Numerele pot să ascundă capcane
Mihaela Helmis: Cu domnul academician Gheorghe Păun putem să mergem cel puţin pe trei direcţii importante pentru a‑l cunoaşte şi a‑i cunoaşte mai ales motivele pentru care se află în Academia Română. Dar poate că cel mai interesant ar fi să începem cu un lucru care sper să ne răspundă nouă tuturor, dvs. fiind şi pe partea umanioarelor, şi pe partea ştiinţifică atât de implicat. Cum vi se pare că se măsoară lucrurile? Îmi aduc aminte de profesorul Solomon Marcus, care insista să numărăm recunoaşterile, citările. Or, lucrurile stau cumva diferit. Dvs. unde simţiţi că e dreptatea? Vă simţiţi în unul dintre domenii mai privilegiat?
Gheorghe Păun: O întrebare complexă care conţine foarte multe sub‑întrebări. Numărăm într‑adevăr mult, mă tem că numărăm prea mult. În ştiinţele exacte sau acolo unde scientometria e relevantă, e competentă, se poate evalua oarecum calitatea prin cantitate, dar cu foarte mare grijă. E la modă număratul la noi şi în toată lumea. Ar fi ideal să putem număra, ar fi ideal să numărăm şi apoi să ierarhizăm, pentru că dacă avem un singur număr asociat nu numai oamenilor, matematicienilor, ci oricăror obiecte, le putem ierarhiza. Dacă avem mai multe numere, şi acesta e cazul în realitate, pentru că realitatea este multidimensională, nu mai putem ordona şi suntem pierduţi. Şi atunci, agregăm numere, facem tot felul de combinaţii, sume ponderate, şi ne păcălim de multe ori. Profesorul Marcus pleda nu neapărat pentru a număra, pentru a evalua impactul operei cuiva. Pentru că aici sunt foarte multe aspecte. Un matematician – eu sunt matematician‑informatician de fapt, dar lucrurile sunt similare – de regulă îşi trece în CV câte lucrări a scris, a publicat, cărţi, lucrări etc. E mult mai relevant, spunea Marcus şi sunt de acord cu el, ce impact au acele lucrări. Că dacă le scriu şi nu le citeşte nimeni sau nu le citează nimeni sau nu le continuă nimeni, e una; dacă sunt continuate e cu totul altceva. Aici e o discuţie lungă, în ştiinţele exacte se poate, la umanioare nu se poate, dar nu trebuie să fetişizăm indicatorii numerici. O butadă neoficială cumva: „Spune‑mi ce criteriu foloseşti să‑ţi spun ce metodă de decizie să foloseşti; respectiv, spune‑mi ce indicatori foloseşti, ca să‑ţi spun cum să‑i manipulezi”. Sunt exemple din viaţa reală, pentru că ierarhii şi indicatori apar de la clasificarea fotbaliştilor până în zona electorală, peste tot, şi sunt cărţi întregi şi reviste care se ocupă de asta. Pe scurt: e bine să numărăm, e nevoie să numărăm, dar să nu uităm că numerele sunt reducţioniste şi pot să ascundă capcane. Şi tare mă tem că lumea în general merge într‑acolo, spre a număra, spre a evalua, spre a lăsa eventual calculatorul – aici e un pericol mare – să asocieze numere şi apoi să le şi folosească. E distopie ce spun acum, dar credite sociale ca‑n China s‑au mai văzut, despre credite de carbon se vorbeşte prin Europa. Cine le numără? Oamenii nu vor putea, iar când, repet, calculatorul va lua decizii pe baza lor, s‑ar putea să nu ne convină.
În ce priveşte efectul scrierilor dvs. literare, acolo cum… sunteţi evaluat?
Aici, în general, nu numai în cazul scrierilor mele – care sunt un hobby luat foarte în serios, dar nu asta e profesia – dincolo de sport ar trebui să fim atenţi cu clasamentele. Nu există mai mare, mai bun în umanioare. Pentru fiecare există o nişă, fiecare este cel mai bun pe o anume direcţie. Lucrurile sunt foarte volatile pentru că în arte nu se poate cântări. În sport avem cronometre, avem ruletă, putem măsura precis, putem face clasamente. Cum să‑l compari pe Urmuz, dragul meu de Urmuz argeşeanul, aflat la 140 de ani de la naştere, cu Sadoveanu? Sunt total incomparabili! Amândoi sunt „cei mai” sau nu sunt pentru cine nu vrea să‑i ia în considerare…
Un dictator în domeniu
Atât de nuanţate şi de complicate fiind lucrurile, accesul dvs. în Academia Română s‑a făcut pe baza unor criterii foarte exacte, dar cum aţi ajuns în acest domeniu în care de la început, cred eu, aţi asociat lucrurile fără viaţă cu lucrurile cu viaţă, biologicul cu anorganicul?
Pe de o parte, lucrurile sunt simple, pentru că în matematică, în informatica teoretică se poate măsura impactul. Există factori de impact, există un institut în SUA care cu asta se ocupă, care a ajuns un pic de dictator în domeniu, pentru că prea e luat în serios, dar, spuneam, indicatorii trebuie să fie priviţi cu grijă. Deci, pe de o parte, aveam puncte suficiente. Bun, aici ar trebui să redevin nemodest. Există clasamente, în informatică, de pildă, pe care le face Institute for Scientific Information. Există un site, research.com, care ierarhizează informaticienii lumii.
În ce an aveaţi 17.000 de citări?
Acum 10‑15‑20 de ani, nu mai ştiu, dar acum am trecut probabil de 27.000, dar în clasificarea de la research.com sunt cel menţionat ca fiind cel mai citat informatician din România – iată, m‑am lăudat, dar cu argumentele altuia – pe baza indicelui Hirsch, pentru că aici lucrurile alunecă în jargon la un moment dat. Spuneam că visăm să dăm un unic număr fiecărui om, s‑a inventat aşa‑numitul h‑index, care nu se poate aplica în istorie, în filosofie etc., dar în matematică‑informatică da, dar şi aici pe sectoare: domeniile aplicative sunt mult mai populare, pentru că se scrie mult, se finanţează mult şi atunci indicii sunt brusc mai mari, cu atât mai mult dacă domeniile respective sunt de interes pentru chinezi… Pentru că ei vin cu o forţă formidabilă din urmă, atât a universităţilor, cât şi a chinezilor deştepţi… Eu am un indice Hirsch foarte mare, iar la intrarea în Academia Română au contat foarte mult lucrurile acestea. Dar ar trebui, în stilul lui Marcus, să privim şi calitativ. Am avut noroc să lucrez mulţi ani prin lume, pe frontiera informaticii teoretice, şi acolo m‑am molipsit de bio‑calculabilitate. M‑am ocupat ani buni de calcul cu ADN, care la un moment dat ajunsese într‑o fundătură, şi mi‑am zis că ADN‑ul nu se poartă bine în eprubetă, dar în realitate, în celulă, da.
Dar cum aţi adus membrana în această ecuaţie în care, mergând la pas cu dezvoltarea acestui domeniu al informaticii şi al calculatoarelor, aţi ajuns atât de departe?
Am vrut să ajung în celulă şi să folosesc celula ca model pentru calcul, ca model matematic pentru calcul, dar celula e definită de membrane. Un rol are aici şi profesorul Solomon Marcus. Exact în vremea aceea scria nişte lucrări de semiotică a membranei şi am fost influenţat de ideea că n‑ar exista viaţă fără membrane. Viaţa înseamnă software DNA şi hardware membranar. Şi mi‑a rămas în minte cuvântul membrană, care are un rol fundamental în modelul de calcul pe care l‑am iniţiat. Era mai „comercial” dacă îi ziceam calcul celular, se traducea mai frumos în româneşte. În engleză sună bine: membrane computing, dar în româneşte sună un pic barbar: calculabilitate membranară…
O frontieră aproape… metafizică
Puteţi să traduceţi poetic conceptul de membrană? Sau nu neapărat poetic…
Graniţă, frontieră… e aproape metafizică; e un ceva care separă un interior de un exterior, care nu lasă unii agenţi, să zicem, să treacă dincolo… Ideea de frontieră e prezentă peste tot şi fără ea n‑am putea defini obiecte. Orice obiect e definit de o membrană exterioară. Noi de piele, telefonul meu de carcasă şi aşa mai departe. Există, aşadar, un înăuntru şi un în afară.
Şi la care dintre capitole se referă membrana când vorbim despre calculatoare? La hard, la soft?
Şi, şi. E vorba de reactoare protejate, cam asta ar fi formularea, deci reactoare chimice în care se întâmplă ceva cu nişte chimicale, agenţi care sunt acolo şi nu sunt dincolo de membrană. Iar o membrană poate fi plasată în altă membrană şi avem reactoare diferite, care lucrează simultan, deci avem calcul distribuit, paralel. Apar foarte multe lucruri despre care, sau la care informatica visează mai degrabă decât să le stăpânească. Avem distribuire în calculatoare deja de multă vreme, dar cu paralelismul stăm mai greu, cu repararea. Natura îşi repară micile accidente din celulă, căci altfel celula moare. În informatică nu avem în general acest proces, sau nu aşa cum ne‑am dori. Ne‑ar plăcea ca atunci când apar undeva nişte probleme în calculator, el să se repare singur, fără ca eu să ştiu.
Sau poate ştiind sau ştiind pe ce buton să apăsaţi când ar trebui declanşat procesul…
Asta deja se face; există programe de reparat, de reinstalat sisteme, programe, dar cu ştirea utilizatorului. Personal, mărturisesc că sunt teoretician de cursă lungă, dar practician de ghişeu, am învăţat informatică pe cartele perforate. Aici intrăm în autobiografia mai apropiată: am doi băieţi care ştiu totul despre calculator şi atunci de ce să mai învăţ eu când pot să‑i rog pe ei să mă depaneze?!…
Inteligenţa artificială între inteligenţă şi forţă brută
Cu Inteligenţa Artificială în ce relaţie sunteţi? Pentru că tot între ale umanului ne aşezăm, sau în ale viului…
Aici e o discuţie fierbinte care se încălzeşte pe zi ce trece, apare în media, la televizor, peste tot. Ştiţi că a apărut de curând un apel, cerând să mai punem puţin frână la dezvoltare în acest domeniu, ceea ce e o glumă, nu se poate pune frână la ceva care e de interes, de pildă, pentru armată. Foarte multe lucruri din calculatoare sunt produse cu proiectele armatei americane, care nu vor fi oprite niciodată, iar Inteligenţa Artificială e cultivată din plin în zona aceasta, cu pericolele de rigoare. Inteligenţa Artificială trebuie să o definim în primul rând! Ce e ea, cât e inteligenţă, cât e forţă brută. Calculatoarele s‑au dezvoltat teribil, dar nu au devenit inteligente, evident. Însă pot să simuleze inteligenţa omului, pot să joace şah…
Cantitatea se transformă în calitate punând factorul viteză în joc?
Fără îndoială. Distributivitatea la fel. Conectivitate e cuvântul-cheie. Ştiţi, se spune că am intrat în a patra revoluţie industrială care e bazată pe conectivitate, pe inteligenţă artificială, pe modularitate, pe lucruri de genul acesta. E foarte corect, iar cantitatea chiar poate duce la salturi calitative, chit că asta a spus‑o, sau n‑a spus‑o, Marx… Gândiţi‑vă la creier. Să ne gândim la sistemele complexe, la efectul de sistem. Punem împreună multe lucruri şi brusc multele acelea se comportă altfel decât puţinele. Nimeni nu poate explica lucrul ăsta, sau în general mai întâi suntem uimiţi şi apoi încercăm să ne explicăm. Creierul are miliarde de neuroni şi nu ştiu câte supramiliarde de conexiuni. Nimeni nu poate să explice cum de la axonul acela sau de la neuronul care e extrem de simplu, se ajunge până la minte, care e altceva decât suma neuronilor. De‑a lungul axonilor se trimit serii de zero şi unu, spike‑uri, cea mai limitată codificare de informaţie. E adevărat, contează distanţa între spike‑uri. Iar aici e un mister, codificarea informaţiei în distanţa între două clickuri. Natura foloseşte asta ca să producă inteligenţă, calculatoarele nu folosesc! 0 şi 1 sunt puse foarte fizic pe un suport electronic. E un vis îndepărtat, un pod foarte îndepărtat să învăţăm cu adevărat de la natură. Inteligenţa artificială simulează inteligenţa umană, dar o simulează din ce în ce mai bine!
Vă simţiţi, prin ceea ce aţi început să faceţi, prin calea pe care aţi ales‑o, în acea interdisciplinaritate care vă duce nu automat, dar neapărat mai departe?
Evident. Zona în care am lucrat e pur interdisciplinară, pentru că e matematică, informatică, biologice, semiotică şi ce o mai fi pe acolo, ca să‑l reamintim pe Solomon Marcus. E o zonă de frontieră care a venit cu foarte multe visuri, dar s‑a oprit destul de devreme la nivel practic. Teoria s‑a dezvoltat foarte mult şi dacă vom reuşi vreodată s‑o implementăm mare lucru va fi. Sunt tot felul de speculaţii. Lucrul cu ADN e foarte uşor de translatat în lucrul cu virusuri, care sunt ADN‑uri/ARN‑uri. La un moment dat eram acuzaţi că doar ne prefacem că vrem să calculăm şi, de fapt, producem ceva similar virusurilor… era mult înaintea pandemiei de acum doi‑trei ani şi lucrurile s‑au stins la nivelul acesta speculativ. Dar, e în mare măsură corect, acelaşi instrumentar se foloseşte şi la calculabilitate, dar şi la a face din viruşi supraviruşi.
Probabil că deloc întâmplător se cheamă viruşi şi cei care ne strică sistemele vii, şi pe cele artificiale.
Da, la pandemie am aflat că sunt „virusuri” cei din medicină şi au rămas „viruşi” celelalte virusuri…
Biata gramatică, ne aflăm la Academia Română, care are între obiective şi păstrarea, rigoarea folosirii limbii române.
Normarea şi ocrotirea limbii române.
„Nu s‑a găsit o definiţie pentru ceea ce numim viaţă”
Şi acum dvs. sunteţi de acord că virusuri e altceva decât viruşi?
Nu. Apropo de sisteme complexe, există un institut de studiu al complexităţii, la Santa Fe în Statele Unite, care prin anii ’87, după ce inteligenţa artificială era relativ dezvoltată, au încercat să iniţieze un domeniu nou, artificial life – viaţa artificială, imitând cumva ideea de la inteligenţă, să simulăm viaţa pe suporturi nebiologice, în particular pe siliciu. Erau foarte multe speculaţii, dar lucrurile s‑au dovedit dificile încă de la început: nu s‑a găsit o definiţie pentru ceea ce numim viaţă, pentru viu! Toată lumea e de acord că o celulă e vie şi că e cea mai mică entitate vie din natură. Despre virusuri nu e clar – cei din biologie – dacă sunt vii sau nu sunt vii, dar orice definiţie care‑i face vii pe cei din biologie se aplică şi la viruşii de calculator. Deci dacă unii sunt vii, sunt vii şi ceilalţi. Au metabolism, se reproduc, au autoreprezentare, interacţie cu mediul – s‑au conturat un număr de condiţii pentru a defini ceva ca „viu”. Toate se aplică simultan şi la cei din natură, dar şi la cei din calculator.
Cum arată toamna pentru un specialist, pentru un om de ştiinţă care ştie atât de multe despre domeniile astea aparent atât de diferite?
Toamna…? Dacă vă referiţi la „teama de toamnă”, da, acolo era o metaforă, o mărturisire… Toamna e un anotimp foarte bun pentru a lucra matematică. Se mai liniştesc „agresiunile” din partea mediului. Am stat multă vreme în Spania şi aveam un coleg care spunea că în Spania nu poate lucra, nu se poate face matematică, pentru că e prea frumos. La fel, vara e mai greu de făcut matematică decât toamna. Acum, dacă mă întrebaţi, la modul poetic… toate anotimpurile au farmecul lor, au frumuseţea lor, au tristeţea lor, mai ales când sunt mai multe anotimpuri în urmă şi mai puţine în faţă.
Dar ce a fost mai întâi: iubirea de literatură sau sclipirea aceea, străfulgerarea pe calea profesională pe care aţi ales‑o spre acest domeniu atât de fascinant al informaticii?
Au apărut împreună la un pui de ţăran adevărat din Argeşul de sus. Îmi amintesc, în măsura în care primii ani mai pot fi amintiţi, că mă jucam destul de raţional şi inventam poveşti. Lucrurile sunt, iarăşi, nuanţate. Era pe la jumătatea anilor ’50, când era oarecum sărăcie la ţară şi trebuia să‑mi fac singur jucăriile şi jocurile. Asta ajută foarte mult…
Asta trebuie să le sune interesant părinţilor care le dau prea multe lucruri de‑a gata copiilor. Ei trebuie lăsaţi să inventeze.
E uşor de spus şi greu de făcut. Eu am nepoţi şi mă gândesc că părinţii lor n‑ar mai putea să facă ceea ce făceau sau nu făceau părinţii mei. Copiii mei lucrează în Bucureşti şi petrec 3 ore pe zi în trafic. E catastrofal, e trist, e în toate felurile!, pentru că 3 ore – o oră jumătate dus, o oră jumătate întors – înseamnă tracasare, nervi, oboseală, poluare… pierzi energie, pierzi din tonusul zilnic. Ce să facă atunci? O să le pună în mână telefonul, ca să aibă şi unii, şi alţii un pic de linişte…
Sunteţi de acord cu asta sau doar constataţi?
Nu sunt deloc de acord, constat. Pentru că se şi spune: am devenit bidimensionali, nu mai trăim unul lângă altul, trăim cu imaginea celuilalt, comunicăm (!) intermediat, prin ecrane… şi e prea mult zgomot. În plus, selecţia informaţiilor care ne vin e făcută – sau poate fi făcută – de cineva interesat sau rău intenţionat şi aşa mai departe. Iar 90% din informaţiile care vin sunt rapid perisabile. Următoarea poză cu pisici o aruncă pe cea dinainte… asta nu înseamnă că nu e teribil de util un telefon sau internetul. Iarăşi revin la profesorul Marcus, care s‑a dedulcit la internet pe la 70 de ani şi ne învăţa pe noi, cei mai tineri cu 30‑40 de ani, cum să‑l folosim…
Spectaculos oricum, un caz unic acest om cu atâtea deschideri de la care aţi învăţat şi deschiderile.
Care ne‑a influenţat mult pe toţi cei care am trăit şi am crescut ştiinţific în preajma dumnealui. De la lucrurile foarte precise, cum se scrie o lucrare de matematică, până la comportarea cu studenţii. Uneori îmi dau seama că îl imit fără intenţie, prin ce am învăţat de la dânsul, deci nu imitându‑l explicit… Dau, de pildă, sfaturi pe care nu le‑am conştientizat niciodată ca fiind primite de la dânsul.
Le‑aţi primit osmotic.
Exact! Le ştiam şi‑mi dau seama că de la el le ştiu. E adevărat că, uneori, când vreau să sfătuiesc un student şi vreau ca sfatul meu să aibă mai multă autoritate, spun că de la Marcus îl ştiu, chiar dacă e…
Argumentul autorităţii
Argumentul autorităţii. Dar aţi pomenit un loc important, Curtea de Argeş, unde ce faceţi? Aţi câştigat timp? Aţi câştigat aer? De ce acolo şi nu aici?
Nu! M‑am câştigat pe mine, am câştigat „acasă”. Tot timpul m‑am simţit „în deplasare” cumva, inclusiv în Bucureşti, unde am stat aproape 40 de ani. Când mergeam spre părinţi sau la socri – soţia e din aceeaşi comună – mergeam „acasă”. Cu atât mai mult m‑am simţit în deplasare prin lume, pentru că vreo 20‑25 de ani am călătorit din Canada în Noua Zeelandă şi din Finlanda în Spania. Apa copilăriei modifică nu numai structura celulelor…
O amprentează, nu?
Chinezii spun asta, se pare că şi medicii spun asta: structura cristalină… nu mă pricep. Dar e sigur că „acasă” e într‑un singur loc. Fiind mult prin lume, am avut şi timp şi răgaz să mă gândesc la lucrurile acestea. Mă bucuram tare mult când auzeam româneşte pe la marginile continentului. Pentru că prin lume ţi se face dor. Peisajul, mirosul sunt altfel în Spania sau în Japonia decât în România, sunt alte flori, altfel de polen, altfel de tămâie la temple…
Şi atunci trăiaţi prin comparaţie?
Da, dar fiind născut acolo, pe Argeş în Sus, copilărit acolo, cu întreaga copilărie acolo, am fost modificat, evident, şi pretind că asta se întâmplă cu toţi românii, cel puţin cu cei de la ţară, nu ştiu la oraş cum e….
E destul de greu să acceptăm, neplăcut să acceptăm că pe copiii de la oraş îi amprentează betonul locuinţei în care stau.
Cu cheia la gât… E cu totul altceva decât dealul‑valea lui Blaga, libertatea… veveriţele. Acum am revenit la Curtea de Argeş şi am veveriţe pe balcon. Nici nu ştiţi cât îmi amintesc de copilărie!
Tot dvs. îl puneţi în valoare pe Urmuz în această vreme, într‑un an sărbătoresc – şi aniversar, şi comemorativ, într‑un fel cu totul aparte. În ce‑l priveşte, acest index, acest indice al efectului asupra celorlalţi, cred că este fabulos, faţă de cât a scris, cât a înrâurit, cât s‑a scris în jurul creaţiei sale. Eu cred că el stă cel mai bine la acest raport…
Impactul e fabulos
Dacă numărăm traducerile, Eminescu e cel mai tradus român, dar eu cred că foarte aproape vine Urmuz, iar ca influenţă, ca efect, ca impact e absolut uluitor. N‑o spun eu, au spus‑o mulţi alţii înaintea mea. E net mai cunoscut în lume în general; să nu ne închipuim că omul de pe stradă din Franţa îl ştie, dar e mai cunoscut în lume decât la Curtea de Argeş sau decât era la Curtea de Argeş acum un an şi ceva. Cred că acum mai mulţi au reuşit să‑l cunoască, pentru că au auzit săptămânal ceva despre el. E o situaţie cu totul specială la Urmuz. Din păcate, i s-au pierdut foarte multe manuscrise, caietele, partiturile, au rămas foarte multe compoziţii, precum şi scrieri citite prin cafenele, dar care n‑au fost tipărite. A scris puţin, dar impactul e absolut fabulos. E aici şi o mică capcană: el n‑a fost neapărat cunoscut de toate mişcările care se revendică de la el, dar a fost descoperit ulterior şi revendicat. Asta se întâmplă frecvent în literatură, în artă. Borges spunea că mişcările îşi creează predecesorii. El e un caz tipic. Pe de altă parte, Tristan Tzara – citez din Eugen Ionescu – „a plecat cu Urmuz în cap” la Paris şi la Zürich când a pornit dadaismul, chiar dacă nu l‑a mai citat după aceea. Urmuz este deci clar precursor al dadaismului, dar aici iar apare ceva foarte interesant! Mulţi critici se ocupă de el, scriu cărţi întregi, dând frâu liber aşa‑numitului delir interpretativ! Sintagma autoironică aparţine criticilor, nu e a mea, şi e justificată de latenţele interpretative nelimitate când e vorba de Urmuz. Ceea ce e surprinzător pentru mine este că foarte mulţi critici rămân la suprafaţa lui. De pildă, e comparat cu Cugler, cu Apunache, un alt avangardist român, care nu l‑a cunoscut pe Urmuz, a început să scrie în ’34, apoi l‑a descoperit, iar cei care‑i citesc pe amândoi exclamă cât de mult seamănă. Seamănă, dar numai la suprafaţă. Urmuz e total diferit de toţi cei care l‑au imitat sau încearcă să‑l imite. El n‑a pus cuvinte în pălărie pe care apoi… ştim aşa‑zisa tehnică dadaistă de a „scrie” poeme! Pretindeau, desigur, dadaiştii că aşa se scrie, trudeau şi ei, dar Urmuz cu adevărat lucra pe text. La el, dincolo de suprafaţa care i‑a păcălit pe mulţi, inclusiv pe Călinescu la început – apoi l‑a recuperat – sunt nu ştiu câte straturi de înţeles, de semantică, de trimiteri, aluzii, mitologie, filosofie. Ştia enorm de multe, era absolut genial. Dacă trăia încă vreo 20 de ani ar fi fost considerat – poate fi şi acum considerat – unul dintre marii interbelici. El nu e pus în aceeaşi listă cu Cioran, cu Eliade, cu ceilalţi, dar putea fi, dacă mai trăia puţin şi reuşea să fie receptat cum trebuie. Revin la Apunache: e ingenios şi inteligent, are umor. La fel ca snoavele populare: „Merg pe gard de drum mă ţiu” şi aşa mai departe. Sunt fleacuri. Sunt haioase… „Am pus boii în căruţă şi sacii la jug şi am plecat la moară”… Da, e nostim, dar e ca o şapcă pusă cu cozorocul la spate, atâta tot. Urmuz nu e un umorist. Există o scrisoare nemaipomenită… când sunt tras sau împins înspre Urmuz mă opresc greu… Urmuz a scris 30‑40 de pagini, a scris 8 cărţi poştale cunoscute, dar a scris şi 3 scrisori de dragoste către domnişoara Maria – domnişoara M., e un mister cine a fost – acolo aflăm un alt Urmuz. Unele scrisori, două dintre ele, sunt la fel de lungi ca romanul în patru părţi Pâlnia şi Stamate, dar sunt scrisori. Şi e un paragraf undeva în care scrie: „Domnişoară, eu nu scriu ca să‑l amuz pe cititor, eu scriu ca să mă amuz eu şi prietenii mei pe seama cititorului”. Asta e o cheie fabuloasă în a‑l descifra pe Urmuz – şi funcţionează. Pot să dau exemple.
Atunci înseamnă că trebuie cunoscut contextul, mediul, lucrurile pe care el le adunase, aşa încât să scurtcircuiteze planurile şi să poată să dea cititorului şi prietenilor apă la moară pentru a înţelege la rândul lor. Câte faţete are o asemenea creaţie?
O intersecţie cu multe ieşiri
Lucian Costache din Piteşti, profesor, critic, scriitor, spune undeva că atunci când îl citeşti pe Urmuz eşti tot timpul într‑o intersecţie cu multe ieşiri. Pe oricare ai lua‑o, e cea bună sau e la fel de bună ca oricare dintre celelalte. Şi după o vreme iarăşi dai de o intersecţie şi mergi… Când stau de vorbă cu cineva care e la începutul pasiunii pentru Urmuz, îl sfătuiesc să citească Urmuz şi, în paralel, despre Urmuz, pentru că, dacă nu ai „organul urmuzian”, s‑ar putea să te păcăleşti la fel cum s‑a păcălit Călinescu, şi nu era oarecine, şi cum se mai păcălesc şi alţii. Un exemplu foarte simplu, Pâlnia şi Stamate, „romanul”. Un apartament obişnuit, începe foarte banal, dar brusc ne introduce în sufrageria lui Stamate, unde o bibliotecă de stejar masiv e continuu înfăşurată în cearşafuri ude. Ha, ha, ha… miticisme putem spune. Nu‑i adevărat! E o aluzie ironico‑acidă la futurismul lui Marinetti, care striga, metaforic, „daţi foc bibliotecilor!” E o aluzie ironică, în opoziţie cu Saşa Pană, care şi el chema la arderea cărţilor. Bun, erau puştisme, metafore etc. Dar el îşi lua distanţa, iar asta o spun nu pentru că s‑a nimerit acolo un cearşaf ud şi fac eu sau alţii legătura cu futurismul, ci în mai multe locuri. La Academie există un caiet roşu în care el însuşi şi‑a adunat opera, a trecut‑o „pe curat”, dar tot a mai modificat. Avea un respect pentru text pentru care şi Solomon Marcus l‑ar fi invidiat, care, la fel, avea un mare respect pentru text. Iar titlul acelui volum este Schiţe şi nuvele… aproape futuriste. Deci ştia ce e cu futurismul, manifestul futurismului fusese tradus în româneşte de mult; era plauzibil să ştie şi e clar că ştie şi‑şi ia distanţă, folosind acele puncte de suspensie. Şi mai sunt detalii de genul ăsta în operă.
Avem, aşadar, cel puţin trei chei pe care ni le‑aţi pus la dispoziţie, pentru a nu lua lucrurile ad litteram, pentru că nu aşa făcea Urmuz şi este în felul dvs. aparte un mod de a trăi să zicem partizan, să zicem subiectiv, onorându‑vă concitadinul în această mare manifestare pe care o organizaţi de‑a lungul întregului an. Cum sunt tinerii care vin din urmă în a‑l înţelege?
E un an cu totul special, 140 de ani de la naştere, 100 de la moarte. Sunt destul de mulţi tineri urmuzologi, am avut simpozionul de la Curtea de Argeş, vreo 30 de participanţi, 5‑6 erau tineri dacă nu mai mulţi, tineri sub 30‑35 de ani… Urmuz atrage, ar trebui să atragă şi mai mult, e vremea minimalismului, se spune că nu mai avem timp să citim romane. Urmuz nu a scris romane, ci texte scurte şi pline de miez. Totul e ca cineva să deschidă puţin uşa spre el… Urmuz „simţea enorm şi vedea monstruos”, la modul cel mai propriu!
Caragiale îl ţine de mână şi pe Urmuz…
Îl ţine şi pe Eugen Ionescu de mână într‑un tablou din expoziţie. Cu adevărat era un hipersensibil, din copilărie, o copilărie sub apăsarea autorităţii paterne, sunt detalii de biografie care îl explică oarecum: ştia franceză, ştia muzică de mic, picta, deci avea o dotare clar peste medie.
Cei care ne urmăresc cred că au simţit, ca şi mine, nevoia inventării unei secţii speciale pentru dvs., una la întâlnirea între literatură, critică literară şi ştiinţele computerelor. S‑ar putea aşa ceva? Adunaţi în personalitatea dvs. aceste lucruri…
Nu. O asemenea secţie e şi practic şi teoretic greu de alcătuit. Dar o filială a Academiei la Curtea de Argeş cu un singur membru care să fie şi secretar de filială, asta e foarte uşor… N‑o să afle nimeni despre ea, dar se poate…
Acum sunteţi, evident, uşor ironic, dar lucrurile se adună în personalitatea dvs.
Nu, mă amuz pe seama ascultătorului…
Urmuzofil, urmuzoman, urmuzopat…
Urmuzofil, urmuzian?
Urmuzofil, urmuzoman, urmuzopat… Eu sunt la stadiul de urmuzoman deocamdată, dar fără îndoială Urmuz merită mai multă atenţie, repet, nu numai pentru că e precursor, predecesor, înaintemergător, i s‑a spus în toate felurile. Una dintre comunicările de la simpozionul de la Curtea de Argeş, a unei doamne din Italia, se intitula „Urmuz – pionier al postmodernismului”. Postmodernismul e o afacere recentă! Putem spune şi Urmuz – precursor al trans‑umanismului şi al post‑umanismului, care sunt, la fel, idei foarte recente. Şi nu e nimic exagerat. De pildă, Nicolae Balotă în monografia din 1970 are pagini întregi despre personajele mecanomorfe ale lui Urmuz. Hibrizii aceia sunt roboţii de mâine, cyborgii de azi…
Nu pot să vă determin să alegeţi între umanioare şi ştiinţele exacte, pentru că vorbiţi cu aceeaşi pasiune şi despre limită, membrană şi ceea ce poate să facă un computer, ca şi despre ceea ce are a ne dărui un scriitor precum Urmuz. Cum vă împărţiţi timpul?
Nu trebuie făcută o asemenea separare! Din păcate, se face pentru că nu avem încotro! Trăim „Civilizaţia analfabetismului”, e o carte groasă apărută la Spandugino acum vreo 3 ani: nu se poate face performanţă dacă nu pui în paranteză toate celelalte domenii care ne cer şi ele timp şi energie. Situaţia mea iarăşi e un pic mai particulară, am fost norocos toată viaţa, am avut părinţi foarte deschişi la minte, profesori inimoşi, întâlnirea cu Marcus a fost decisivă, am avut noroc să fiu cercetător ani buni, un cercetător care a avut tot timpul idei – e constatare, nu e laudă – pentru că asta e ceea ce înseamnă un cercetător, să ştie ce nu ştie şi să încerce să afle. Şi dacă şi reuşeşte… atunci îi rămâne timp şi pentru altceva. Şi mi‑a rămas timp şi pentru jocuri, pentru literatură, pentru Urmuz, dar de un număr de ani am ieşit la pensie, deci am slăbit turaţia în profesie şi am mărit‑o dincolo de profesie.
În pasiune.
Tot ce am făcut, am făcut cu pasiune, pentru că altfel nu se putea!… şi cu bucurie, pentru că altfel nu se simte la primitor. O să aduc, apropo de bucurie, neapărat vorba despre revista Curtea de la Argeş, pe care de 14 ani o editez la Curtea de Argeş, care e implicată în promovarea lui Urmuz şi la care iar sunt „cumulard” – secretar de redacţie, corector, traducător, redactor‑şef, cu voia dvs., ultima funcţie pe listă…, şi care îmi provoacă o mare bucurie când o văd foşnind şi când o văd citită şi când văd că în jurul ei s‑a creat o comunitate solidă de oameni de calitate, prietenoşi, statornici.
Aveţi atâtea bucurii şi aveţi timp pe măsura pasiunii pe care o puneţi în fiecare dintre gesturile făcute în fiecare oră a fiecărei zile. Şi pentru toate modelele pe care le‑am perceput în acest dialog şi pe care ni le transmiteţi şi cred că le primim şi noi osmotic, vă mulţumim şi suntem împreună cu dvs. în tot acest an Urmuz.
Eu vă mulţumesc foarte mult.
Mihaela Helmis în dialog cu Gheorghe Păun
