Înainte de absolvirea Liceului „Moise Nicoară” din Arad (1941), adolescentul Doinaș citește revistele centrale visând omologarea prin cuvântul tipărit. Are destulă încredere, de vreme ce‑și trimite încercările poetice fără să se gândească la cum va suporta un eventual eșec. Nerăbdarea se observă chiar din titlul poemului cu care istoricii literari consideră că a debutat: Optsprezece ani – deși, în 1939, tânărul avea doar 17 ani. Majoratul îl sărbătorește pe tot parcursul anului următor publicând poeme în reviste. Bucurie mai mare nu există. Acribios și capabil să mute logica în poeme divergente artistic, Doinaș proiectează în cele dintâi versuri facticitatea emoțională și jocul ermetic, experiența confesiunii melodramatice cu mica geometrie a metaforei.
Alături de „Viața Românească”, reținem textele care au rămas în afara recuperărilor, chiar din cadrul Operelor alcătuite în ultimii ani. Așadar, la rubrica „Corespondența noastră” din „Universul literar”, din 9 noiembrie 1940, i se publică[1] poemul Stampă, alături de manuscrisele altor zece cititori. Niciunde în edițiile critice poemul de la 18 ani nu e consemnat. Pesemne rubrica în sine din revistă ascunsese numele poetului. Lăsându‑l deoparte, ca și cum ar fi doar un simplu exercițiu al tinereții, Doinaș nu amintește vreodată de Stampă. Poemul stă sub semnul influențelor unor Dimitrie Anghel, Al. Philippide, Arghezi și Ion Barbu. Cel din urmă, prin plasarea strategică, dar cu efect, al unor epitete: „Așa încremenită pe pagina gălbuie/ Cu ferestruici născute din joc pitic de ac – / Prin pulberea amorfă cetatea mută suie/ Răspărul vremii sure spre cuibul unui veac //”. „Jocul pitic de ac”, pulberea „amorfă” și vremea „sură” scindează semnificația liminară și răsucește sensul în zone cu puternic impact vizual.
Contemplarea e activă la tânărul Doinaș, statornicie în care investește lexical, cu tentația ermetizării. Retorica face loc tribulațiilor orfice: „Dacă sărind aievea și tu aceleași piedici/ Ai poposi la malul câmpiilor de‑atunci – / S‑ar desluși în piatra pieții pașii edici/ Aduși cu zângănitul armurilor din lunci.//”. Mijloacele poetului au cadența scenariului construit pe măsura notației; uneori, ca aici, meditația contrafactuală acroșează cititorul. Următoarea etapă din poem liricizează dramatic, cu apel la mituri și efecte plastice: „Donjonul urcă falnic spre cerul de cenușă,/ Logodnic răzbunării ce‑o ști plutind în aer,/ Cu foșnet, iederi dese în crăpături de ușă/ Se leagănă zbârlite când tremură un vaer.//”.
Tentația de‑a face din contemplația activă un eveniment se stinge cum începe.
Tânărul Doinaș înregistrează pulsul cotidian cu ochii spre cer și mintea îngropată în mituri: „Străzi strâmte care sub umbre jilave și‑nchegate/ Au admirat amurgul cu zarea violetă – / Susțiu în spate strâmbe balcoane‑ngemănate/ Sub care un Romeo aștepta o Julietă.// Aici a stat poetul când a săpat în vers/ conturul scelt al spadei lipită grea de sold;/ Dincolo feudalul pe calul – stând – în mers/ Cu aripile căștii schițează dur imbold//.” Ascensionalul lui Doinaș cel din 1940 e doar pretext mistificator: „Din ziduri drumuri frânte în unghiu tocit, spre mare/ Înseamnă urma oarbă a grelelor victorii;/ Eroicele jertfe, ca treptele de game,/ Le simți urcând cetatea pe piscuri de istorii…//”. Fără să fie inițiat în poetica ori filosofia lui Blaga, Doinaș intuiește ceea ce va fi teoretizat de maestrul său viitor, anume misterul ca suprem unghi de vedere. Instinctiv, tânărul din comuna Sântana urmărea un ideal al ideii, fără să fie ghidat. Totodată, jocurile lexicale arată cum poetul gândește în extreme, căutând stridența, contrastul, prelungirile, dar cu suavitate. Prima etapă poetică a lui Doinaș e o sumă de punți. Între sensuri, reprezentări, scene dramatice și mitice, între real și contrafactual, între idee și metaforă. Deplasarea accentului înseamnă la el imagism ludic și experimentarea formulelor. În Stampă, tânărul poet încheie periplul cu retorica întâmpinării asumate, gest al neputinței și totodată al înfrângerii lucidității în actul artistic: „Așa dormind sub linii trecutul te‑nspăimântă/ Văzându‑l – trup – deasupra prăpastiei de‑acum;/ Zadarnic mâna trează cu pana se frământă:/ Inelele de cântece nu sunt decât fum…”.
Întâi de toate, poemul Stampă – repet, de la 18 ani – arată uriașa diferență dintre Doinaș și tinerii debutați până la finele anilor cincizeci. Reconstituite din reviste și citite împreună, poemele lui Doinaș și cele ale tinerilor șaizeciști, de pildă, seamănă cu creația unui matur în prag de senectute lângă încercările unor școlari fără talent încurajați prea mult de părinți. Ar putea fi la mijloc și sistemul pe care poetul și‑l impune prin lecturi, versificând după modele dificile, fiind confiscat de jocuri reflexive și mai puțin de nuclee poetice.
Revenind la toamna târzie din 1940, constatăm că, după două săptămâni, tot în „Universul literar”, Doinaș publică[2], la aceeași rubrică, poemul Singura rugăciune. De asemenea nerecuperat istorico‑literar. Discursul e cu totul diferit. Poetul renunță pe moment la reportajul contemplativ și inițiază coordonate mai apropiate de Pillat și Labiș decât de Barbu. Spațiul se delimitează concret, restrictiv și melodramatic: „Mamă,/ Am strâns în buzunare batistele anilor, multe,/ De când am plecat singur cu o traistă de poveste,/ Iar azi când anii mei nu mai pot să le asculte/ Îți trimit o rugăciune galbenă ca o bătrânețe:// Iartă‑mă, mamă, că voi muri departe de tine/ Rătăcit ca o oază umedă într‑un pustiu;/ Ar fi însă prea multe lacrimi pentru fântânile tale senine/ Să nu mai pot reveni tânăr ca atunci și zglobiu//”. Sentimentalizată, poezia tânărului Doinaș e ca toate celelalte din lirica tinerilor din epocă, lipsită de valoare și previzibilă. Contemplația e înlocuită de confesiune, dar care nu surprinde cu nimic; dimpotrivă, semnalizează clișeizant: „Mi‑am fumat viața ca pe un opium, din pipă/ Alergând după înșelătoare inelări de fum;/ Beat de‑a nopților neguratecă risipă/ Șchiopătez sprijinindu‑mă de garduri pe drum//”.
E ca și cum, brusc, cel care semnează Stampă își amintește că e doar un adolescent. Iar Doinaș sentimentalul e un poet mediocru; așa va fi și finalul, lacrimogen, căutând obsesiv convenția: „Iartă‑mă, mamă, iartă‑mă, dar nu plânge/ Să nu se ude fericirile/ Când își vor scoate capul iubirile din sânge/ Și te vor înconjura ca niște păsări amintirile.// Mamă,/ Împătură osânda mea ca o cămașă în dulap,/ Șoptește iubitei să nu mă mai aștepte, – / Și sărută binecuvântând cununa de moarte ce voi purta pe cap/ Când toate cărările or să mi se îndrepte”.
Nimic mai nepotrivit pentru evoluția tânărului Doinaș. De la performanța din Stampă la romanțarea din Singura rugăciune distanțele sunt enorme. Cauzele ar putea fi două: fie Doinaș publică cel din urmă poem încurajat de deschiderea Stampei, deși îl va fi scris mai înainte. Fie „cerințele” publicistice se modificau înspre un tip de efect scontat, de comercializare a reacției empatice în cititori, iar ermetismul celui dintâi poem era deja o practică răspândită în revistele literare. De fapt, poate că explicația, ca întotdeauna, e simplă. Citind în numerele din toamna aceluiași 1940 poemele[3] Interior și Cântec de dragoste apărute în „Viața Românească”. Cel din urmă e o variațiune eminesciană a dorinței, semn limpede că tânărul Doinaș abuzase deja de figuri de stil; până și sintagme sau imagini sunt desprinse fără filtru din limbajul eminescian: „Glasul ți‑i mai limpede ca locul când se uită stelele‑n oglindă,/ Râsul – ca argintul – îți alergă și nu poate buza mea să‑l prindă;/ Tremură‑n privirile voalate negurile dese și adânci,/ Lunca‑n pupilele – mărgele – farmecele golului pe brânci…/ Șarpele făpturii marmorale are unduiri de serenadă,/ Visurile‑n undița zâmbirii vraja ți‑o împlântă ca o nadă:/ Pletele‑ți atârnă peste umeri, grele ca tăcerea peste ape,/ Plânge‑o fericire în bărbie, tremură o jale în pleoape…/ Netedă, pe marginile frunții, doarme‑o arcuire de sânziene…/ …Uite cum se mistuie apusul; codrul ne‑așteaptă cam demult./ Vino: iute șoapte și săruturi vreau zvâcnirea tâmplei să‑ți ascult”. La fel se întâmplă în Interior.
Cu alte cuvinte, Stampă e poemul central al primelor încercări. Intrând în ritmul publicistic cu euforie, Doinaș scrie neconvingător când are în minte efectul asupra cititorului și reușește poeme valoroase pe măsură ce‑l ignoră. Distanțele sunt riscante între reportajele urbane contemplative, cu plonjări metaforice sau ermetice și dramatizarea sentimentală. La majorat, Doinaș se manifestă simultan în registre diferite, ca și cum personalitatea s‑ar fi fragmentat în fiecare poem. Lumea se deschide la nesfârșit prin cuvinte tipărite. Cui i‑ar fi trecut prin minte că poetul va debuta editorial peste un sfert de veac? În Cartea Mareelor (1964) citim poeme care inițiază uimirea și forme de anticonvențional, dar conservă o tristețe amăgitoare. Inegale, scenariile epice au, toate, potențial. Un fel de fizionomie universală este fotografiată de un poet atent la semnele venite dinspre astre, mit și materie, meșter al „rodului de vrajă”, ucenicul modern al lui Goethe se străduiește, cu mijloace limitate, să propună imaginea unei vieți noi. Cu cât euforia este căutată în versuri, cu atât senzația de artificial e mai puternică. Lipsit de libertate, Doinaș scrie despre iluzia ei.
Ziditorul trebuia să‑și dărâme construcțiile grandioase. Adesea exasperantă pentru cititor, locuirea poemului la vedere oferea paradisul imediat, contradicția trăită cu fervoarea unei simple analogii.
■ Critic, teoretician şi istoric literar, profesor
Note:
[1] În „Universul literar”, anul XLIX, nr. 46, 9 noiembrie 1940, p. 2.
[2] În „Universul literar”, anul XLIX, nr. 48, 23 noiembrie 1940, p. 2.
[3] În „Viața Românească”, anul XXXII, nr. 8‑9, august‑septembrie, 1940, pp. 98 și 99.
Marius Miheț
