Este identificată şi funcţia estetică a diferitelor avataruri ale erosului, accentuându-se totodată semnificaţia şi natura acestei stări privilegiate în contextul demersului epic al lui Marin Preda. Scrisul reprezintă, în acest sens, o pasiune a pasiunilor, încărcându-se de forţa fascinatorie a iubirii.
În Marin Preda. Fascinaţia iubirii (1996), Cornel Munteanu realizează un studiu atent al discursului narativ, din perspectiva temei erosului, văzut ca un element de rezistenţă al operei, subliniind şi nuanţând complexitatea sentimentului iubirii şi rolul acestuia în destinul unor personaje. Este identificată şi funcţia estetică a diferitelor avataruri ale erosului, accentuându-se totodată semnificaţia şi natura acestei stări privilegiate în contextul demersului epic al lui Marin Preda. Scrisul reprezintă, în acest sens, o pasiune a pasiunilor, încărcându-se de forţa fascinatorie a iubirii. Cornel Munteanu reuşeşte să disocieze mutaţiile care se produc la nivelul structurii comportamentale a unor personaje, într-un discurs critic echilibrat, fără a fi tern, care se fereşte de poncife şi de clişee ale exegezei. Totodată, criticul disociază, cu suficientă fermitate, planul estetic de realizarea propriu-zisă a semnificaţiilor erotice.
În cartea consacrată lui R. Guga, Romulus Guga. Polifonia unei voci (1998), Cornel Munteanu este preocupat de sublinierea originalităţii scriitorului, din perspectiva preocupărilor sale multiple, în domeniul dramaturgiei, prozei şi poeziei. Pamfletul ca discurs literar (1999) e un studiu doct, riguros şi atent, bine documentat, al pamfletului, cu referiri şi ilustrări semnificative, care susţin, în bună parte, aserţiunile criticului. Fără îndoială că ţinuta academică a studiului nu presupune absenţa unei retorici personale, destul de ferm articulate.
Lecturi neconvenţionale (2003) strânge laolaltă studii şi cronici literare publicate de autor în presa culturală în anii anteriori. Criticul porneşte de la ideea că analiza unui text nu poate fi efectuată prin apelul la modele şi tipare estetice prestabilite, ea fiind tot mai frecvent fascinată de experiment, de deschidere metodologică, de anumite forme neconvenţionale, care să evite formalismul preconceput şi rigiditatea conceptuală. Apelul la neconvenţional reprezintă o sursă de revigorare a disciplinei criticii literare, de asumare a unor forme inedite de interpretare a operelor literare: ,,Neconvenţionalul în critică înseamnă nu doar schimbarea unghiului de abordare a textului ori chiar a obiectului de investigare, ci modificarea, prin efracţie, a posibilelor canoane de catalogare a unei opere sau a unui scriitor”. Cartea e structurată în patru părţi (Marii clasici sau depăşirea canonului estetic; Poetica neconvenţionalului; Critica – ideologie şi discurs; Frontierele literaturii). Demne de interes sunt observaţiile autorului despre pluralitatea de forme literare care s-au afirmat în perioada paşoptistă („Pluridiversitatea formelor literare din zorii literaturii moderne româneşti, lipsită de un canon estetic formulat sistematic, rămâne argumentul decisiv pe care se va dezvolta gruparea Marilor Clasici, determinând o literatură să depăşească norma canonică şi să construiască forme noi”). În comentariul exegezelor eminesciene apărute în ultimii ani, Cornel Munteanu exprimă o poziţie de echilibru, repudiind atât mitizarea poetului naţional, cât şi acţiunea negatoare. Multe din paginile acestui volum de „lecturi neconvenţionale” vădesc o vocaţie critică incontestabilă şi un simţ mereu treaz la anomaliile, rătăcirile şi deviaţiile esteticului.
În Argument-ul la cartea Românii din Ungaria.I. Presa (2006), Cornel Munteanu porneşte de la ideea tradiţiei pe care o deţine presa românilor din Ungaria, fenomen favorizat atât de reprezentanţii publicisticii româneşti, cât şi de cei cărora li se adresează publicaţiile respective. Radiografia presei româneşti din Ungaria urmăreşte o perioadă cuprinsă între 1950 şi 2005. Cele trei capitole ale cărţii lui Cornel Munteanu cuprind aprecieri dense despre formele jurnalismului scris, despre interferenţele dintre jurnalismul scris şi cel audiovizual şi despre rolul presei în menţinerea şi consolidarea condiţiei identitare a românilor din Ungaria, în primul capitol, după care urmează, în al doilea capitol, o descriere cu caracter analitic a presei scrise, de la apariţia primului ziar, în 1950, „Libertatea noastră”, cu denumirile sale succesive („Foaia noastră”, „Foaia românească”), la celelalte publicaţii periodice („Cronica”, „Simpozion”, „Lumina” etc). Capitolul al treilea al cărţii e consacrat presei audiovizuale, concretizată în emisiunile radio şi TV de la Studioul teritorial din Seghedin. Autorul cărţii îşi structurează substanţa cercetării în funcţie de două criterii esenţiale: criteriul diacronic, vizibil prin prezentarea evoluţiei unor fenomene publicistice sau fapte de cultură de mai mică sau mai amplă rezonanţă şi criteriul sincronic, asumat prin analiza pertinentă, detaliată a contribuţiilor jurnaliştilor români din Ungaria. Materialul documentar la care a făcut apel Cornel Munteanu este, fără îndoială, vast, stufos, dificil de inventariat, de clasificat şi tipologizat. De aici derivă, de altfel, şi noutatea cărţii: din sintetizarea eficientă a tuturor manifestărilor publicistice româneşti din Ungaria, într-un efort de clasificare a acestora, de interpretare a faptelor de cultură şi, totodată, de reliefare a rolului presei în păstrarea identităţii etnice a românilor din această ţară.
Obiectivitatea, ca normă primordială a cercetării, e asumată de autor încă de la început. Evident, în fizionomia presei româneşti din Ungaria un rol important îl joacă şi opinia publică, prin efectul de regularizare pe care îl justifică şi îl favorizează. Informare, documentare, formare a publicului – acestea au reprezentat dezideratele presei româneşti din Ungaria, care, fără îndoială, a trebuit să-şi asume o condiţie mult mai combativă, mai fermă, şi totodată, o conştiinţă imperativă a resurselor morale de care trebuia să dispună. Identitatea prin limbă şi identitatea culturală sunt alte două deziderate pe care presa de expresie română din acest spaţiu geografic şi le-a asumat. Cornel Munteanu e preocupat, în cercetarea sa, şi de interferenţele multiple, benefice, fructuoase care s-au stabilit de-a lungul timpului între presa scrisă şi cea audiovizuală, după cum insistă şi asupra genurilor şi formelor publicistice care şi-au găsit expresie în presa românilor din Ungaria: ştirea, articolul de opinie şi atitudine, interviul, portretul, studiul, reportajul şi, într-o mai mică măsură, ancheta. Accentul cercetării e aşezat pe „Foaia românească”, publicaţie de marcă şi prestigiu a românilor din Ungaria, cu un rol determinant în asumarea şi ilustrarea conştiinţei de sine, a mărcii identitare definitorii a acestora. Presa audiovizuală e ilustrată de Aici, Radio Seghedin, emisiunea în limba română şi de Ecranul nostru, o emisiune tv a Studioului teritorial Seghedin. Valorificând un material documentar extrem de vast şi de divers, Cornel Munteanu inventariază, pentru prima oară, în cartea sa, într-o sinteză eficientă şi necesară, modalităţile de manifestare şi de existenţă ale presei româneşti din Ungaria. Demersul său se caracterizează prin prin stăpânirea suficient de sigură a materialului investigat, prin vocaţia sintezei ce se poate bănui în subsidiar şi, nu în cele din urmă, prin resursele interpretativ-analitice de care autorul dispune. Monografia Laurenţiu Fulga (2001, 2008) e o încercare de redescoperire a unui scriitor căzut în conul de umbră al receptării critice. Criticul caută să pună în lumină originalitatea demersului epic a lui Laurenţiu Fulga, dar şi unele coordonate ale moralităţii scrisului său.
Critica pe care o cultivă Cornel Munteanu este una obiectivă, bazată pe rigoare, pe tehnica disocierii, dar şi pe stăpânirea obiectului de studiu, care e privit din multiple unghiuri şi perspective analitice.
