Cu încredere, despre inteligenţa artificială şi forţa creatoare
Cine nu are întrebări când vine vorba despre inteligenţa artificială? În cazul particular al unui om de ştiinţă precum dr. Marius Stan, fost director de program şi lider în studiul sistemelor complexe la Institutul de Cercetare Argonne, Universitatea din Chicago, lucrurile se află în evoluţie. Prezent recent la Bucureşti şi la Iaşi, iată‑l analizând conceptul de inteligenţă artificială în proiectarea proceselor electronice, pentru optimizarea unor aplicaţii şi pentru dezvoltarea unor noi paradigme de cunoaştere. Viitorul e mai aproape prin intermediul unor vizionari generoşi care leagă domeniile şi ni le explică. Pentru că ne preocupă modul în care relaţionarea inteligenţei umane cu cea artificială facilitează înţelegerea unor fenomene şi asigură predictibilitatea schimbărilor din societatea viitorului.
„Este ceva spectaculos…”
Mihaela Helmis: Atunci când eşti contemporan cu o evoluţie foarte accelerată a cuceririlor ştiinţifice, s‑ar putea să nu‑ţi dai seama de toate lucrurile şi doar să beneficiezi de ele. Şi mă gândesc că asta s‑a întâmplat şi cu dvs. Nu ştiu în liceu cât contact aţi putut să aveţi cu calculatoarele, dar apoi cu siguranţă, prin profesia pe care v‑aţi ales‑o, aţi avut mereu de lucru cu ceva care să socotească, sau „să ţină minte” mai mult decât dvs. Cum s‑a derulat această relaţie?
Marius Stan: În liceu am fost pasionat de două materii: matematica şi literatura. Şi îmi petreceam majoritatea timpului fie rezolvând probleme de matematică, fie citind sau scriind. Ca să fac legătura cu întrebarea dvs., rezolvarea problemelor atunci se făcea pe hârtie cu creionul, cu pixul şi îmi amintesc noapţile în care încercam să găsesc un loc geometric într‑o problemă de geometrie, făcând calcule nesfârşite şi abia în facultate am avut acces la calculatoare, la tehnică de calcul. Şi chiar şi pe aceea o pot considera o perioadă romantică.
Sunteţi generaţia care în 1980 cred că încheia liceul şi trecea spre facultate.
Da, în anii aceia, în primii ani ’80, foloseam calculatoare în care informaţia era introdusă cu ajutorul unor cartele. Cartelele perforate erau întotdeauna sursa unor evenimente neobişnuite: le
ţineam în cutii de pantofi, şi Doamne păzeşte să fi scăpat vreodată vreo cutie, că trebuiau rearanjate manual, nu mai ştiam în ce ordine… Dar pasiunea pentru calculatoare a început în facultate şi a continuat apoi în diverse forme de‑a lungul vremii.
Când v‑a surprins cel mai tare, ce aţi găsit, aţi gândit că vă trebuie şi v‑a şi răspuns tehnica?
Probabil imediat ce m‑am mutat în Statele Unite, la Institutul de Cercetare Los Alamos din statul New Mexico. Acolo am căpătat acces la ce se numeşte în termeni foarte generali „calculatoare de mare performanţă”. Desigur, ce însemna mare performanţă atunci e diferit de ce înseamnă astăzi. Ce m‑a impresionat cel mai mult, şi probabil mi‑a schimbat modul de a face ştiinţă, a fost posibilitatea de a face simulări ale unor fenomene naturale, fizice sau chimice. Aşadar, mai mult decât adunări, scăderi, împărţiri, înmulţiri, de data asta puteam să vizualizez interacţiunile dintre atomi, să văd cum vibrează atomii, să văd cum aceste vibraţii, de exemplu, pot conduce la topirea unui material. Este ceva spectaculos şi aş zice că a reprezentat o schimbare dramatică în rolul pe care calculatoarele îl joacă în cercetarea ştiinţifică.
Şi ceea ce făceau, poate chiar de atunci, aceste calculatoare, v‑ar fi ajutat ca tânăr inginer dintr‑o fabrică din România, înainte de plecarea în Statele Unite ?
Sigur, m‑ar fi ajutat foarte mult. Tânărul inginer despre care vorbiţi şi de care‑mi amintesc cu drag, pentru că am petrecut trei ani la Întreprinderea de Ferite din Urziceni, folosea deja elemente primitive ale tehnicii de calcul. Mi‑amintesc primul meu program scris în limbajul Basic. Acesta reprezenta modelarea unui experiment din laboratorul întreprinderii, un laborator în care analizam probe din materialele produse acolo. Fabrica făcea magneţi în principal. Chiar aşa, cu puţinul pe care‑l aveam în materie de calculatoare, îmi plăcea să scriu programe, să găsesc dimensiuni ale particulelor, să folosesc calculatorul să rezolve integrale în mod numeric – şi asta a fost spectaculos, pentru că nu toate integralele se pot rezolva analitic.
Era vremea în care se juca şi Tetrix pe aceste terminale prietenoase, care în timpul liber asta făceau…
Şi Packman! Mi‑aduc aminte de simbolul acela care alerga printr‑un labirint şi vâna altele. Primul program pe care l‑am scris, o să râdeţi, includea patru simboluri care reprezentau cai de curse, aliniate la începutul unui virtual hipodrom. Fiecare dintre caii nr. 1, 2, 3, 4 avansa într‑un mod dictat de un generator de numere aleatoare. Şi‑mi amintesc că râdeam cu colegii cât de pasionaţi deveneam şi îi încurajam: „Hai calul nr. 2”, „Calul nr. 3”, dar era ceva deosebit, pentru că avea şi un element vizual, vedeam simbolurile avansând, ba chiar mi‑amintesc că am făcut şi un podium la sfârşit şi calul câştigător urca pe acel podium. Pentru mine fascinant a fost acest fapt; puteam programa ceva care avea o reprezentare vizuală. Nu erau numai numere, era ceva care se mişca pe ecran. Pe urmă am făcut cercuri, dreptunghiuri, cuburi pe care le‑am rotit şi‑mi aduc aminte cât de simplu era acest limbaj, Basic, care îmi dădea posibilitatea să programez lucruri destul de sofisticate.
Şi atunci când vă uitaţi la copiii de grădiniţă care astăzi fac atât de multe lucruri şi nu se întreabă ce îl împinge, pe ecranul telefonului, pe eroul roşu la întâlnirea cu cel albastru, cum vă simţiţi ştiind cumva cum merg lucrurile!?
Mi‑ar fi drag ca mulţi dintre tinerii şi copiii din ziua de azi care folosesc calculatoare pentru jocuri, de exemplu, să fie ceva mai interesaţi şi de programare, de a face ei înşişi astfel de jocuri. Ştiu că există speranţă, deoarece cunosc mulţi tineri care fac aplicaţii pentru telefon, Apps cum se zice, le creează ei, pentru că sunt mijloace de a le crea. Aplicaţii interesante, fie pentru jocuri, pentru a se distra, fie pentru anumite activităţi utile, deci nu e totul pierdut! Eu cred că există interes în programare şi în rândul generaţiei tinere de astăzi.
Nu e vorba că ar fi pierdut, e tot mai complex.
Adevărat. Ceea ce trebuie realizat acum reprezintă un scop al programării mult mai complex. Vrem imagini, vrem sunete, vrem un scenariu poate la ceea ce se întâmplă. Pe de altă parte, şi asta mi se pare foarte interesant, faptul de a programa, actul de programare a devenit mai simplu. Sunt acum pachete de programe care ajută programatorii, sunt librării de module gata făcute, care pot fi asamblate şi care pot rezulta într‑un program spectaculos fără ca autorul să mai trebuiască să mai scrie zeci sau chiar, mi‑aduc aminte, sute de linii de cod pe care le‑am scris la un moment dat. Deci, a devenit mai uşor să programezi, a devenit mai dificil să creezi un software de interes, deoarece el trebuie să fie complex, comparativ cu ce făceam noi atunci.
Şi având la dispoziţie o tehnologie din ce în ce mai avansată în acest domeniu, ce aţi devenit? Care e specializarea dvs. în timp?
Profesional vorbind mă consider un cercetător ştiinţific sau un om de ştiinţă computaţional, dacă există aşa ceva în limba română. În engleză s‑ar zice „computational scientist”.
„Cercetători ştiinţifici de mare succes”
Informatician?
Informatician se spunea mai demult. Am aflat în acest turneu de conferinţe de la colegii români că termenul „computaţional” s‑a înrădăcinat şi în limba română… ştiinţifică. Ce înseamnă asta? Înseamnă că între fizicienii ca mine, am absolvit Facultatea de fizică, şi chimiştii ca mine, am luat doctoratul în chimie, sunt mai multe moduri de a studia fenomenele fizice şi chimice. Unul este cel experimental, care de‑a lungul secolelor s‑a dovedit foarte productiv şi important, deci sunt cercetători ştiinţifici care sunt experimentalişti, lor le place să meargă în laborator şi să facă experimente. Sunt teoreticienii, cercetători ştiinţifici de mare succes care nici nu lucrează pe calculator, nici nu merg în laborator, ci dezvoltă teorii şi multe altele. Şi apoi sunt cei computaţionali sau informaticieni, fizică‑informatică dacă vreţi, ca mine, cărora le place să folosească aceste maşinării, calculatoarele de mare performanţă. Scopul însă, al tuturor acestor cercetători, este să înţeleagă natura, să găsească soluţia unei probleme, să studieze un fenomen în fizică, în chimie, în biologie. Doar metoda preferată diferă. Şi nici asta nu este în termeni de alb şi negru. Şi eu mai merg în laborator şi mai fac experimente, mai rar, iar mulţi dintre colegii mei experimentalişti folosesc şi ei calculatoare şi uneori rulează programe. Cel mai adesea însă formăm echipe şi lucrăm împreună.
De aici şi până la Inteligenţa Artificială (AI), la teoretizarea a ceea ce este ea cred că ar trebui să găsim în dvs. ceea ce spuneaţi de la început: realistul şi umanistul. Pentru că probabil, a vedea lumea şi din perspectiva aceasta terestră, a emoţiilor, a stărilor, a comunicării de genul ăsta, a comunicării interumane şi nu doar prin programe, linii, coduri scrise, v‑a determinat să gândiţi evoluţia omenirii într‑un fel care cred că ne ajută şi pe noi. Şi acum vă invit să detaliaţi o diagramă pe care aţi scris‑o: o curbă a evoluţiei descoperirilor ştiinţifice în funcţie de numărul locuitorilor de pe Terra.
Da, este un subiect care m‑a pasionat, istoria ştiinţei ca parte din istoria omenirii. Antropologia este fascinantă, nu este domeniul meu de expertiză, dar istoria ştiinţei, fiind o componentă a epistemologiei, filosofia ştiinţei, este un subiect care‑mi place foarte mult. Arătam într‑o diagramă cum de‑a lungul timpului, în mii de ani, omenirea a crescut nu numai în termeni numerici, populaţia omenirii a crescut foarte mult, creşterea aceasta a început acum 2000‑3000 de ani… (O să vă surprindă probabil, Roma Antică avea aproape un milion de locuitori.)
Nu ne gândeam la asta… Dar ne ajută un asemenea reper.
…Însă cu mult mai accelerat în ultimele decenii vedem o creştere spectaculoasă a numărului de oameni care trăiesc pe această planetă. De‑a lungul acestei curbe care arată cât de rapid a crescut populaţia omenirii, putem plasa evenimente din istoria ştiinţei şi a tehnologiei care au influenţat societatea, cum ar fi revoluţia agricolă, revoluţia industrială, apariţia calculatoarelor, a avioanelor, a telefonului, a mijloacelor de comunicare pe care le avem acum, şi undeva, spre capăt, în ultimii ani, după anul 2000, aş plasa şi apariţia, re‑apariţia inteligenţei artificiale. Interesant este că există un feedback între aceste două aspecte. Pe de o parte, cu cât mai mulţi oameni au apărut, cu atât probabil a fost mai uşor să se facă descoperiri ştiinţifice, invenţii şi inovaţii, pentru că probabilitatea de a găsi oameni pasionaţi de ştiinţă şi tehnologie a crescut pe măsură ce am avut mai mulţi locuitori pe Terra. Dar şi invers. Faptul că au apărut tehnologii noi, invenţii, a reprezentat o schimbare dramatică în calitatea vieţii şi a făcut ca populaţia omenirii să crească. Cele două aspecte sunt inter‑dependente şi eu cel puţin mă bucur că trăiesc în această perioadă, împreună cu dvs. şi cititorii noştri, beneficiind de atât de multe tehnologii care, în primul rând, ne îmbunătăţesc viaţa.
Dvs. vorbiţi despre reapariţia la scenă deschisă, şi încă în ce viteză, a inteligenţei artificiale.Dar când şi cum am abandonat‑o şi mai ales de ce?
Putem atribui începuturile Inteligenţei Artificiale unui articol publicat în anul 1950 de matematicianul britanic Allan Turing. El a pus următoarea întrebare: pot maşinăriile să gândească? Putem crea un aparat care să aibă aceleaşi calităţi ca şi creierul uman, cu care să putem comunica? Allan Turing a propus şi un test, care îi poartă numele pentru a determina dacă un program de calculator este suficient de convingător într‑o conversaţie purtată anonim, încât să păcălească un grup de examinatori care să‑l considere un om.
„Iarna inteligenţei artificiale”
Atunci, în urmă cu 70 de ani, când nici nu ştiu dacă era definit foarte bine termenul, asta era science‑fiction!
Da, într‑adevăr, era SF. Oamenii abia reuşeau să comunice de la distanţă, „cum o să mă păcălească pe mine un calculator? Îmi dau seama imediat!” Dar Turing a estimat că în aproximativ 50 de ani se va întâmpla asta şi a greşit doar puţin. După 64 de ani de fapt, în 2014, un asemenea program de calculator a reuşit să treacă „testul Turing”. El pretindea să fie un băiat de 13 ani din Ucraina, Eugen Gutsman, dar era un program creat de doi specialişti, unul rus şi unul ucrainean, la vremea aceea lucrând împreună foarte bine. Programul acela vorbea ca un băieţel de 13 ani. Şi i‑a convins, i‑a păcălit. Din păcate însă, evoluţia Inteligenţei Artificiale a fost marcată şi de perioade de îngheţare, chiar sunt două decenii, între ’76 şi ’97, în care investiţiile au scăzut, preocupările au scăzut…
Aveţi şi o explicaţie?
Da, sunt mai multe păreri, se numeşte „iarna inteligenţei artificiale”, două decenii în care practic nu s‑a mai întâmplat nimic şi, când ţin conferinţe, obişnuiesc să‑i întreb pe cei din sală: de ce credeţi? Şi aud multe idei extraordinare. Erau alte preocupări mai importante, era război în Vietnam, oamenii au vrut să meargă pe Lună, nu i‑a mai interesat AI, nu exista Google, nu puteai să cauţi, nu exista internet… Eu cred că putem adăuga la această listă de explicaţii şi faptul că puterea Inteligenţei Artificiale a fost mult exagerată la început. S‑a promis prea mult. S‑a promis că vor fi roboţi care vor face curat în casă, dar nu numai atât: vor găti, vor duce copiii la şcoală, vor face lucruri extraordinare care nu s‑au întâmplat. Şi a fost un fel de dezamăgire. Şi de aceea eu încerc să menţin o atitudine rezervată şi să fiu mai realist în privinţa a ceea ce poate face Inteligenţa Artificială, să nu cădem din nou în aceeaşi greşeală de a exagera. Asta e valabil pentru orice tehnologie. Noi, comunitatea oamenilor de ştiinţă, a cercetătorilor, a inginerilor, trebuie să fim un pic mai prudenţi. Sigur, există entuziasm, oamenii sunt pasionaţi. Şi mie îmi place Inteligenţa Artificială, cred că poate să facă lucruri extraordinare, dar cu măsură.
Ce, mai ales?
Eu cred că ceva spectaculos, de fapt, care s‑a petrecut în ultimii câţiva ani! Programe de calculator bazate pe Inteligenţa Artificială au devenit parteneri în echipe umane de cercetare ştiinţifică, în echipe medicale, în echipe care creează filme; deci, au devenit parteneri în acte de creaţie ştiinţifică, tehnologică, chiar şi artistică. Şi prin parteneri vreau să spun aproape la fel ca ceilalţi oameni. Îşi spun părerea, pot să dea sfaturi, ajută în luarea deciziilor.
În domeniul lor de expertiză, în domeniu limitat. Dar, din acest punct, care deja cumva ne frisonează, pentru că o maşină, oricâte circuite ar avea şi oricât de deştept ar fi programate de alţi oameni, spuneţi dvs. şi apare în diagrama pe care ne‑o prezentaţi, ar putea să devină autor singular, autor care să nu copieze, deci autor original al unei lucrări ştiinţifice. E adevărat, probabil peste 20 de ani se spune. Ne grăbim – nu ne grăbim, cum simţiţi că se mişcă lucrurile?
Eu sunt convins că lucrurile merg în această direcţie. De fapt, am fost foarte aproape de a trece un program cu Inteligenţă Artificială pe care l‑am scris noi în limbajul Piton, la mulţumiri. Deci, nu ca autor al lucrării ştiinţifice, deşi eram aproape să zicem „mulţumim programului de calculator pentru contribuţia la acest studiu”. N‑am făcut‑o încă, dar cred că ne apropiem. Nu am nicio îndoială că în câţiva ani vom vedea astfel de mulţumiri adresate unui software în lucrările ştiinţifice, iar într‑un deceniu, maxim două decenii, programele inteligente vor fi co‑autori ai unor lucrări ştiinţifice. Ce le lipseşte în acest moment? Asta este întrebarea.
Inteligenţa artificială şi creativitatea
Poate curiozitatea, mă gândesc. Poate hotărârea de a se angaja într‑un domeniu şi nu în altul, poate perceperea reală cu toate „simţurile” – şi aici le pun în ghilimele – a unor nevoi care chiar să creeze această posibilitate de a aduce ceva cu totul nou, original şi o soluţie.
Aveţi dreptate. Toate aceste elemente le‑aş cuprinde într‑un concept care mie îmi este drag: creativitate. Aceste programe încă nu arată creativitate. Arată cunoştinţe multe, au o memorie extraordinară, acces la cunoştinţe, chiar şi inteligenţă, pot să rezolve probleme noi rapid, dar nu arată încă elemente de creativitate, de a crea ceva nou, de a propune o idee originală care să schimbe mersul unui proiect de cercetare către direcţia bună. Vorbim despre extraordinar de buni executanţi, care chiar au făcut un pas în faţă – asta mi se pare mie spectaculos: au început să dea sfaturi cercetătorilor privind direcţia optimă de evoluţie a proiectului. Asta este o schimbare extraordinară şi este un merit al lor. Ele pot să sugereze noi experimente, noi valori. Creativitatea însă… nu poţi întreba un program de Inteligenţă Artificială: „Care ar fi cel mai important subiect de cercetare pentru următorii trei ani în institutul nostru?”. Probabil va căuta pe internet, va stabili ce spun alţii că ar fi o direcţie bună de cercetare şi va da această informaţie, dar nu înseamnă că a fost produsă de program, ci a fost găsită undeva pe internet de acest program. Deci, mai avem, dar mai avem puţin…
Acum sunt foarte mulţi aceia care vizualizează laboratoare în care funcţionează o serie de computere legate între ele care, să zicem, rulează un asemenea program pe care‑l numim Inteligenţă
Artificială, dar ne alertăm când ni se arată, poate tot în manieră SF, că aceste Inteligenţe Artificiale pot să comunice între ele independent de noi şi nu ştiu dacă zic greşit: să ne depăşească şi chiar să decidă în numele nostru în bine sau poate nu în bine!
Este o temere justificată. Şi venind din partea cuiva ca mine care susţine dezvoltarea Inteligenţei Artificiale poate o să vi se pară un pic ciudat. Şi eu mă tem uneori că astfel de lucruri s‑ar putea întâmpla. Au fost momente în care companii serioase, cum este Facebook, au întrerupt complet dezvoltarea unor programe de Inteligenţă Artificială, deoarece s‑au temut că acestea au început să comunice între ele. Ba chiar acum câţiva ani s‑au temut că au dezvoltat un limbaj propriu în care două programe pot comunica.
Ne gândim la o forţă care ne depăşeşte puterea de înţelegere…
Sigur, şi care de fapt ne ţine în viaţă. Dacă nu ne‑am teme de nimic probabil n‑am trăi prea mult. Eu sunt optimist, pentru că societatea umană a dovedit de‑a lungul istoriei că este un sistem robust care poate să treacă peste încercări. Mai multe tehnologii au creat un sentiment asemănător de îngrijorare: apariţia automobilului, chiar şi apariţia telefoanelor, fotografiatul a speriat pe foarte mulţi, au fost oameni care nu voiau să se fotografieze pentru că li se captura sufletul… Tehnologia odată răspândită poate să ducă la pierderea locurilor de muncă, tehnologie de orice fel, nu numai Inteligenţa Artificială, şi a dus şi duce la necesitatea recalificării unor grupuri sociale, în unele profesii… Deci, este normal să ne temem de tehnologie. Dar nu cred că este rezonabil să încercăm să oprim dezvoltarea acestei tehnologii. Va fi imposibil de oprit. Aşa cum vedem cu toţii: fotografia digitală a luat locul fotografiei pe film; şi nu e singurul exemplu evident.
Inteligenţa artificială şi problemele de etică
Dar cred că şi în acest domeniu, ca şi în altele, despre o anumită etică se poate vorbi, şi e un domeniu foarte larg. Cât ne permitem, în numele a ce şi servind interesele cui?
Probleme de etică apar bineînţeles, în primul rând, în rândul oamenilor. Noi avem conştiinţă, avem un sistem de valori morale, un sistem de valori în general, psihologic, şi deciziile pe care le luăm ţin cont de aceste valori morale, de etică. Deci, pe de o parte, cei care folosesc programarea artificială ar trebui să stea bine cu etica ei înşişi, ca oameni, cu scopurile în care o folosesc, cât de extinsă este aplicaţia acestei tehnologii… Dar mai interesantă, probabil, este această problemă: ce s‑ar întâmpla dacă un program de Inteligenţă Artificială ar dezvolta o conştienţă de sine, proprie, şi poate chiar un mini‑sistem de valori morale propriu. Programul ar avea nişte preferinţe: ce crede că trebuie făcut mai bine faţă de ce crede că nu trebuie făcut mai bine! Iar aceste preferinţe ar putea să difere de cele ale oamenilor cu care lucrează. Sigur, în acest domeniu putem merge într‑un spectru foarte larg de supoziţii, de la „o, să nu ne facem probleme că asta nu se va întâmpla în timpul vieţii noastre” până la o adevărată panică. Sunt filme, Ex Machina şi altele, în care roboţii şi programele inteligente se întorc împotriva oamenilor care i‑au creat şi distrug omenirea. Eu sunt undeva la mijloc, în continuare, cu încrederea că noi, oamenii, vom şti cum să procedăm, încât această tehnologie să fie de folos, să ne ajute şi nu să ne distrugă.
Nu ştiu, domnule Marius Stan, în ce fel scrieţi despre aceste gânduri ale dvs. şi dacă aţi dedicat cumva chiar un poem unor asemenea preocupări, aşa cum s‑a întâmplat cu stările personale şi cu descrierea minunată a unei inimi care a bătut pentru dvs.
O, da… vă mulţumesc pentru că v‑aţi amintit de una dintre poeziile mele care apare chiar pe coperta cărţii Foc viu, o colecţie care a apărut acum câţiva ani aici, în România, poezii scrise în limba română. Nu am scris o poezie despre tehnologie, despre Inteligenţa Artificială. Mi‑aţi dat de gândit…, iată, am s‑o iau ca temă pentru acasă! Se poate scrie o poezie despre această dezvoltare tehnologică? Poate că da!
„Inteligenţa umană şi cea artificială”
Măcar un eseu…
Un eseu ar fi mai probabil. Am scris, de altfel, o povestire scurtă în care apare cumva Inteligenţa Artificială, dar scriu acum o carte despre inteligenţa umană şi cea artificială. Ziceam într‑o conferinţă, în mai multe de fapt, că ştiinţa în general creează şi comunică informaţii, cunoaştere, în vreme ce arta creează şi comunică emoţii. Emoţiile sunt cele mai importante în artă şi, întrucât din discuţia noastră rezultă că Inteligenţa Artificială stârneşte numeroase emoţii, s‑ar putea să existe o confluenţă a celor două.
E impresionant ce aţi reuşit să ne comunicaţi în Aula Bibliotecii Academiei, ca şi în toate conferinţele pe care le‑aţi susţinut. Nu ştiu care e pasul următor, dar dacă eu am înţeles bine, aţi dori să vă daţi timp pentru altceva. Pentru ce anume?
Pentru scris. Acum câţiva ani am hotărât împreună cu soţia mea, Liliana Stan, şi ea cercetător ştiinţific la Institutul Argonne, că dacă starea de sănătate, situaţia financiară şi ce mai vreau eu să fac profesional îmi vor permite, aş vrea să mă retrag de la Institutul de Cercetare la 60 de ani.
Şi aţi făcut‑o!
Da! M‑am pensionat nu pentru că nu‑mi plăcea ce făceam – îmi plăcea foarte mult –, dar mi se părea că‑mi acaparează complet timpul. Subjugat de proiectele, de programele, de studiile care trebuiau făcute parcă nu mai aveam control asupra timpului meu, asupra a ceea ce vreau să fac.
Deci, vine timpul trăirii…
Mi‑am zis aşa: 30 de ani mi‑am petrecut învăţând, educaţie, universitate, doctorat; 30 de ani am produs ceva, sper, de valoare, care a fost apreciat de colegii mei din comunitatea ştiinţifică. Acum, câţi voi mai avea – să sperăm că mulţi – aş vrea să comunic ce am aflat în domeniul ştiinţific, în filosofie, în literatură, în artă. Şi pentru a comunica, a trebuit să scriu mai mult sau să produc ceva pentru ca oamenii să înţeleagă mai bine valoarea acestor rezultate.
E timpul sintezelor, îmi dau seama.
Este, aşa este. Şi scriu o carte ştiinţifică, nu extrem de tehnică, o carte care seamănă mai mult cu prezentarea pe care am făcut‑o la Academia Română decât cu articolele mele ştiinţifice care sunt pline de ecuaţii şi de tabele matematice. Scriu un roman în limba engleză şi un altul în limba română. Aş vrea să public o a doua carte de povestiri şi poezii. În fiecare zi încerc, şi până acum am reuşit destul de bine, să dau dovadă de disciplină şi să petrec multe ore în faţa calculatorului, scriind. E posibil să particip şi la producerea unui film, un scurtmetraj mai întâi, poate şi un lungmetraj cu un regizor român care se află în Statele Unite acum. Deci…
Egoismul cercetătorului se transformă în generozitatea celui care vrea să comunice cumva, pe scurtătură, pentru noi toţi. V‑am descris bine?
Da. Într‑un fel, mă felicit şi, în acelaşi timp, îmi fac autocritica, pentru că de‑a lungul cariere mele ştiinţifice am făcut acest gest de a comunica rezultatele mele ştiinţifice în termeni care pot fi înţeleşi, absorbiţi, apreciaţi de oameni în general, nu doar de specialişti. Am avut o serie de conferinţe ştiinţifice despre ştiinţă, artă şi societate, dar nu atât de mult pe cât s‑ar fi putut, şi adresez un îndemn, aici, colegilor mei, cercetători ştiinţifici, ingineri, specialişti în calculatoare să găsească un pic de timp, să găsească în inima lor energia şi dorinţa de a comunica rezultatele lor într‑un mod care poate fi apreciat, absorbit îmi place să spun, de cei care nu sunt de specialitate. Este un efort major. Nu este simplu. Pentru a pregăti o conferinţă ştiinţifică aş putea aduna câteva slide‑uri cu ecuaţii şi tabele şi într‑o jumătate de zi mi‑ar fi foarte uşor. Pentru a pregăti o conferinţă în care mă adresez unei audienţe care nu conţine specialişti în domeniu trebuie mult mai mult timp.
Ca într‑o expoziţie, fiecare vine cu propriile elemente de cunoaştere, vede fiecare în felul său ceva şi primeşte, totuşi, mesajul. Probabil că sunteţi pe cale să creaţi opere de artă din opera ştiinţifică!
Ar fi grozav.
N‑aş vrea să încheiem înainte de a afla titlurile cărţilor la care lucraţi.
Cartea ştiinţifică are deocamdată titlul Inteligenţă umană şi inteligenţă artificială. Romanul în limba engleză s‑ar putea intitula Viena code/ Codul Viena. Un termen cu foarte multe semnificaţii în programare, în viaţa socială, în politică.
Oamenii de ştiinţă ştiu?
Ştiu. Sunt coduri făcute la Viena care sunt mult folosite… Iar romanul în limba română deocamdată se numeşte Cum să trăieşti viaţa.
Exact acea dărnicie despre care vorbeam! Doriţi să ne dăruiţi un mod de a ajunge mai repede la bine, la frumos, la sens în viaţa noastră.
Aşa mi‑aş dori şi mă străduiesc, şi încerc, şi mă bucur mult când primesc semne de la cei care mă ascultă sau mă citesc sau cei care văd rezultatele lucrărilor mele, că în mod ciudat le‑a plăcut şi uneori ei nici nu pot să explice de ce…
Echilibrul, seninătatea dvs. şi speranţa că aceste lucruri pot fi comunicate ne încredinţează că aţi ales bine şi că în cel mai scurt timp avem de ce să aşteptăm darurile dvs. pentru care deja vă mulţumim.
Mihaela Helmis în dialog cu Marius Stan
