Paul Goma a murit. N‑a murit un om, a murit un revoltat, o minte limpede şi clarvăzătoare. Şi nu l‑a răpus ciuma roşie, cu care s‑a luptat toată viaţa, fără pauză şi fără întrerupere, a murit răpus de o ciumă la fel de cumplită, căzută din cer ca pedeapsă pentru ticăloşirea noastră. Fără vocea lui Paul Goma, lumea a rămas mai săracă cu un strigăt, cu un denunţ în combaterea răului comunist şi cu un antidot mai puţin la toate derapajele acestei lumi.
Mulţi l‑au crezut ieşit direct din eseul Omul revoltat al lui Camus şi ideea ar putea fi creditată ca verosimilă, dacă i s‑ar conferi ceva mai multă radicalitate şi tentaţii prototipale. Ideea de confort subiectiv şi de indiferenţă la nebuniile lumii îi era străină în mod absolut şi nu s‑a gândit niciodată să‑şi negocieze pacea interioară printr‑o complicitare cu agenţii răului din lume. În special comunismul, ca doctrină şi ca implementare programată, era făcut răspunzător de toate stricăciunile istoriei faţă de care nu se putea raporta decât ca dizident, ca opozant, ca luptător dârz şi neînduplecat.
Prea îi cunoscuse virulenţa şi prea îi îndurase torturile bestiale, ca să‑şi poată nuanţa tonul şi opiniile. Faţă de comunism şi faţă de agenţii gregari ce‑l impunea ca pe o soluţie salvatoare, Paul Goma nu se putea raporta decât ostentativ, opozant şi neprotocolar în cel mai înalt grad.
I s‑a imputat deseori verbul acid, aşa‑zisul ton agresiv şi absenţa nuanţării, din acuzele lui asupra comunismului, dar o formă de imputare şi‑o asuma şi el, nu pentru presupusa agresivitate a limbajului, ci pentru că n‑a găsit un ton şi mai dur, mai aspru, mai sever, pe măsura suferinţelor pe care le‑a îndurat la Aiud, la Canal şi în alte puncte din imensul Gulag românesc. Anii lungi de temniţă grea şi amploarea supliciilor îndurate în anii comunismului totalitar şi ai regimului de dictatură – care a scos ţara din cutumele ei ancestrale şi din normalitatea devenirii, şi‑a drenat‑o într‑o direcţie artificială, după model etranjer – nu l‑au timorat şi nu i‑au inhibat asprimea diatribelor sale. A rămas acelaşi revoltat nepotolit, aceeaşi minte lucidă, acelaşi cap limpede şi bine mobilat, cu deschidere pentru înţelegerea salubrizantă a tuturor devălmăşiilor lumii.
Cine îşi mai aminteşte că într‑o vreme s‑a hotărât să candideze la alegerile pentru preşedinţia României. A şi publicat atunci o schiţă de program cu liniile directoare asupra ceea ce ar dori să înfăptuiască din această funcţie supremă. Totul era exprimat clar, limpede şi transparent. A fost o greşeală fatidică. A speriat atâta lume înfeudată mentalului comunist că, de nu şi‑ar fi retras candidatura înainte de a intra în cursă, n‑ar fi adunat voturi nici cât pentru o primărie prăpădită de provincie. Confiscată de Iliescu şi de vechii lui tovarăşi de luptă revoluţionară, ţara nu era pregătită pentru schimbare, pentru o desprindere de comunism. Era deja lăsată în afara înţelegerii de la Vişegrad, tocmai pentru că nu dădea semne că e dispusă la schimbare, la adoptarea unei democraţii funcţionale şi a unei economii concurenţiale.
Mai cu seamă după barbarismul mineriadelor, când clica iliesciană a făcut tot ce i‑a stat în putinţă să compromită ideea de schimbare, de ruptură definitivă de vechiul sistem şi până la urmă să compromită ţara şi poporul român, furnizând lumii o imagine de popor gregar, inapt pentru rigorile vieţii civilizate, devenise evident că un Paul Goma trecea, în ochii unora, drept un intrus rătăcit şi total nepotrivit realităţii româneşti. Cel deştept cedează. Şi a fost prima dată când luptătorul, convins că nu are nici o şansă, a renunţat la luptă.
A murit departe de ţară şi ştiu că n‑a plâns multă lume la dispariţia lui. Înmormântarea în pământ străin – ca şi Brâncuşi, Cioran sau Enescu – spune deja multe despre ciudăţeniile destinului românesc şi despre mâlul în care înotăm.
Să‑ţi fie ţărâna uşoară, Paul Goma, şi Dumnezeu să‑ţi aşeze sufletul în apropierea tronului Său de lumină şi îndurare!
Ionel Necula
