Vânătoarea regală începe acolo unde nu te aştepţi. D.R. Popescu este maestrul de ceremonii. Vânăm, în sensul cel mai direct, naiv şi sincer, cărţi, autori, idei.
Vreme de aproape zece ani am fost „adjunctul” şi, îndrăznesc să spun, colaboratorul scriitorului D.R. Popescu. Nu îi spun academician, deoarece ştiu că nu îi plac titlurile oficiale, deşi, într-un cadru festiv, opera şi valoarea acesteia impun acest mod de raportare. Deoarece colaborăm zilnic cu membrii Academiei Române, căutăm să ne înălţăm la exigenţele instituţiei şi titlului, însă academicienii, cei pe care i-am cunoscut sau prin a căror operă ne-am format, sunt, dincolo de distincţia pe care le-o oferă opera, în primul rând, oameni. Scriitorii academicieni au un fel aparte de a crea legături oficiale sau personale, în relaţiile de serviciu. Scriitorului D.R. Popescu, atunci când ne-a fost prezentat ca viitor director al Editurii Academiei Româ
ne, noi i-am spus simplu: domnule profesor. Glumea şi pe această temă, şi nu pentru că nu a deţinut titlul (cel puţin opera şi statutul academic i-l conferă, însă a ţinut şi cursuri universitare), ci pentru că în lumea lui D.R. Popescu, relaţiile şi valorile se conjugă şi se ierarhizează după alte criterii decât în lumea obişnuită.
Am lucrat cu academicieni, profesori, filosofi, istorici, oameni de ştiinţă, însă mai puţin cu scriitori. Trebuie să spun – şi acest lucru este valabil, cred, pentru majoritatea colegilor de la editură – că a fi lângă D.R. Popescu, în relaţiile oficiale, ca şi în cele cotidiene, de serviciu, este, într-o anumită privinţă, o aventură. Un scriitor, mai ales unul de talia domniei sale, nu numai că face din dialog o descoperire permanentă a lumii, dar ridică dialogul (iscat, deseori, de o întâmplare ale cărei semnificaţii, niciodată evidente, le descoperim împreună – situaţie clasică, însă mereu nouă, a maieuticii socratice) la rang de mod fundamental de a fi: în lume sau împreună cu semenii. Fără a pune lumea între paranteze – literare –, D.R. Popescu o incită şi ne incită să o re-descoperim alături de el. Curând am intrat în acelaşi joc, cei mai tineri, al redenumirii lucrurilor, relaţiilor sau personajelor, unele banale, altele ilustre, prin cheia şi din perspectiva unui scenariu ad-hoc, mai mult chiar, am căzut de acord, iar asta în mod tacit şi instantaneu, că jocul merită asumat ori cel puţin mimat până la capăt. Ca redactor la Editura Academiei, iar mai târziu, în calitatea „oficială” pe care directorul general aproape mă somează să mi-o asum – „uiţi, spune domnia sa, uneori în glumă, alteori în serios, cine este redactorul-şef al editurii!” – trebuia să scriu, iar apoi să aduc din condei, într-un stil mai puţin formal, note, adrese, memorii. Fapt este că, de la o zi la alta, aproape toate aceste note au împrumutat ceva din personalitatea, uneori maliţioasă, alteori dramatică şi chiar, aş îndrăzni să spun, tragi-comică, nu a stilului operelor scriitorului, ci a personajului – dramatic, tragic sau comic – pe care D. R. Popescu, prin ochii şi sub ochii noştri, îl creează. Ne luptăm, în iţele mereu încurcate ale publicisticii academice, cu situaţii uneori hilare, burleşti, alteori de un haz atât de nebun şi firesc, încât şi atitudinea noastră trebuie să fie pe măsură. Treptat realizăm că în acest joc – de altfel, foarte serios şi oficial – al scrisorilor pierdute către personalităţi ori instituţii, la care ni se răspunde ori sunt ignorate, câştigul este de partea noastră. Nu, nici pe departe unul material, financiar-economic sau de prestigiu academic: beneficiul nostru este unul literar. Şi aş mai adăuga, există şi un câştig moral, o experienţă de viaţă şi profesională care ne ţine treji, mereu în alertă.
Există însă un element fundamental, în absenţa căruia miza petrecerii noastre nu ar avea sens: cartea. Personajul cel mai căutat, vânat, adulat şi care, câteodată, lipseşte la întâlnire – noi suntem în aşteptarea lui, un misterios Godot; apare când găseşte de cuviinţă, dispare când te aştepţi mai puţin – este autorul. D.R. Popescu şi, prin intermediul domniei sale, noi ceilalţi, ucenici vrăjitori (mai mult ori mai puţini atenţi) 
ai laboratorului redacţional, ştiinţific şi literar, pregătim, ceas de ceas, provocăm şi stimulăm misterioasa întâmplare: apariţia cărţii. Din momentul în care am identificat-o, sub forma unei idei, a unei promisiuni ori a unui zvon, suntem nerăbdători să o întâmpinăm. Vânătoarea regală începe acolo unde nu te aştepţi. D.R. Popescu este maestrul de ceremonii. Vânăm, în sensul cel mai direct, naiv şi sincer, cărţi, autori, idei. Concentraţi în această nobilă cavalcadă culturală, este posibil să uităm restricţiile şi normele politicilor care se întind la tot pasul ca să ne împiedice. Edităm cărţi, periodice, continuăm o tradiţie culturală, a cercetării şi publicării operelor celor mai de seamă spirite ale acestui neam, care impune pe plan naţional şi european. Trebuie să recunosc: este o misiune care nu multora li se acordă şi înaintea ei ne înclinăm cu admiraţie şi responsabilitate. Pot să pară cuvinte mari, de circumstanţă, însă, crescuţi, educaţi cu lumina cărţii, trebuie să mărturisim că avem orgoliul şi, totodată, modestia să continuăm să o facem cum ştim şi cât putem de bine. În ciuda piedicilor sau a conjuncturii nefavorabile astăzi, cercetării şi publicării literaturii ştiinţifice naţionale, trebuie să ne cultivăm autorii şi mai ştim că şansa aceasta este rară. Suntem în ultima linie a unor generaţii de editori dintre cele mai prestigioase, iar o asemenea şansă, atunci când ţi-ai asumat-o, devine un comandament, dar este şi onoare.
Glumim pe seama sărăciei mijloacelor pe care guvernele ni le pun la îndemână, însă, în pofida lor, de cele mai multe ori am reuşit. Privind în urmă, aşa cum tot mai puţini o fac, fără mânie şi prejudecată – iar D.R. Popescu ne îndeamnă să menţinem această atitudine – ne rămâne mândria că, zi după zi, suntem în stare să ne asumăm această misiune. Însă, nu de puţine ori, căutând să ieşim din „chingile” tranziţiei, ne forţăm norocul pentru a înlătura obstacole birocratice mai absurde decât cele mai draconice interdicţii puse la intrarea Infernului de către antici. Este bine, este rău?, vorba domnului director, nu avem de pierdut decât lanţurile!
Am participat la nenumărate întâlniri cu autori şi întotdeauna am văzut în ochii lor febrilitatea şi surpriza (de o sinceritate naivă şi copilărească) a celui care deschide o carte pe care a aşteptat-o şi asupra căreia a trudit luni, ani sau, uneori, zeci de ani. Împreună cu directorul general, academicianul D.R. Popescu, am organizat zeci de întâlniri cu „autorii noştri” – pentru că domniile lor ne caută, ori, dimpotrivă, pentru că noi îi provocăm să ne răspundă – şi am văzut nerăbdarea omului împătimit de lectură. În această categorie includ pe toţi împătimiţii în ale scrisului – cercetători, profesori, studenţi, elevi, scriitori, chiar şi politicieni – care, fără excepţie, vibrează înaintea cuvântului tipărit. Înţeleg, astfel, de ce în anticamera 
domniei sale – a cărei uşă este permanent deschisă – aşteaptă atâţia oameni (nu vorbesc de cei de-ai casei, care au treburi administrative curente). Pe cei mai mulţi mulţi îi cunosc ori le-am citit cărţile, şi mai mulţi sunt debutanţi sau aspiră să fie publicaţi. În afara solemnităţii ori a „seriozităţii” academice, atunci când ne vizitează personalităţi pe care le aşteptăm, observ prietenia cu care îi întâmpină, legăturile care îi apropie. Am constatat aceeaşi atmosferă, de o nuanţă diferită, filosofică de această dată, însă nu mai puţin prietenoasă, în anticamera domnului academician Alexandru Surdu, atunci când se ţin seminarele de greacă veche în memoria lui Constantin Noica. Cartea, şi nu numai cea academică sau ştiinţifică, creează punţi între oameni pe care, din păcate, observ printre cei tineri, din generaţiile care ne vor înlocui, mulţi nu se încumetă să le treacă sau pur şi simplu le ocolesc. În interiorul cărţilor lui D.R. Popescu, al celor pe care le-a scris sau continuă să le scrie, am constatat provocarea, stimularea dialogului între minţi, între spirite. Chiar atunci când se ciocnesc sau intră în contradicţie, personajele din romanele domniei sale îşi oferă şi aşteaptă replica. Nu trebuie să refuzi dialogul. Nu trebuie să crezi că nu ai nimic în tine care să nu merite să fie comunicat, împărtăşit celuilalt, fie că-ţi este cunoscut, fie că este un semen creat de propria-ţi imaginaţie. D.R. Popescu incită la dialog şi îi somează, mai cu seamă pe cei tineri, să se destăinuie în scris – printre ei, m-am aflat şi eu –, să-şi spună opinia. Sunt colegi din editură, cercetători, tineri scriitori, doctoranzi care, atunci când directorul general i-a „simţit” că sunt dispuşi să spună ori să scrie ceva cu miez, nu au fost lăsaţi în pace până nu au promis că vor oferi o carte. Dacă ar fi să subliniez una dintre multele calităţi – sufleteşti şi profesionale – ale scriitorului şi academicianului D.R. Popescu, nu aş ezita să o aleg pe aceasta care, cred eu, reprezintă o constantă nu numai a operei domniei sale, ci şi a caracterului (oltenesc!): să provoci oamenii să se destăinuie lumii, literar, ştiinţific, artistic. În zodia Leului albastru, sub care se vor naşte încă multe „poveşti” şi istorii literare, a fi înseamnă a te destăinui. Cel puţin, cum mi-ar plăcea să cred că poate suna o replică a unuia din personajele domniei sale, dacă nu am face-o, nu am muri din cauză că am tăcut, am muri de prea multe vorbe nespuse!
La mulţi ani, domnule academician!
