Începutul secolului al XXI-lea a generat mai mult optimism decât oricare altă epocă din istoria umanităţii. Dezvoltarea economică fără precedent, creşterea standardului de viaţă, universalizarea tehnologiei, spectaculozitatea celei de-a treia revoluţii industriale, prăbuşirea comunismului, răspândirea globală a democraţiei păreau să justifice credinţa într-o epocă de aur a omului. Pe măsură însă ce înaintăm în secolul al XXI-lea optimismul se transformă într-o profundă decepţie; decepţie nu faţă de „progres” (în sensul că „progresul” nu este suficient), ci faţă de efectele reale ale acestui „progres”, pe termen lung, de profunzime, asupra condiţiei umane. „Progresul” este o componentă cheie a discursului despre modernitate, aproape o religie a modernităţii, considerat (cu spijinul ştiinţei) „nesfârşit”. Plecat din Iluminism, termenul a fost intim legat de raţiune (ştiinţă) şi la fel de intim legat de o atitudine antireligioasă. Proiectului modernităţii nu i-a fost adăugat şi o componentă spirituală, alta decât cultul Raţiunii, impus cu zel totalitar; dimpotrivă, el conţinea implicit termenii unei despiritualizări. Termenul „progres” (inclusiv în marxism) s-a restrâns la îmbunătăţirea condiţiilor materiale de viaţă prin cuceriri ale ştiinţei şi tehnologiei; ideea modernă de progres nu a inclus progresul spiritual, ci doar pe cel social.
Despiritualizarea omului
„A fi sau mai degrabă a deveni om înseamnă a fi religios”, ne spune Mircea Eliade în Cuvântul‑înainte la Istoria ideilor şi credinţelor religioase. Limba şi credinţa religioasă au conturat decisiv condiţia umană. Dar epoca „modernă” a îndepărtat omul de religie; una din tezele esenţiale ale Iluminismului a fost cea a autonomiei omului, bazată pe Raţiune. Cunoaşterea ştiinţifică a „eliminat” posibilitatea existenţei unei forţe divine, creşterea nivelului material de trăi a scos omul din neliniştea existenţială care întreţineau spiritul religios şi creativitatea intelectuală din jurul său, etica religioasă a început să fie văzută ca un obstacol în faţa vieţii, religia a fost asociată cu epocile mai puţin productive intelectual, cu „trecutul”; a fi modern înseamnă implicit a fi nonreligios. Prima Revoluţie industrială (1760-1840), Raţionalismul (raţiunea, bază a întregii existenţe, exclude religia) şi Revoluţia Franceză (ca manifestare politică a raţionalismului) au produs prima îndepărtare a omului de religie. A doua Revoluţie industrială (1840-1914), ideologia care a reprezentat-o (pozitivismul), fetişizarea raţiunii au dus în secolul al XIX-lea la un nou val de desacralizare. La aceasta şi-au adus o contribuţie importantă Feuerbach şi marxismul, dar şi Nietzsche, înţeles sau nu greşit. Fiecare revoluţie industrială a dus omul la un pas mai departe de sacru. A treia Revoluţie industrială, aceea a digitalizării şi robotizării, a dat lovitura finală sacrului. Omul a parcurs un drum straniu de la epoca primară, în care totul era religios (munca agricolă, sexualitatea, alimentaţia, artele), la epoca actuală, în care sacrul a dispărut în întregime, fiind condamnat ca o marcă a trecutului. Religia, nu neapărat în sens bigot, ci ca exerciţiu spiritual şi
cultural, ca exerciţiu reflexiv, încetează să mai fie asociată condiţiei umane; dimpotrivă, este exclusă din condiţia omului „modern”. După cum arată sondajele referitoare la credinţele religioase, dar şi după statisticile care pun în evidenţă închiderea bisericilor, din lipsă de enoriaşi, în decurs de două-trei generaţii, religia va dispărea cu totul în lumea occidentală; acest lucru este de natură să sărăcească semnificativ condiţia „umană” a omului. Omul „modern” are doar o identitate somatică şi una psihică, lipsindu-i complet identitatea spirituală.
Deculturalizarea omului
Rămânea totuşi, ca formă secundară de spiritualitate, cultura, în special în sensul ei tare, cultura cuvântului, logosul. Pe parcursul secolului al XX-lea, mai mulţi factori au dus însă la declinul culturii, în sensul ei clasic. Ideologic, cultura a avut un adversar redutabil în neomarxism, mişcare ideologică dezvoltată cu scopul explicit de a dezmembra cultura şi civilizaţia occidentală; Herbert Read considera cultura clasică „echivalentul intelectual al tiraniei politice”. Literatura, muzica, arta plastică au fost supuse unor critici zdrobitoare, la care nu au putut rezista în absenţa unei mişcări intelectuale şi politice conservatoare solide, fiind întâmpinate cu „antiforme” care au creat pseudoforme culturale, cultura de masă, uşoară, lejeră, populară, lipsită de conţinut intelectual, opusă culturii „burgheze”, idealiste, aşezate în afara vieţii. Arta, ca formă de revelare a realităţii (Heidegger), este înlăturată. Un alt element important în declinul culturii a fost apariţia televiziunii, a culturii imaginii, transformată treptat într-un spectacol acaparator, deformator de valori, un ataşament faţă de un divertisment de prost gust. Televiziunea, care a dat o lovitură fatală logocentrismului, înlocuind cultura cuvântului cu cea a imaginilor, nu mai are nici una din funcţiile ei iniţiale: de difuzare de informaţii neinterpretate, de difuzare de cunoaştere, de cultură, de educaţie, de formare. În avangarda decadenţei, televiziunea generează antimodele, promovează „antiformele” (Marcuse) şi are un imens rol nociv în societate, distorsionând valorile. Limba, limbajul, pasul decisiv spre condiţia umană, este ea însăşi într-un declin major. În comuna tehnologică globală, o engleză elementară (fără legătură cu engleza literară) simplifică enorm comunicarea, simplificând implicit şi gândirea. Generaţiile „tehnologice” vorbesc limbi naţionale elementare, reduse la minimumul conversaţional, non-literar, sărace în vocabular, sărace în figuri de stil, ceea ce pune în evidenţă sărăcia spiritului. Cartea, principalul instrument de propagare a culturii, este un obiect vetust, a cărui producţie nu mai este viabilă şi nici, evident, rentabilă. Ca o consecinţă directă a retragerii oamenilor de cultură/ intelectualilor din viaţa politică (o manifestare a decepţionismului, fără îndoială), statul sprijină din ce în ce mai puţin cultura, domeniu ce devine evaluat din punctul de vedere al „rentabilităţii”. În absenţa mecenatului şi a sprijinului de stat, nemaifiind posibilă producerea ei în absenţa publicului, cultura va urma drumul religiei, devenind o marcă a „trecutului”.
Cultul tehnologiei
Comportamentul uman nu mai are ca resursă de generare propriul spirit, ci construcţii inginereşti/ tehnice, exterioare lui. Totul este tehnologie şi este judecat din punct de vedere tehnologic (raţiunea instrumentală). Din mod de revelare a lucrurilor care stă deasupra lor şi le aduce în sfera umană (Heidegger), tehnologia s-a întors asupra propriului ei creator, controlându-l. Omul devine o realitate virtuală, departe de viaţă, care se goleşte de realitate. Apariţia condiţiei umane a însemnat simultan apariţia comunităţii/ societăţii; tehnologia duce la dispariţia forului social real, pe care îl mută în virtualitate, ducând la dezumanizare socială. Autonomia raţiunii s-a transformat în singurătatea raţiunii. Producţia de masă a anihilat complet participarea spiritului la crearea obiectelor, care le umaniza şi le estetiza; tehnologia creează obiecte ce nu sunt capabile de nici un discurs estetic/ cultural; tehnologia a înlăturat complet raţiunea estetică, dar are o capacitate aproape magică de a genera iluzia progresului.
Omul non-istoric
Tot ceea ce suntem suntem în mod istoric (Hegel); fiecare epocă a reprezentat anumite adevăruri, valori morale, în funcţie de care s-au conturat curente intelectuale sau artistice; din acest motiv, orgoliul omului modern de a fi faza superioară a evoluţiei spiritului uman nu are temei. Din fiecare epocă pot fi extrase valori relevante şi, în acelaşi timp, cum progresul nu este linear, ci sinuos, omul modern însuşi a furnizat el însuşi grave derapaje de la propriile valori, moderne. Obsedat de „modernitatea lui” şi bazându-se pe totala autonomie pe care o invoca pentru sine, omul şi-a propus o rupere brutală de trecut, în care nu mai vrea să-şi identifice nici un fel de rădăcini (naţionale, spirituale, culturale), de unde nu-şi doreşte să-şi asume modele, comportamente, valori. Omul „modern” se consideră o strictă actualitate, pierzându-şi, ca proiect deliberat, conştiinţa istorică. A fost uitată relevanţa fiecărei epoci; nu mai suntem interesaţi nici de valorile comunitare în Grecia sau Roma, nici de cele din creştinismul primitiv, nici de spiritul onoarei din Evul Mediu, nici de etosul naţional din secolul al XIX-lea. Diferenţierea de trecut putea să nu aducă cu sine în mod obligatoriu şi negarea oricărei valori a trecutului. Cum modernitatea nu se fundamentează pe trecut, ci doar pe sine, percepându-se pe sine ca strictă actualitate, omul s-a golit de toată tradiţia lui istorică; istoria, ca şi religia şi cultura, va muri în forma ei vie, trăită de spirit.
Ce-i de făcut?
Pare un paradox faptul că proiectul modernităţii – îmbunătăţirea condiţiei umane, „la nesfârşit” – a dus la creşterea standardului material de viaţă, dar nu şi la creşterea spirituală a omului; în fapt, proiectul modernităţii nici măcar nu şi-a propus acest lucru. Cunoaşterea raţională nu a adus cu sine şi înţelepciune; dacă perioada de „imaturitate” (Kant) de dinainte de Raţionalism a fost urmată de una de maturitate este un subiect cât se poate de discutabil. În epoca raţiunii, a tehnologiei, omul a provocat cele mai mari dezastre din istoria sa: două războaie mondiale, genocide, fabricarea de arme de distrugere în masă, distrugerea mediului. Raţiunea a făcut echipă foarte bună cu totalitarismele secolului al XX-lea. Cu câteva victime de mare prestigiu – cultura şi civilizaţia tradiţională, gândirea magică, cultură, religia, Divinitatea – modernitatea este o „forţă” de neoprit, deşi într-o evidentă fază de decadenţă.
Singura atitudine autentică în faţa cursului actual este decepţia. A fi decepţionat e o stare pasivă, se poate obiecta. Dar afirmarea decepţiei este o atitudine. Desigur, această atitudine nu va schimba nimic într-un orizont previzibil. Se poate întâmpla ceva în viitor? Este posibilă o nouă Renaştere, o întoarcere bruscă, de masă, la o epocă „trecută”, să spunem la cultura secolului al XIX-lea, după modelul întoarcerii Renaşterii la trecutul greco-roman? Este posibil ca proiectul modernităţii să se ajusteze singur, eliminându-şi părţile negative? Ar putea opri această decădere o revoluţie „conservatoare”? Puţin probabil.
■ Prozator, eseist
Mirel Taloş
