Cum creează calomnia o ficțiune: cazul Ştefan Aug. Doinaş
(Urmare din numărul trecut)
Viața profesională mai puțin cunoscută a Germinei Nagâț
Ce putea găsi Germina Nagâț în dosarele deschise pe numele lui Doinaș, altceva decât am găsit eu?
Puțini pot percepe, din afară, locul special ocupat de Germina Nagâț, începând cu anul 2000, în cadrul CNSAS. Rolul ei în direcționarea deciziilor depășea cu mult pe cel al unui membru în Colegiu. Este curioasă angajarea sa în postul cel mai sensibil al CNSAS, deși nimic din viața profesională nu o îndrepta spre acea poziție. Ca directoare a Departamentului de Investigații, ea avea un rol-cheie pentru ceea ce ajungea, și cu ce interpretare anume, pe masa Colegiului Consiliului. În acest fel, Germina Nagâț are partea ei de responsabilitate pentru campania care a lovit pe vremuri opoziția politică la PSD.
Departamentul de Investigații al CNSAS, căruia Nagâț i‑a fost mulți ani șefă, este anvangarda instituțională a examinării dosarelor. Deciziile Colegiului CNSAS privind colaborarea sau necolaborarea cu Securitatea ca poliție politică sunt luate de membrii Colegiului. Însă sursa de bază a analizei este dosarul pregătit de Departamentul de Investigații. Până în anul 2008, rolul acestui compartiment era considerabil.[1] Membrii Colegiului CNSAS sunt până la un punct captivi Departamentului, căci acesta identifică probele, le pune în evidență ori, din contra, le obliterează; de fapt, le prejudecă.
În primii ani de existență, activitatea CNSAS a fost o oroare. Unele gafe nu au legătură cu Departamentul de Investigații.[2] Însă altele au. Ludovic Rakoczi, fost deputat UDMR şi candidat în anul 2000, a fost trecut pe lista persoanelor care au desfăşurat activităţi de poliţie politică printr‑o evaluare lamentabilă a ceea ce spuneau despre el dosarele. Fusese de fapt o victimă. În urma contestației, CNSAS a recunoscut greşeala, dar răul fusese făcut: Rakoczi a fost retras de pe lista de candidați, a urmat o criză în familie. La capătul opus acestei grabe în a judeca pe unii candidați se află „cazul Ristea Priboi”. Departamentul de Investigații și Colegiul nu au găsit că Priboi, şef‑adjunct al Departamentului din Direcția de Informații Externe care se ocupa de „Europa Liberă” pe vremea atentatului cu bombă la sediul postului de radio din München, ar fi făcut poliție politică. Așa a ajuns Ristea Priboi şef al Comisiei parlamentare pentru controlul activității SIE.[3] Pentru foștii securiști (precum Ristea Priboi) sau pentru cârtițele din interior, manipularea activității CNSAS a fost o lucrare ușoară.[4] Scuza nu va mai fi valabilă în anii următori.
Gravă a fost implicarea Departamentului de Investigații al CNSAS, aflat sub conducerea Germinei Nagâț, în folosirea Arhivei Securității pentru campania de compromitere a unor personalități culturale după anul 2001. Acest viol asupra memoriei a avut și victime care nu se mai aflau în viață, deci nu se puteau apăra. Declararea lor de către CNSAS drept colaboratori cu Securitatea ca poliție politică a creat perdeaua de fum în spatele căreia s‑au ascuns uneltele regimului totalitar, foștii ofițeri de securitate.
Germina Nagâț și‑a făcut simțită prezența în mai multe asemenea operațiuni de defăimare. Dintre ele, mai cunoscută este discreditarea lui Adrian Marino.[5]
Asistența dată în „cazul Marino” pălește însă în fața implicării fostei șefe a Departamentului de Investigații a CNSAS și actualmente membră a Colegiului în batjocorirea lui Ștefan Aug. Doinaș.
Doinaș fusese deținut politic, o personalitate culturală de anvergură, un om înzestrat cu o pregnantă noblețe. Germina Nagâț îl cunoscuse în anii 1990, când lucrase în redacția Secolului 21 condusă de Doinaș. Invitată să fie parte din desantul CNSAS la „Întâlnirile României literare” din 26 noiembrie 2003, a acreditat teza lui Adrian Păunescu: Doinaș ar fi fost un informator. Cu aura poziției sale de șefă a Direcției de Investigații, Germina Nagâț și‑a afirmat autoritatea profesională întărind eticheta de colaborator al Securității aplicată fostului ei coleg de redacție: „În momentul în care raportul de deconspirare ajunge la vot, certitudinea este de 100%. Sunt probe, în clar, cu nume, cu prenume, cu toate datele de identitate. Nu există niciun dubiu în privinţa informatorului. Nu riscăm niciodată în privinţa asta, pentru că ar fi groaznic”.[6]
Portretul lui Doinaș în dosarele de urmărire informativă a mai multor scriitori
Reiau o propoziție a Germinei Nagâț din interviul acordat lui Cristian Pătrășconiu: „Pentru mine, a fost una dintre cele mai dureroase revelații la CNSAS”. Enunțul trimite la multele materiale din Arhiva Securității trecute prin mâna angajatei CNSAS. Într‑adevăr, o mulțime din dosarele oamenilor de cultură urmăriți de secretoasa instituție conțin referiri la Ștefan Aug. Doinaș. Ce scriu ofițerii de securitate și informatorii despre poet este coerent și constant cu trecerea anilor. Toate documentele pe care le cunosc detaliază portretul lui de opozant al regimului. Nu am găsit trimiteri ale altor cercetători la materiale de arhivă care să arate contrariul. Unde se află atunci „dureroasele revelații” ale CNSAS privitoare la Doinaș? Iată câteva din documentele de arhivă care‑l invocă:
Nota din 8 decembrie 1976, din dosarul de urmărire informativă a lui Nicolae Breban, înregistrează încercarea lui Doinaș de a‑l convinge pe Mircea Radu Iacoban să publice romanul Bunavestire al cunoscutului prozator, refuzat ani de zile de edituri: „Doinaș îi spune lui Breban că a participat la ședința Fondului literar unde l‑a întâlnit pe Iacoban. Fără să discute cu Breban înainte, i‑a propus lui Iacoban «o afacere pentru literatura română»”.[7] Mircea Radu Iacoban era în acel moment director al Editurii Junimea, unde va fi publicată, în 1977, Bunavestire, în contextul tumultuosului an Goma.[8]
În telegrama fulger trimisă Direcției I‑a de Inspectoratul județean Iași‑Securitate din 19 octombrie 1978 se află un „mic raport” care deplânge „poziția de pe care ei și‑au susținut punctele de vedere” – „ei” fiind Ștefan Aug. Doinaș și poetul Dorin Tudoran. Cei doi ar fi încercat „să determine o atmosferă neprielnică bunei desfășurări a lucrurilor”: „…tonul a fost dat de însăși [sic!] președintele uniunii scriitorilor în discursul său, Ștefan a făcut expunerea la nivelul principiilor, iar Dorin Tudoran a folosit pamfletul”.[9]
Un document, a cărui dată o putem recupera din cele notate de ofițerul de securitate pe marginea foii, consemnează următoarele:
„Majoritatea participanților au apreciat nivelul elevat al expunerii lui ȘT.AUG. DOINAȘ considerînd însă că ea conține o serie de idei interpretabile care au creat impresia unui atac la adresa poeziei patriotice, cerînd în același timp revendicări materiale și social‑culturale. Redăm câteva dintre frazele mai semnificative:…”
„Cenzura există într‑o formă și mai rea datorită [sic] unor funcționari culturali care nu au înțeles ce este mai periculos: foarfecele sau metafora…”
„anotimpurile culturale nu trebuie să se supună intemperiilor…”
„Se cere ca poezia să se transforme în serbări școlare în care abundă cronicile și tablourile vivante…”[10]
O notă din anul 1984 deplânge susţinerea arătată lui Paler de către Ştefan Aug. Doinaş, „care a subliniat că actuala situaţie este «intolerabilă»”.[11] Cartea Albă a Securităţii înregistrează convocarea lui Doinaș, la 11 octombrie 1988, la Comitetul Municipal de partid București, pentru a i se atrage atenția asupra implicării în semnarea unei scrisori de protest inițiate de Mircea Dinescu.[12] O altă notă din 1988 avertizează că Doinaș este „de acord cu acțiunile întreprinse de Doina Cornea”.[13]
Nu voi continua cu citatele din dosarele altor scriitori, întrucât sunt repetitive.[14] Toate arată că Securitatea și Partidul vedeau în Doinaș un adversar. Găsim, la fel de consecventă, și o nuanță: în ciuda frustrărilor, ofițerii îi desenează lui Doinaș un portret de scriitor elevat, îi remarcă atitudinea calmă. Ce răsturnare a sorții, ca până și foștii ofițeri de securitate să fi căpătat involuntar respectul față de poet, iar în postocumunism, oameni cu aspirații culturale să lanseze asemenea susțineri defăimătoare!
Poza de „justițiară” a Germinei Nagâț față în față cu memoria lui Ştefan Aug. Doinaş
Germina Nagâț și‑a creat o imagine de justițiară antisecuristă/anticomunistă. Subiectul antisecurismului/anticomunismului poate fi ușor exploatat ipocrit. În anul 2018, a existat un moment critic în funcționarea Colegiului CNSAS, când istoricului Mădălin Hodor i se suspendase acreditarea și fusese supus cercetării disciplinare. „Vina” constase în publicarea, în Revista 22, a unui document al Departamentului Securității Statului din anul 1985, conținând o „listă a celor 200” de colaboratori ai UM 0225. Pe listă se aflau persoane de mare vizibilitate publică; între ei, Ioan‑Aurel Pop, Cornel Nistorescu, Adrian Vasilescu, Dorel Abraham.[15] Germina Nagâț a făcut parte din Comisia de disciplină și s‑a integrat complet reacției acuzatoare a Colegiului CNSAS. Era un moment cu greutate în apărarea principiului pe care ea îl promovează în atâtea interviuri și conferințe: al desecretizării „cât cuprinde” a arhivelor.[16]
Aș numi apoi șocantă, cel puțin, susținerea de către doamna Nagâț, alături de alți doi membri ai Colegiului CNSAS, a unei teze dezgustătoare lansată de cercetătorul Mihai Demetriade, angajat al instituției. Conform celor afirmate de el, victimele „experimentului Pitești” n‑ar fi fost „tocmai victime”. Aceștia s‑ar fi torturat între ei, întrucât, legionari fiind, aveau pornirea de a tortura. Argumentul doamnei Nagâț era că tezele lui Demetriade ar sprijini „dezbaterea științifică autentică, și nu hagiografiile sau mitologiile propagandistice”.[17] Să vezi în elucubrațiile cercetătorului de la CNSAS (ulterior, și lector la Academia de Informații a SRI) dovada „științei autentice”, iar în marele număr de studii fundamentale pe tema „experimentului Pitești”, hagiografie sau mitologie propagandistică ridică o mare întrebare profesională. Ciudat spectacol: să‑ți clamezi „suferința morală” în fața câtorva note anodine semnate de Doinaș, după ieșirea din închisoare, dar să fii simpatetic‑senină când un coleg de instituție transferă responsabilitatea unor crime abominabile, de pe umerii Securității, pe umerii victimelor.
Să revenim la anul zero al calomnierii lui Ştefan Aug. Doinaş
Ca să fim drepți, nu Germina Nagâț a fost deschizătoarea de drumuri în scandalosul atac calomniator la adresa poetului. La Clubul Prometheus, la întâlnirea organizată sub egida României literare din 26 noiembrie 2003[18], primul care îl invocă pe Ștefan Aug. Doinaș este Gheorghe Onișoru, atunci președinte al Colegiului CNSAS. El, principalul responsabil pentru albirea lui Corneliu Vadim Tudor de acuzația de colaborare cu Securitatea și pentru eșecul CNSAS din primul mandat al instituției[19], a ținut să „explice”: „…în dosarul lui [Doinaș], apare o sursă Gogu Ivan care, la un moment dat, pe baza unei informații, îl face pe Adrian Păunescu să piardă încă un an de zile pentru a pleca pentru o bursă primită în America”. Și, ca să accentueze culpa lui Doinaș, domnul Onișoru adaugă: „Este mult mai grav pentru că sunt oameni care ar fi trebuit să fie repere. Și au fost repere”.[20]
Nu există nimic care să demonstreze că notele lui Gogu Ivan (scrise de fapt de ofițeri care‑l indică drept sursă pe Doinaș) l‑ar fi împiedicat pe Păunescu să plece în America. Susținerea președintelui CNSAS este pură invenție menită să‑l asocieze pe poet cu un act nedemn.
Cu excepția lui Mircea Dinescu, ceilalți colegi ai lui Onișoru își mențin intervențiile într‑un registru cât de cât precaut. Andrei Pleșu și Horia‑Roman Patapievici vorbesc despre „colaborarea” lui Doinaș, deloc entuziaști, și o pun în contextul represiunii la care acesta fusese supus.
Andrei Pleșu pare preocupat să apere demersul CNSAS. Folosește constant și fără dubii calificativul de „turnător”, cu referire la Doinaș. Însă nu acuzator (din câte îi pot interpreta stilistica). „Faptul că a existat un tip de lume, un tip de univers în care Doinaș făcea turnătorii arată o confuzie morală care trebuie localizată atunci. Nu noi am inventat această confuzie morală”.[21]
Și Patapievici a folosit cuvântul „colaborator”, însă a avut grijă să se refere la „faza plină a paharului” (enunțul lui). Cum ar fi, la încercările ofițerului de securitate de a crea un conflict între Dan Hăulică și Doinaș pentru a se ajunge la îndepărtarea poetului.[22] Citind la conferință pasaje din dosare, Patapievici conchide: „Ceea ce vreau să spun este că Augustin Doinaș a fost colaborator, dar și teribil de agresat de Securitate”. Și a adăugat: „Ştefan Aug. Doinaş nu era un delator. Era un om dotat cu conștiință și reacționa în mod ambiguu, ambivalent, la stimulii pe care Securitatea îi aplica”.[23]
Citind ansamblul intervențiilor celor doi făcute la Clubul Prometheus, aș vorbi mai curând de lipsa de înțelegere a problematicii ridicate de Arhiva Securității. Pleșu și Patapievici vor răspândi opiniile lor privind „colaborarea” poetului[24], însă nu am găsit vreo pornire vindicativă împotriva lui Doinaș. Din contră. Atunci când au avut prilejul, au apărat omul de cultură și au acuzat instituțiile de represiune. Îl citez din nou pe Andrei Pleșu: „De câte ori aflu asemenea lucruri [„colaborarea” scriitorului cu Securitatea] nu mă grăbesc să dau vina pe oameni, ci pe sistem. În al doilea rând, faptul că am aflat acest lucru nu modifică în nici un fel admirația mea pentru scriitorul Ștefan Aug. Doinaș, pentru ceea ce a produs el în cultura română și, mai mult, nu schimbă afecțiunea mea pentru omul care a fost. Apare doar o notă de amărăciune, pe care o cuplez, cum spuneam, la sistem”.[25]
Andrei Pleșu și Horia‑Roman Patapievici au preluat fără discernământ lexicul viciat al dosarelor Securității, incluzând utilizarea falacioasă a cuvintelor „agent”, „colaborator”, „informator”. Pot fi considerați, eventual, responsabili de ceea ce Nicolae Balotă numea: „lejeritatea cu care se tratează această problemă”.[26] Cei patru membri ai Colegiului CNSAS împreună cu șefa Departamentului de Investigații nu păreau conștienți nici de faptul că, prin intervențiile lor de la Clubul Prometheus, încălcaseră legislația.[27]
Într‑un studiu dedicat „cazului Ștefan Aug. Doinaș”, insistasem asupra responsabilităților profesionale și penale ale membrilor Colegiului CNSAS participanți la evenimentul din 26 noiembrie 2003.[28] Astăzi, simt nevoia să introduc circumstanțe atenuante. Nuanțele intervențiilor de atunci, apoi ce s‑a întâmplat de la acea dată încolo, m‑au convins de lipsa de înțelegere a provocărilor pe care le aduce cu sine Arhiva Securității. Nu trebuie să surprindă, deși trecuseră trei ani de la începutul activității CNSAS.
În anul 2003, rolul „dosariadei”, de a împinge responsabilitatea răului securist spre informatori, punându‑i în umbră pe ofițerii care‑i recrutaseră, avea încă prea puțină cazuistică.[29] Nu existau cercetări cât de cât complete asupra unor personalități urmărite de Securitate, care să pună sistematic, în dialog, sursele menționate din interiorul și din afara documentelor semnate de ofițeri. În sfârșit, nu exista o confruntare între interpretări opuse sau divergente asupra acelorași dosare, atât de necesare pentru crearea unei doctrine. Chiar și astăzi, în anii 2020, ar fi hazardat să vorbim despre un corp profesional format din cercetători respectuoși cu principiile unei metodologii acceptate a fi deasupra divergențelor de analiză. Doar că, în anii 2020, manipularea informațiilor din dosare nu are nicio scuză.
Cel care s‑a distins la acea întâlnire a României literare din 26 noiembrie 2013, prin aplombul stigmatizării lui Doinaș, a fost Mircea Dinescu. Îl citez: „Din păcate pentru Doinaș, povestea cu Păunescu este cea mai suavă dintre turnătoriile lui, dacă este să intrăm în profunzimea turnătoriilor.”[30] Prin lexic și conținut, Dinescu a îndreptat deja acuzațiile spre o extremă care nu putea fi confirmată de documente. „În momentul în care la CNSAS descoperim acel dosar de la Securitate în care reperul moral, vechiul dumneavostră reper și al meu, turna din gros pe colegii lui, pe musafirii care veneau în vizită, probabil și pe dumneavostră, ce vreți să fac? Să plâng în hohote de mila lui Doinaș”.[31]
Dinescu nu a făcut efortul de a argumenta, fie și printr‑un singur exemplu, sentințele pe care le‑a lansat. Până unde funcționau logica și psihologia vedetei de la CNSAS, descoperim aici:
În ceea ce‑l privește pe Doinaș, am știut și nu am crezut că Doinaș l‑a turnat în pușcărie [pe I.D. Sîrbu]. Și cum l‑a descoperit? Cei care erau luați la interogatoriu din celulă erau detectați ca turnători după fecalele pe care le executau ei mai târziu, pentru că aveau altă culoare. Acolo se mânca mămăligă, iar informatorului, drept recompensă, i se dădea o fripturică. Fripturica apărea la cazanul comun, că puțea altfel și avea altă culoare.[32]
O astfel de argumentație sugerează cât de prezent este pericolul eliticidelor în lumea noastră culturală.
Atitudinea de justițiar a lui Mircea Dinescu este dezolantă și pentru că anumite aspecte din biografia lui și câteva documente pe numele său din dosarele de la Securitate încalcă standardele pe care el le aplică celorlalți. Acolo sunt înregistrate conivențe cu ofițerii de securitate și denunțuri. Dinescu fusese încorporat în armată, în 1969, la Regimentul de securitate București. Va face serviciul militar la redacția revistei Pentru Patrie.[33] Oare ce putea să scrie în revista Ministerului de Interne, în acea perioadă?[34] Când i se face instructajul contrainformativ pentru plecarea la Festivalul de poezie din Iugoslavia, Dinescu are întâlniri cu agenții Securității.[35]
Iată ce aflăm din nota datată 30.07.1973, privind contactarea lui Dinescu de către căpitanul Victor Achim: „Cu ocazia întâlnirii au fost discutate probleme legate de situația actuală a candidatului, loc de muncă, intenții de viitor. […] Și‑a manifestat dezacordul total față de cei 4 greviști [scriitori ieșeni care declaraseră greva foamei] din vara anului trecut pe care‑i consideră netalentați, scandalagii și profitori. Consideră măsura luată de a fi îndepărtați din Fondul literar ca fiind binevenită, întrucât aceștia făceau de râs obștea scriitoricească”.[36]
Într‑o notă din anul 1972, ofițerul care vorbise cu Dinescu relatează: „Despre N[icolae] Breban are o privire foarte proastă întrucât răul care l‑a făcut el obștei scriitoricești e uriaș. Revolta pornește și de la faptul că înainte de a fi vorbit Breban rău de țară în R.F.G, F[ănuș] Neagu alcătuise o listă cu câțiva scriitori talentați printre care și el pentru a o supune aprobării C.C. în vederea obținerii intrării în capitală și buletin de Buc.”; „Cu privire la D[umitru] Țepeneag crede că s‑a făcut o greșeală când a fost primit în Uniunea Scriitorilor, dar probabil spiritul de grup («gașcă») a învins. «Acesta altceva decât să umble cu jalbe, să latre și să ațâțe, nu știe»”.[37]
Colaboraționist și delator? Cine se apleacă cu răbdare și respect asupra dosarelor ce‑l privesc pe Mircea Dinescu, în ansamblul lor, va ajunge desigur la o concluzie contrară. Dinescu a fost unul din cei mai activi protestatari din ultimul deceniu al regimului Ceaușescu. În casa lui au fost inițiate trei scrisori de protest (21 octombrie 1982, 7 octombrie‑10 octombrie 1988, 11 noiembrie 1989). El le scrisese, el îi mobilizase pe scriitori, el (împreună cu soția sa) era amfitrionul celor chemați să le semneze. Informațiile din dosare ar fi de coroborat cu faptele publice. Interviul publicat în ziarul Libération (acordat de el în luna februarie 1989) și articolul Mamutul și literatura, apărut în cotidianul Frankfurter Allgemeine Zeitung (toamna aceluiași an) sunt mici capodopere ale disidenței românești.
Personalitatea lui Mircea Dinescu le cuprinde pe toate. Toate sunt de numit, căci eliminând informațiile „de un anumit fel” se pierde cel mai înalt lucru: înțelegerea ființei umane. Or, această ființă a fost capabilă și de ticăloșii. Una l‑a avut victimă pe Ștefan Aug. Doinaș. Dinescu se va comporta la indigo în anul 2005, într‑o situație similară, după publicarea cărții de memorii a lui Adrian Marino, Viața unui om singur (Polirom, 2005), la cinci ani de la moartea cărturarului.
Foaia de consultare a dosarului SIE al lui Adrian Marino indică verificarea acestui dosar întreprinsă inițial de Germina Nagâț, pentru ca, în ziua următoare, dosarul să treacă în mâinile lui Mircea Dinescu. Poetul, implicat deja în mai multe aventuri mercantile, VIP al săptămânalului Academia Cațavencu și al mai multor televiziuni, a inițiat la puțin timp după aceea un atac detestabil asupra cărturarului.[38]
Doinaș își pusese în joc opera și siguranța semnând scrisoarea în apărarea lui Mircea Dinescu alături de Geo Bogza, Alexandru Paleologu, Mihai Șora, Andrei Pleșu, Octavian Paler și Dan Hăulică în iunie 1989. Ce l‑ar fi putut împinge pe Dinescu la asemenea acuze împotriva lui Doinaș? Printre altele, opiniile critice formulate de Doinaș la Adunarea Generală a USR din 1995 față de felul în care fusese administrată Uniunea Scriitorilor sub mandatul lui Dinescu. Tot în anii 1990, părăsiseră redacția revistei Secolul 21 atât Germina Nagâț, prin demisie, cât și Maria Dinescu, soția fostului disident, în urma schimbării protocolului dintre Uniunea Scriitorilor din România și Fundația Culturală Secolul 21, editoare a revistei.[39]
Fragment din studiul Cum creează calomnia o ficţiune: cazul Ştefan Aug. Doinaş de Gabriel Andreescu. v. Secolul 21. Doinaş, contemporanul nostru I, nr. 1‑6, 2022
■ Scriitor, profesor, cercetător
Note:
[1] În anul 2008, după furtuna care a început odată cu declararea Legii nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii ca poliţie politică, în întregime neconstituțională, a fost adoptată Legea nr. 293/2008. Din acel moment, Colegiul CNSAS hotărăște „numai” asupra unei acţiuni de constatare a calităţii de lucrător al Securităţii sau de colaborator. Constatarea este trimisă Curții de Apel București, care o confirmă sau infirmă. Hotărârea Curții de Apel poate fi contestată la Înalta Curte de Casație și Justiție. Din 2008, în evaluarea cazurilor a crescut importanța Biroului juridic al CNSAS. Biroul emite un aviz și îl apără mai departe în fața ÎCCJ.
[2] Precum faptul de a da publicităţii liste parţiale de verificare a candidaţilor. A rămas ca listele PRM şi PD să fie verificate după alegerile din 2000. Or, printr‑o astfel de selecție, Colegiul CNSAS (Departamentul de Investigații nu putea avea vreun rol) a protejat PRM şi PD în detrimentul altor formațiuni și împotriva însuși principiului care a stat la baza Legii 187/1999.
[3] În aceeași perioadă au fost trimise colete‑explozive unor disidenți din exil, a fost înjunghit un colaborator al „Europei Libere” etc. Prin numirea lui ca şef al Comisiei parlamentare pentru controlul activității SIE, Priboi a căpătat vizibilitate. Tăcerea CNSAS în ce privește cazul acesta a provocat unul din cele mai mari scandaluri ale anului 2001.
[4] Legea de înființare a Consiliului Național pentru Studiul Arhivei Securității a fost adoptată și promulgată în luna decembrie 1999, iar CNSAS a putut funcţiona după adoptarea de către Parlament a Regulamentului de organizare şi funcţionare a CNSAS, la 16 mai 2000. Tot sfârșitul de an 2000 a fost dominat de evaluarea candidaților la alegeri. Putem bănui că membrii de conducere ai CNSAS au fost de‑a dreptul striviți de exigențele atribuțiilor care le reveneau. Nu aveau experiență, nu dețineau nici măcar cunoștințele de bază pentru a îndeplini competențele instituției.
[5] Aduc aminte: „Este desigur transparent pentru cunoscători cu cine a vorbit Vladimir Tismăneanu «pe linia CNSAS», acea persoană «specializată în cercetarea dosarelor de informatori», meritând preţuirea lui «pentru onestitate şi competenţă», care l‑a asigurat că Adrian Marino era informator. Este aceeaşi persoană care, alături de un alt specialist în arhive, îl asigura pe Dorin Tudoran că tot colaborator a fost şi fostul disident Mihai Botez”. (Gabriel Andreescu, „Greşeli ale CNSAS care au făcut victime. Cazul Ştefan Aug. Doinaş”, Contemporanul nr. 4, 20 aprilie 2014 ‑ https://www.contemporanul.ro/polemice/greseli‑ale‑cnsas‑care‑au‑facut‑victime‑cazul‑stefan‑aug‑doinas.html).
[6] Aceste susțineri veneau în întâmpinarea șefului ei din acel moment, Gheorghe Onișoru. Președintele Colegiului se distinsese cu câteva minute înainte de intervenția doamnei Nagâț afirmând: „Foarte rar unul dintre noi se îndoiește, pentru că lucrăm cu probe foarte clare” („Întâlnirile României literare – Scriitorii și Securitatea”. Supliment Nr. 1, Academia Caţavencu, nr. 49, 10–16 decembrie 2003, p. IV).
[7] Dosarul de urmărire infomativă pe numele lui Breban Nicolae Alexandru (Arhiva CNSAS DUI 6625, vol. 9, f. 213v).
[8] Conform lui Nicolae Breban, romanul Bunavestire a apărut cu ajutorul lui Cornel Burtică.
[9] „Telegrama fulger a ministerului de interne, inspectoratul judetzean iasi nr. 112/si/001603 din 19.10.1978, privindu‑l pe Dorin Tudoran” (Arhiva CNSAS, DUI 153657, vol. 1, f. 85).
[10] O informare din luna octombrie 1978 adresată tov. Prim secretar Gheorghiescu privitoare la lucrările Colocviului Național de poezie de la Iași (Idem, f. 82, 82v).
[11] Nota nr. 100/0050940 din 27 iunie 1984, dosarul de urmărire informativă a lui Octavian Paler (Arhiva CNSAS, DUI 1812) cu privire la întâlnirea preşedintelui Uniunii Scriitorilor cu Comitetul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti.
[12] Mihai Pelin, Cartea Albă a Securităţii. Istorii literare şi artistice (1969‑1989), vol. 5, Presa Românească, Bucureşti, 1996, secțiunea de la paginile 394‑408.
[13] Dosarul de urmărire informativă pe numele lui Mircea Dinescu (Arhiva CNSAS, DUI 000236 f. 69).
[14] Iată o notă din dosarul de urmărire informativă a lui Marin Sorescu: „Cu tot nivelul elevat al expunerii lui Şt. Augustin Doinaş, materialul conţine o serie de idei interpretabile care creează impresia unui atac la adresa poeziei patriotice” (Nota raport din dosarul de urmărire informativă deschis pe numele lui Marin Sorescu, Arhiva CNSAS, DUI 185040, vol 1, f. 28). Cele întâmplate la Colocviul Național de poezie de la Iași par să fi obsedat Securitatea.
[15] Vezi Mădălin Hodor, „Lista celor 200. Elitele colaboraționiste cu Securitatea”, Revista 22, 17.04.2018 ‑ https://revista22.ro/dosar/lista‑celor‑200‑elitele‑colaboraioniste‑cu‑securitatea (accesat la 15 decembrie 2022).
[16] Ceea ce implică faptul că nu i se poate acorda CNSAS dreptul de a stabili limite asupra accesului la documentele din Arhiva pe care o are în custodie. Pentru mai multe argumente, vezi Gabriel Andreescu, „Suferim de prea puțină deconspirare, nu de prea multă. «Cazul Hodor»”, Observator Cultural nr. 920, 2 mai 2018 ‑ https://www.observatorcultural.ro/articol/suferim‑de‑prea‑putina‑deconspirare‑nu‑de‑prea‑multa‑cazul‑hodor/ (accesat la 10 decembrie 2022).
[17] Cei doi colegi erau Adrian Cioflâncă și Alexandra Toader. Pentru detalii, vezi Gabriel Andreescu, „Rescrierea «fenomenului Pitești». Cum ideologizarea distruge raţiunea”, Observator Cultural nr. 994, 8 noiembrie 2019 – https://www.observatorcultural.ro/articol/rescrierea‑fenomenului‑pitesti/ (accesat la 10 decembrie 2022).
[18] Am scris „să revenim”, întrucât evenimentul a fost amintit în Capitolul V, „Cazul Ştefan Aug. Doinaş şi denaturarea sensului Memoriei”, în Gabriel Andreescu, Existenţa prin cultură. Represiune, colaboraţionism şi rezistenţă intelectuală sub regimul comunist, Polirom, Iaşi, 2015” (posibil de accesat la http://www.revistadrepturileomului.ro/assets/books/2015_Existenta%20prin%20cultura.pdf).
[19] Un grup de peste 30 de intelectuali ieșeni au protestat împotriva albirii lui Corneliu Vadim Tudor de colaboraționism, deplângând faptul că sunt asociați cu numele lui Gh. Onișoru, provenit, „prin accident biografic, cu spațiul spiritual ieșean” („Istoricul ieșean Gheorghe Onișoru, șeful CNSAS, este considerat o rușine pentru oraș. Protestul intelectualilor”, Ziua de Iași, 20.10.2004 ‑ https://www.ziaruldeiasi.ro/iasi/istoricul‑iesean‑gheorghe‑onisoru‑seful‑cnsas‑este‑considerat‑o‑rusine‑pentru‑oras‑protestul‑intelectualilor~ni3hq7 ‑ accesat la 5 decembrie 2022). Fiind președinte al Colegiului CNSAS, Onișoru a avut două voturi și a mutat astfel greutatea în favoarea lui CVT.
[20] „Întâlnirile României literare ‑ Scriitorii și Securitatea (Ce ne spun dosarele de la CNSAS)”, Nr. 1, Academia Caţavencu, nr. 49, 10–16 decembrie 2003, p. IV.
[21] „Întâlnirile României literare ‑ Scriitorii și Securitatea (Ce ne spun dosarele de la CNSAS)”. Supliment Nr. 6, Academia Caţavencu, nr. 3, 20–26 ianuarie 2004, p. IV.
[22] „Întâlnirile României literare ‑ Scriitorii și Securitatea (Ce ne spun dosarele de la CNSAS)”, Supliment Nr. 8, Academia Caţavencu, nr. 5, 3–9 februarie 2004, p. IV.
[23] „Întâlnirile României literare ‑ Scriitorii și Securitatea (Ce ne spun dosarele de la CNSAS)”. Supliment Nr. 6, Academia Caţavencu, nr. 3, 20–26 ianuarie 2004, p. IV.
[24] Vezi cele expuse de Gelu Ionescu în privința așa‑zisei colaborări a lui Doinaș: „Mărturisesc că şi pentru mine a fost un moment de perplexitate: dacă nu mi‑ar fi spus‑o chiar Horia Patapievici, aş fi putut crede, fără nicio precauţie, că e o calomnie” (Gelu Ionescu, „Cazul Doinaş”, Apostrof nr. 2, 2014 (https://www.revista‑apostrof.ro/arhiva/an2014/n2/a20/ ‑ accesat la 19 decembrie 2022).
[25] „Același Doinaș”, Adevărul, 08.10.2003 20:21 ‑ https://adevarul.ro/stil‑de‑viata/cultura/acelasi‑doinas‑1330704.html (accesat la 20 decembrie 2022).
[26] Intervenția lui Nicolae Balotă în „Întâlnirile României literare ‑ Scriitorii și Securitatea (Ce ne spun dosarele de la CNSAS)”. Supliment Nr. 8, Academia Caţavencu, nr. 5, 3–9 februarie 2004, p. IV.
[27] Andrei Pleșu a explicat la Clubul Prometheus: „Noi nu am făcut o anchetă Doinaș. Nu am cerut dosarul lui Doinaș. Nu aveam niciun motiv legal să o facem și multora dintre noi nu ne‑ar fi trecut prin cap să deschidem această anchetă. Dosarul Doinaș a apărut din întâmplarea că Adrian Păunescu și‑a cerut dosarul propriu. Conform legii l‑a văzut și conform legii a cerut să se deconspire informatorii. CNSAS și‑a făcut obligațiunea de a răspunde acestei solicitări …” („Întâlnirile României literare ‑ Scriitorii și Securitatea (Ce ne spun dosarele de la CNSAS)”. Supliment Nr. 5, Academia Caţavencu, nr. 2, 13–19 ianuarie 2004, p. IV.) Lui Adrian Păunescu trebuia într‑adevăr, să i se răspundă, cine sunt autorii notelor informative care‑l privesc. Doar că declarațiile angajaților CNSAS nu s‑au redus la enumerarea acestor nume. Nici măcar nu au făcut o astfel de enumerare. Ci au ținut să lanseze mesajul: Ştefan Aug. Doinaş (Ștefan Popa) a făcut poliție politică. Or, ei nu au venit cu o decizie a Colegiului CNSAS în acest sens, care ar fi apărut aici: http://www.cnsas.ro/hotarari_definitive.html. Angajații CNSAS au încălcat legea, pare‑se, fără să realizeze delictul.
[28] „Cazul Ştefan Aug. Doinaş şi denaturarea sensului Memoriei”, în Gabriel Andreescu, Existenţa prin cultură…, p. 331.
[29] Folosirea manipulativă a datelor din Arhiva Securității începuse încă din anii 1990. Primul director al SRI, Virgil Măgureanu, lăsase să răzbată în presă, în anul 1992, detalii despre câțiva foşti informatori (Florin Mărculescu, Sorin Roşca Stănescu), activi în tabăra anti‑iliesciană. O făcuse în timp ce atrăgea atenția asupra „pericolelor” care i‑ar paște pe militanții anti‑Securitate dacă s‑ar deschide arhiva Securităţii.
[30] „Întâlnirile României literare ‑ Scriitorii și Securitatea (Ce ne spun dosarele de la CNSAS)”, Supliment Nr. 1, Academia Caţavencu, nr. 49, 10–16 decembrie 2003, p. IV.
[31] „Întâlnirile României literare ‑ Scriitorii și Securitatea (Ce ne spun dosarele de la CNSAS)”, Supliment Nr. 5, Academia Caţavencu, nr. 2, 13–19 ianuarie 2004, p. IV.
[32] „Întâlnirile României literare ‑ Scriitorii și Securitatea (Ce ne spun dosarele de la CNSAS)”, Supliment Nr. 5, Academia Caţavencu, nr. 2, 13–19 ianuarie 2004, p. IV.
[33] Arhiva CNSAS, Dinescu Mircea, Fond informativ I 000225, vol. 1, f. 52.
[34] Revista Pentru Patrie a fost revista centrală a Ministerului Afacerilor Interne, publicație de propagandă a regimului comunist și a Securității, „vestită” și pentru că în ea au fost constrânși să publice texte obediente unele foste victime (Nichifor Crainic, Constantin Noica ș.a.). Revista, lunară, apare și astăzi, evident complet transformată în conținut și scop.
[35] Nota Raport din 22.08.1973 (Arhiva CNSAS, pe numele lui Dinescu Mircea, DUI 000225, f. 18).
[36] Arhiva CNSAS, DUI 000225, vol. 1, ff. 22–23.
[37] Arhiva CNSAS, DUI 000225, vol. 1, f. 1.
[38] Gabriel Andreescu, Cărturari, opozanți și documente…
[39] Vezi și comentariul Alinei Ledeanu, actuala directoare a revistei Secolul 21, în Gabriel Andreescu, Existența prin cultură…, p. 285.
Gabriel Andreescu
