind, de altfel, ceva mai mare decât Parisul), diversificarea soluţiilor arhitecturale ale modernităţii, deschidere manifestă spre lume, cu un aeroport faţă de care oricare dintre aeroporturile Europei Centrale ar părea mici terminale.
Datele evoluţiei generale a Chinei sunt edificatoare, în continuare. Între 2007 şi 2013, produsul social total al ţării a sporit cu 190%, încât China este acum partenerul comercial numărul unu pentru 109 ţări, cu investiţii directe proprii în alte ţări de peste 500 de miliarde dolari şi cu mai mult de 20.000 de firme în străinătate. „China are nevoie de lume şi lumea are nevoie de China” – ne spun miniştri chinezi şi oferă probe convingătoare. Comerţul exterior condiţionează peste 50% din economia Chinei, iar de energia importată ea depinde cu peste 60% din economie. În următorii cinci ani, China va realiza importuri de peste zece mii de miliarde dolari, iar o jumătate de miliard de chinezi vor vizita alte ţări.
Ţara va înregistra o creştere economică socotită „moderată”, de 7-8% anual. China se aşteaptă la o lume în care „competiţia, cooperarea şi interdependeţa” vor fi coordonatele caracteristice şi se prezintă, pe baza performanţelor proprii, ca o „ Chină încrezătoare în sine (confident China)”.
Chestiunea drepturilor omului nu este trecută sub tăcere, fiind abordată azi sub patru aspecte: situaţia drepturilor omului nu este mulţumitoare nici pentru autorităţi; în China se fac progrese în respectarea drepturilor omului; SUA au dreptate să exprime nemulţumiri; nu este realist să se facă din respectarea drepturilor omului „precondiţie a cooperării”.
China este deschisă fără reţinere spre lume
Nu întâmplător, după preluarea mandatului la Departamentul de Stat, Hillary Clinton a făcut prima vizită în China şi a exprimat evaluarea de cotitură: „împreună, SUA şi China pot soluţiona criza din lume”. Iar preşedintele de atunci al Chinei, Hu Jintao, a putut spune la Casa Albă că ţara sa nu este loc al crizei şi nu a produs-o, dar îşi asumă să coopereze la soluţii.
China priveşte în urmă, la anii scurşi de la lansarea noului curs de către Deng Xiaoping, şi face un bilanţ realist. Unul dintre cei mai cultivaţi ziarişti ai săi consemna că „un sistem paralizat de economie planificată a fost dezasamblat treptat. Un grup de oameni simpli, neîmpăcaţi cu destinul lor în situaţia dată, şi-au luat soarta în propriile mâini. „Oameni ca toţi ceilalţi (small people)”, aceştia au convertit o „ţară uriaşă”, de 1,3 miliarde de oameni, „într-un vast experiment. Sub privirea uimită a oricui, ştiind că nu erau în stare să se întoarcă din drum, ei au îndreptat China către o
societate a comerţului şi în direcţia lumii din afară. Spre a atinge autodeterminarea şi bunăstarea individuală, poporul Chinei a reuşit să facă joncţiunea cu cel mai important curent al istoriei” (Wu Xiaobo, China Emerging. How Thinking about Bussiness Changed, China Intercontinental Press, Beijing, 2009, p.191-192). Iar situaţia în care s-a ajuns nu poate fi sintetizată mai bine decât în cuvintele fostului director al Federal Rezerve din capitala americană: „Felul în care China înaintează pentru a îmbrăţişa pieţele globale va determina destinul economiilor pe întregul glob” (Alan Greenspan, The Age of Turbulence. Adventures in a New World, 2005).
Nu sunt trecute sub tăcere nici chestiunile deschise ale vieţii, în discuţiile zilelor recente fiind câteva semnificative. Unii aduc în dezbatere perspectiva schimburilor cu Japonia, ca urmare a desfăşurărilor politico-militare din Marea Chinei de Sud (Financial Times, 11 august 2014). Cu SUA diplomaţia chineză negociază pe 90 de domenii de probleme, spre a remodela relaţiile celor două supraputeri. Statul chinez îşi asumă într-o abordare nouă (cum ne spune ziarul China Daily, 7 august 2014) creştinismul chinez, care are pe latura protestantă, până la patruzeci de milioane de oameni, iar pe latura catolică în jur de zece milioane. Japonia şi China folosesc contextul creat de sancţiunile americane şi europene pentru a intra pe piaţa de credit a Rusiei (vezi Global Times, 11 august 2014). China a exprimat de la început acordul cu noile acţiuni americane din Irak, în vederea combaterii terorismului şi a asigurării stabilităţii irakiene în condiţii de suveranitate (vezi Daily China, 9-10 august 2014). Trecerea la „politica celor doi copii” pe familie are loc plecând de la premisa că populaţia este „matricea forţei de creaţie şi a talentului” (vezi China Daily, 11 august 2014). Noua politică demografică va face ca, anual, în China să se nască nu numai echivalentul populaţiei Australiei, ca acum, ci, adăugat, cel al populaţiei Noii Zelande. China a devenit cea mai mare piaţă a roboticii din lume (vezi China Business Weekly, 11 august 2014).
China este deschisă fără reţinere spre lume, dar unii vizitatori – ne spun gazdele chineze – vin în China nu pentru a descoperi China, ci pentru altceva. De aceea, disponibilitatea mentală, acel „mind setting”, ce condiţionează de fapt informaţiile şi schimburile de idei dintre oameni, capătă importanţă practică în abordarea Chinei. Preşedintele Xi 
Jinping spunea că „lumea ar trebui să cunoască mai mult despre China”. Iar această cunoaştere pretinde un rol sporit din partea culturii şi a limbajului. În interacţiunile culturale de astăzi, reprezentanţii chinezi delimitează cu limpezime momentele respect, cunoaştere, înţelegere, comunicare şi evaluare. Ei observă cu luciditate că se intră într-o lume în care un sfert din populaţia globului sunt chinezi, care folosesc o limbă străveche, vorbită de cei mai mulţi oameni pe glob, şi care sunt parte a acestei lumi. Iar autorităţile chineze îşi pun explicit întrebarea: cum se va raporta restul lumii la chinezi şi ce au aceştia de făcut?
Politica culturală externă a Chinei îşi are mai nou nucleul instituţional în reţeaua Institutelor Confucius. Înfiinţată cu zece ani în urmă şi pusă sub conducerea Fundaţiei Hanban, reţeaua constă acum din 458 de institute amplasate pe glob, dintre care peste 100 în SUA. Orice universitate relevantă din lume aspiră să aibă un Institut Confucius, orice ţară face demersuri în acest sens. Această reţea este acum în faţa unui extraordinar pas înainte, odată cu documentul Management Mesures for the Model Confucius Institute Project (2014), pe care l-am discutat la recenta reuniune de la Changchun, la care am participat în calitate de consultant principal (senior consultant). Este vorba de iniţiativa creării „Institutelor Confucius model”, prin decizii ale universităţilor gazdă, pe câteva axe importante: alocarea unui spaţiu de minimum 2.000 metrii pătraţi (pentru cursuri şi seminarii, laboratoare de limbi, multimedia, activităţi culturale etc.) unui Institut Confucius; integrarea activităţilor acestuia în programele didactice ale universităţii respective (inclusiv în sistemul creditelor transferabile); încadrarea în departamente universitare a personalului chinez, cu drepturile aferente; trecerea la sistemul cofinanţării; stabilirea de aranjamente între Hanban şi universitatea respectivă pe cel puţin treizeci de ani etc. Soluţiile administrative amintite aduc cu sine o reorganizare profundă, care permite trecerea într-o fază nouă a evoluţiei Institutelor Confucius. Acestea, odată remodelate, urcă în situaţia unei capacităţi crescute de a reprezenta o limbă şi o cultură care au în spatele lor nu doar avantajul vechimii şi al amploarei, ci şi pe acela al unei neobişnuite dinamici în lumea de azi şi, previzibil, în cea de mâine.
Misiunea Institutelor Confucius
Preşedintele Xi Jinping spunea că „lumea ar trebui să cunoască mai mult despre China”. Iar această cunoaştere pretinde un rol sporit din partea culturii şi a limbajului. În interacţiunile culturale de astăzi, reprezentanţii chinezi delimitează cu limpezime momentele respect, cunoaştere, înţelegere, comunicare şi evaluare. Ei observă cu luciditate că se intră într-o lume în care un sfert din populaţia globului sunt chinezi, care folosesc o limbă străveche, vorbită de cei mai mulţi oameni pe glob, şi care sunt parte a acestei lumi.
În mod simptomatic, recent, primul ministru britanic David Cameron apela la studenţii britanici să-şi îndrepte interesul spre China, iar autorităţilor educaţiei din ţara sa le cerea să includă chineza printre limbile de mare circulaţie din curricula universitaţilor. Împărtăşesc, la rândul meu, opinia că avem acum – chinezi şi cei care cooperăm cu China – de reflectat asupra integrării limbii şi culturii chineze în programele instituţiilor din diferite ţări. Reflecţia noastră poate pleca cu profit chiar de la misiunea încredinţată de legislaţia chineză Institutelor Confucius şi de la configuraţia actuală a acestora.
Misiunea Institutelor Confucius prevăzută de reglementările din China este aceea „de a promova limba şi cultura chineză în străinătate”. Publicaţiile reţelei acestor Institute prevăd „introducerea culturii chineze” şi apelează la o colaborare cu institute şi personalităţi din diferite ţări pentru atingerea acestui scop.
Pe de altă parte, misiunea Hanban este stabilită pe o scală ascendentă: „Hanban is committed to providing Chinese language and cultural teaching resources and services worldwide. It goes all out in meeting the demands of foreign Chinese learners and contributing to the development of multiculturalism and the building an hamonious world”. Este important de remarcat faptul că „Divizia de sinologie şi studii chineze” funcţionează ca parte din Hanban.
Plec de la experienţa Institutului Confucius din Universitatea „Babeş Bolyai” din România, la a cărui organizare, împreună cu Universitatea de Ştiinţă şi Tehnologie din Hangshou, am conlucrat. Acest institut şi-a propus, de la inaugurarea din 2009, să „satisfacă solicitările celor care învaţă limba chineză şi să sporească înţelegerea de către ei a limbii şi culturii chineze”. Acţiunile Institutului s-au desfăşurat în registrul următor: învăţarea limbii chineze şi asigurarea resurselor pentru aceasta; pregătirea de instructori pentru învăţarea limbii chineze; organizarea de examinări HSK (Chinese Proficiency Test) şi de testări pentru obţinerea Certificatului de către cadrele didactice de limbă chineză; asigurarea de informaţii şi de servicii consultative privind educaţia şi cultura din China; organizarea de schimburi lingvistice şi culturale.
Dacă aruncăm o privire în agendele Institutelor Confucius din Europa, reţinem, ca fiind mai avansate pe scala amintită, iniţiative pentru cunoaşterea ştiinţelor din China (Berlin), introducerea programelor de licenţă pentru limba chineză (Frankfurt am Main, Bochum, Gottingen, Tubingen) în universităţi şi în învăţământul secundar, acomodarea cu „Chinese vocabulary software” (Toulouse), folosirea institutului ca platformă de dialog intercultural (Ljubliana), utilizarea tehnologiei electronice în sprijinul învăţării limbii chineze.
Privind lucrurile din perspectiva misiunii amintite a Institutelor Confucius şi a celor mai recente dezvoltări, se poate vorbi justificat de un progres cert al contactelor cu limba şi cultura chineză datorat acestor institute şi Fundaţiei Hanban. De acum, însă, în relaţia noastră cu China sunt de luat în seamă, atât de partea chineză cât şi de partenerii ei, multe aspecte noi ale evoluţiei Chinei, care sporesc prezenţa chineză în cultura lumii actuale. Mă refer aici la şapte aspecte. Este, bunăoară, de regândit cărui segment de populaţie i se adresează cu precădere programele Institutelor Confucius. Desigur că mulţimile de elevi, de studenţi, de tineri ce se pregătesc pentru industrii, comerţ, studii au prioritate, dar nu trebuie minimalizată importanţa celor care au trecut de formarea iniţială, nici chiar a celor care parcurg reconversii profesionale şi formarea continuă. Eu cred că învăţarea limbii chineze rămâne hotărâtoare în interacţiunile cu China şi trebuie să prevaleze în cazul generaţiilor tinere, după cum informarea sistematică asupra Chinei şi dezvoltarea cunoaşterii culturii chineze trebuie adresate pe scară mai mare oricărei generaţii.
Ţara unei culturi intelectuale impunătoare
Sunt de părere că trebuie evaluată cu luciditate ponderea Chinei în lume. După cele mai multe indicii, China este astăzi într-o situaţie istorică nouă în epoca modernă: ţara cu cea mai puternică dezvoltare economică, care a scos deja din sărăcie peste trei sute de milioane de oameni, cu anvergură comercială fără precedent, care se înnoieşte instituţional continuu, ale cărei investiţii sunt căutate de toate ţările şi a cărei cooperare este condiţie a stabilităţii internaţionale. China joacă un rol hotărâtor în economia şi politica mondială. În mereu instructiva sa Filosofie a istoriei (1810), Hegel considera că, cel puţin în China, India, Babilonia, „popoarele s-au închis înlăuntrul lor”, chiar şi atunci când au navigat pe mări. Nu ştiu dacă cercetările istorice confirmă interpretarea marelui filosof. Este neîndoielnic însă că, mai ales după 1978, lumea întâlneşte o Chină nu numai „deschisă” spre lume, ci şi capabilă să joace un rol mai amplu decât oricând în istoria lumii. Întreprinzători, specialişti şi muncitori chinezi sunt tot mai mulţi astăzi în diferite ţări, încât Institutele Confucius procedează înţelept dac
ă socotesc, printre resursele lor, nivelul prezenţei economice şi comerciale chineze în regiunea sau ţara în care funcţionează.
Amploarea înnoirilor tehnologice, economice, sociale, politice şi culturale din China este atât de neobişnuită, încât diagnozele cad una după alta. Nu face faţă realităţilor eticheta „lume roşie”, luată în accepţiunea europeană de azi. Nu face faţă nici formula recentă a unor istorici britanici, care vorbesc de „capitalism de stat”. În chip evident, China nu încape în taxonomia existentă a sistemelor sociale şi ne cere elaborarea de noi concepte pentru a o caracteriza (cum sugerează, de altfel, volumul, socotit cea mai instruită carte despre China, al lui Martin Jacques, When China rules the World (Penguin, London, New York, 2012, 812 p.). Afirmarea ei viguroasă pe scena civilizaţiilor lumii de azi infirmă opiniile grăbite privind sensul ineluctabil al istoriei. În orice caz, China parcurge o experienţă istorică cu semnificaţie universală şi poate fi cunoscută numai abandonând clişeele istoriei şi denunţând caracterizări improvizate.
China nu este astăzi doar cea mai populată ţară a lumii, nici doar cel mai mare producător al lumii, nici numai prima putere sportivă a lumii, nici doar deţinătoarea artei culinare celei mai rafinate. Ea este, se ştie, toate acestea şi multe altele. Dar China este şi ţara unei culturi intelectuale impunătoare, care nu se lasă închisă în muzeu, ci rămâne creativă şi inspiratoare şi astăzi. În definitiv, nu era posibilă dezvoltarea din ultimii peste treizeci de ani fără o cultură intelectuală, inclusiv de natura ştiinţelor şi tehnologiei, de mare randament şi soliditate. Această bogăţie chineză trebuie pusă, de asemenea, în relief.
Există o religie chineză? Există o ştiinţă chineză? Există o medicină chineză? Aceste întrebări nu sunt noi şi nici uşoare, dar răspunsurile au nevoie de cercetări atente şi se află cel mult în curs. Ceea ce este cert este faptul că în cultura Chinei avem de a face cu o moştenire de gândire originală, care şi-a păstrat contururile de-a lungul istoriei. Este, trebuie spus, moştenirea unui pluralism fecund al viziunilor, care poate oferi puncte de sprijin preţioase pentru viaţa oamenilor din lumea de astăzi. Naturaleţea vieţii, moderaţia evaluărilor, comunitatea convieţuirii, interogarea legitimităţii regulilor, legătura politicii cu opţiuni morale şi altele sunt câmpuri de probleme în care cultura chineză are ceva de spus.
Multă vreme în Europa, cultura chineză a fost cunoscută prin traduceri făcute de europeni care au învăţat chineza. Se poate observa că traducătorii chinezi de astăzi, în limbi de mare circulaţie, sunt mai elocvenţi, fiind nativi, şi ne aduc mai aproape moştenirea chineză. Bunăoară, în noi traduceri, făcute de specialişti chinezi, Confucius însuşi ne apare într-o lumină plenară, ca gânditor care a sesizat cât de importantă este temelia morală a instituţiilor statului pentru funcţionarea cu succes a acestuia. În definitiv, o teză precum „existenţa omului rezidă în integritatea sa. Un om lipsit de integritate poate exista doar prin norocul său” ar semna-o fără ezitare orice adept serios al lui Vico, Kant, Jefferson, Dewey, Habermas sau, în zilele noastre, Margalit sau Sandel. Împrejurarea că, astăzi, confucianismul reprezintă o „înţelepciune specială ce duce la prosperitate” şi că se poate vorbi de „cercul cultural al confucianismului” – cum ne spune Xin Guanje, de la Institutul de Filosofie din Beijing (în monografia lui Chen Jingpan, Confucius as a Teacher. Philosophy of Confucius with Special Reference to Its Educational Implications, Foreign Language Press, Beijing, 1990) – confirmă din nou caracterul fecund al acestei viziuni.
Având în vedere considerentele de mai sus, sunt de părere că reflecţia asupra standardelor de organizare şi criteriilor de evaluare a Institutelor Confucius, pe care le-am discutat în reuniunea din Changchun, trebuie să ia în seamă un evantai cuprinzător de activităţi: de la familiarizarea cu tradiţii chineze, trecând prin însuşirea limbii chineze şi urcând la cunoaşterea culturii chineze şi a Chinei contemporane şi la elaborarea de „studii consacrate Chinei (China studies)”. Aşa cum atestă convingător, între altele, iniţiative din SUA, Marea Britanie, Germania, Franţa, toate aceste activităţi sunt importante şi au acum adresanţi siguri, tot mai mulţi, în ţările în care operează Institutele Confucius.
Vezi cărțile apărute la editura Ideea Europeană în Colecția Civilizația și cultura chineză
