„Curtea miracolelor” din potenţialul morfologiei urbane
Bucureştii sunt o expresie desăvârşită a coabitării dintre variate şi nebănuite contraste. Putem sublinia că această realitate este singura constantă istorică a unei aşezări aglomerate care s‑a adunat cu greu şi în mare grabă; aşezare care se chinuie încă să‑şi coaguleze o personalitate. Dar toate bucăţile constitutive, aflate într‑o diversitate incompatibilă cu uniformitatea atât de dorită, distrug efortul de cosmopolitizare coordonat de o minoritate urbană. Centrele aglomerate care au eşuat lamentabil în astfel de eforturi certifică faptul că centrul lor elitist subţire şi fragil a fost întotdeauna şantajat de periferia majoritară care în final i‑a impus modelul formator. Acest segment al spaţiului periferic, care se confruntă cu un model cultural opus, confruntarea violentă şi definitivă dintre modern şi primitiv, este foarte interesantă în cadrul Bucureştiului, întrucât este un caz în care periferia a învins. A învins ajutată de impresionantul fond cultural peste care s‑au aruncat de‑a valma tipare şi modele împrumutate contextual, refuzându‑se procesul transformărilor graduale. S‑a considerat ca mult mai acceptabilă coabitarea: între lux şi mizerie, între oameni şi câini, între colibe şi palate; între burghez şi cerşetor; între noroi sau praf şi îmbrăcămintea elegantă etc.
Oraşul începutului de secol XX, al clasei mijlocii, este probabil cea mai frumoasă poveste rămasă în preajma oraşului modern, apărut în vecinătate. Vechile cartiere negustoreşti, ale secolului al XVIII‑lea, se modernizează şi se cosmopolitizează în decurs de o sută de ani. Practic, cumpăna dintre secolele al XIX‑lea şi secolul XX, acea barieră insesizabilă a vieţii cotidiene numită şi „epoca frumoasă”, ne‑a rămas moştenire în câteva cartiere din partea de est a vechiului oraş modern. Secolul XX a conservat această parte de oraş, aducându‑i puţine modificări majore, este adevărat, cu puţin ajutor şi din partea hazardului.
Volumul Andreei Boldojar despre Curţile bucureştene ca poţential ascuns al morfologiei urbane cartografiază detaliile unui oraş antebelic, conservat sau chiar tăinuit dincolo de ganguri şi spaţii aproape închise; curţi interioare ale unor lumi/ comunităţi profesionale, confesionale şi multietnice, dispărute azi.
Această călătorie este o invitaţie de a coborî în timp şi de a ne apropia de viaţa oamenilor la cumpăna dintre două veacuri, nedorind parcă să părăsească această frontieră a timpului.
Cartea poate fi citită şi cu mare interes profesional şi putem sublinia o serie de particularităţi legate de conţinutul ei, cât şi de metoda de studiu dezvoltată de autoare şi aplicată în demersul său
ştiinţific. Este de apreciat, în primul rând, aparatul critic foarte bine articulat pe susţinerea temelor; adnotări susţinute de o bibliografie care cartografiază toate sursele posibile atât în ceea ce priveşte documentarea, cât mai ales în ceea ce priveşte prezentarea interdisciplinară a unui fenomen urban asociat, desigur, etologiei umane şi urbanismului în final.
Stăpânirea profesionistă a unei palete atât de largi de surse bibliografice, precum şi folosirea acestora ca instrument de lucru în extinderea textului, dovedeşte un efort considerabil dezvoltat în ani de studiu, ani de teren cartografiat şi calitatea de a intui variaţii ale unui fenomen urban, extrase din asocierea sincronă a mai multor tipuri de surse studiate, calitate de analiză, pe care foarte puţini o pot dezvolta. În final este de apreciat aici şi prinderea delicată şi la obiect, a ficţiunii beletristice în susţinerea conţinutului ştiinţific (vezi Italo Calvino).
Este foarte reuşită analiza comparativă a acestui fenomen urban de locuire şi de colonizare cotidiană printr‑un comportament colectiv, care poate asuma atât un aspect domestic, cât şi unul profesional, dar şi confesional, prin asocierea unei destinaţii pentru o serie de maidane, care ajung să fie preluate în ţesutul urban fie de biserici, fie de un spaţiu profesional care derivă din cel al locuirii. Întregul adevăr pare ascuns în curţi interioare, iar mirajul istoric este foarte dificil de extras pentru a rămâne în final evoluţia istorică în timp real a acestor spaţii.
În interiorul studiului comparativ, spaţiul românesc şi italian, pot fi recunoscute forţa asocierilor de idei venite din domenii profesionale variate şi exploatate magistral în carte, aceasta având o perspectivă holistică asupra fenomenului, foarte bine susţinută bibliografic, după cum am spus mai sus. Perspectiva holistică este foarte dificil de surprins şi o dobândeşti pe analiza unui subiect numai dacă stăpâneşti toate sursele documentare şi reuşeşti să suprapui simultan cartografii diferite, ale unor specializări înrudite, pentru a putea defini un fenomen istoric şi evoluţia lui în timp real. Pentru asta îţi mai trebuie curaj şi intuiţie, calităţi pe care un cercetător le poate dezvolta numai după foarte mulţi ani de studiu şi cartografiere personală a spaţiilor.
Veţi descoperi cartografii studiate şi adnotate de autoare astfel încât să se poată urmări atât asocierea dintre cele două morfologii înrudite cultural (Italia şi România, Roma şi Bucureşti), cât şi evoluţia acestei morfologii ascunse pentru Bucureşti, modelate cu trecerea generaţiilor pe măsură ce arterele de circulaţie şi de dezvoltare urbană s‑au dezvoltat, s‑au ramificat, iar demografiile profesionale au fost tot mai numeroase.
În final, recomandăm lecturarea acestei cărţi, îndeosebi pentru faptul că tema nu are încă vreun corespondent în bibliografia istorică a acestui oraş. Şi apoi, perspectivele holistice sunt foarte rar abordate în spaţiul cultural românesc.
Tema acestei cărţi este inedită şi în ceea ce priveşte abordarea subiectelor şi documentarea. Ar putea fi cea dintâi lucrare ştiinţifică publicată pe un astfel de subiect, la noi, despre Bucureşti.
Prefaţa(rea) unei lumi precare
Aceasta este o poveste scrisă cu mai bine de 50 de ani în urmă, ignorată şi marginalizată de variata faună a culturnicilor epocii. Destinul lui Dorian Ionescu este asemenea romanului său. Precum cel dintâi cuvânt şi cel din urmă gând. Un Destin pe deplin cariat, lipsit de speranţe, fără orizonturi de aşteptare.
L‑am cunoscut îndeaproape într‑un moment al destinului meu, sastisit şi dezamăgit de oameni, aşa cum era şi el, pentru cea mai mare parte a vieţii sale. Altfel spus, a fost colegul meu într‑un muzeu uitat de Dumnezeu. Am primit acest manuscris cu 17 ani în urmă. L‑a adus, aşa, să fie adus, să‑l mai citească careva… Nu ştiu, am ezitat sau poate nu am vrut să intru în această lume a dezamăgiţilor de viaţă trăită, nu am avut curaj aproape un an. Dar a sosit şi momentul când m‑am retras în biroul igrasios cândva al muzeului Nicolae Minovici. Am citit acest manuscris fără să mă gândesc la ceva anume, cumva plictisit de mersul în gol şi lipsit de speranţa întâmplărilor care‑şi refuză împlinirea…
Am intrat, pe nerăsuflate, într‑o lume absurdă şi reală; absurdă pentru că ficţiunea filtrează totul în forme şi culori accesibile, deformând candid o realitate atât de crudă senzitiv. Colocviile lui Biatonsky m‑au ajutat să înţeleg greutatea speranţei şi valorizarea aşteptării. Acestea două, speranţa şi aşteptarea, pot oferi hazardului consistenţă. De fapt, ce este hazardul? Un suflu volatil care ne învăluie pe fiecare. El întotdeauna ia forma gândurilor tale. Cele pozitive te adună, iar cele rele te risipesc. Pe cât de uşor este de învolburat acest hazard din preajma noastră, pe atât de greu este să te ţii de gândurile dorite într‑o lume decăzută. Cu toate acestea, Hazardul a făcut să apară această carte, iar Dorian să‑şi facă astfel cunoscută singurătatea de azi şi speranţa de ieri.
Ce va descoperi cititorul? Este greu de spus. Pentru fiecare va exista un răspuns pe măsura căutărilor, aşteptărilor şi eşecurilor însumate până în momentul lecturii. Căci experienţa de viaţă trăită a fiecăruia, trecută prin filtrul acestei mărturisiri scrise, va dechide o poartă către ceva. De fapt, literatura, dincolo de mărturisire, este şi un exerciţiu sufletesc. Iar rezultatul poate fi atât de neaşteptat uneori, încât destinului tău să nu‑i mai pese de cutume, convenţii, compromisuri şi nimicuri inconsistente.
Dacă ar fi apărut în librării în urmă cu cincizeci de ani, această carte ar fi fost un eveniment extraordinar, dar în timpurile de atunci nu erau încurajate astfel de explorări literare. În opinia mea, Urmuz dacă nu şi‑ar fi pus capăt zilelor, căzut într‑un moment de maximă disperare, în spatele unui tufiş din parcul Kiseleff, ar fi scris precum Dorian Pascal Ionescu. Dorian însă şi‑a consumat moartea cotidiană, cu toată succesiunea de cruzimi ale inadecvării dintre el şi lumea care se schimba în jurul lui. Eu am nimerit întâmplător în acest abataj, aflat în rostogolire accelerată, şi nu l‑am putut opri. Acum, încerc, dincolo de ultimele sale clipe, să‑i împlinesc colegului meu Dorian cel din urmă vis. Acela de a nu fi uitat.
■ Scriitor, istoric, publicist şi editor
Adrian Majuru
