Lucia Negoiţă: Dragă Aura Christi, eşti una dintre cele mai carismatice poete pe care le ştiu. Te‑am urmărit în manifestările publice, la emisiunile Trinitas TV, pe Calea Victoriei… Cu aerul tău de zână bună, trecând prin mulţimi. Ai mereu proiecte, le susţii şi le finalizezi, de parcă ziua ar avea pentru tine o altă durată.
O poetă frumoasă, un scriitor vrednic, tenace.
Cum se împacă aceste calităţi în existenţa ta?
Aura Christi: Un om cu sufletul frumos vede în ceilalţi ceea ce regăseşte mereu, fără efort, înlăuntrul lui. Tu ai văzut cu ochii inimii – care, în percepţia lui Ignaţiu de Loyola, vede cel mai limpede – ceea ce ai, ceea ce îţi prisoseşte: carismă, bunătate, vrednicie, tenacitate, spirit de organizare. Aş putea adăuga la cele câteva calităţi altele ca, de pildă, voinţa de a construi şi de a lăsa în urma ta: cărţi, instituţii de cultură de înalt nivel, fapte culturale, evenimente ş.a. Cineva spunea că celălalt este, poate fi oglinda ta, în care ţi se răsfrânge fiinţa, mai exact tot sau aproape tot din ce e alcătuită o fiinţă. Fiinţa ta. Celălalt – numit de filosoful Emmanuel Levinas străinul – pe care, invocându‑l, îi ceri divinităţii, în rugăciuni, puterea de a‑l iubi aşa cum ne iubeşte divinitatea: axis mundi, cosmosul, natura sau „capăt al osiei lumii”, cum spune Lucian Blaga în unul dintre cele mai frumoase poeme dăruite lumii şi literaturii universale, Noapte la mare. Un poem care poate fi aşezat în proximitatea eminescienei Odă în metru antic la o distanţă de câţiva milimetri. Prin urmare, vorbim de o capodoperă. Absolută. Un poem în care fiecare silabă, fiecare vers, fiecare schimbare de ritm sau murmur abia sesizabil ca şi cum ar fi aşezate acolo, în textura aceea vrăjită, de milenii.
Mulţumesc pentru cuvintele frumoase spuse despre mine, Lucia. Totul e simplu, atât de simplu, încât ni se arată cu o limpezime ce pune pe gânduri şi dă necontenit de lucru duhului. Departe de graba în care ne complacem uneori, la planete distanţă de agitaţie, zgomot, alergătură, nelinişte, teamă, spaime… E suficient să te retragi din iureşul cotidianităţii, să fugi spre tine, să stai cu tine, adunându‑te şi respirând profund şi rar. Şi vezi cum toate lucrurile devin rotunde. Respiră şi ele odată cu tine, revărsând asupra ta recunoştinţa pentru tot ce eşti, pentru tot ce ai şi pentru tot ce ţi s‑a dat să risipeşti. În timp, pentru că mi se aglomera programul şi lista obligaţiilor creştea văzând cu ochii, ameninţând să mă strivească pur şi simplu, am învăţat să mă organizez ca la carte, mereu atentă la blânda somaţie a prietenului meu, călugărul şi poetul Ignatie Grecu: „Atenţie, atenţie mare să nu vă ardeţi sinele de tot!”. Când simt că mai sunt câţiva milimetri şi riscul e să mă prăbuşesc pur şi simplu, da, şi atunci, mă las în Voia Domnului şi văd cum mi se lucrează plămada existenţei; brusc, (re)apare în viaţa mea cineva drag sau un străin, sau cineva apropiat, şi mă smulge din vârtejul în care m‑am lăsat prinsă. În ciuda aparenţelor, care pe mine însămi mă fac să cred, uneori‑adeseori, că sunt iremediabil distrată – şi aşa e, acest detaliu amuzându‑mă teribil; e ca şi când aş avea câteva euri, câteva firi, câteva suflete, şi e un miracol că mă regăsesc în labirinturile lor întortocheate, extrem de vii, cu zidurile înălţate din piatră medievală –, ceva, cineva mai puternic decât mine mă adună cu o ritmicitate ce‑mi scapă iremediabil şi îmi concentrează forţa pe un singur lucru, pe care îl eliberez în lume doar atunci când e făcut bine şi e dus la capăt. Deci, e vorba de un produs finit, ce urmează să fie apreciat, judecat, testat, pentru a se stabili verdictul: dacă are sau nu valoare. Acest amănunt – şi anume: a duce la capăt un lucru şi a‑l face de la
excelent în sus – ţine de sorbona celor şapte ani de acasă. E meritul membrilor familiei mele şi, în primul rând, al părinţilor – Semion şi Liubov –, e meritul bunicilor Axenia şi Elena (pe bunici nu i‑am cunoscut, din nefericire; au murit tineri), apoi al profesorilor, de la care am avut şansa să învăţ cu seriozitate o sumedenie de lucruri. Uneori, cu un soi de gravitate exasperantă cu care tratez şi astăzi existenţa, e adevărat, fugind, din timp în timp, de mine însămi, ca să mă odihnesc în ultrainventivul spirit ludic şi în… muzică, grădinărit, călătorii sau practicând arta culinară.
Proiectele noastre? Sunt câteva, reluate an de an, continuate de întreaga echipă, de tribul Conte, pe primul loc, cu titlul de proiect al proiectelor, aflându‑se mereu revista Contemporanul. Ideea europeană. Bunăoară, Valori naţionale – valori europene, România citeşte, Trianon. După o sută de ani ş.a. Tribul Conte – aşa răsfăţăm noi, membrii echipei, grupul de scriitori, critici şi istorici literari, profesori, poeţi, romancieri, critici de film şi de teatru, istorici, oameni de ştiinţă adunaţi în jurul revistei Contemporanul. Ideea europeană, care se apropie de aniversarea de 140 de ani şi apare sub egida Academiei Române. O egidă care ne onorează şi obligă.
Ne întoarcem la „izvoare”. Ce daruri ai primit pe linie maternă, pe linie paternă? Într‑un cod al întâmplărilor luminoase şi nu numai, din prima parte a vieţii, care au fost momentele hotărâtoare?
Mama mea se numeşte Liubov. E un nume de extracţie slavă şi înseamnă iubire. Are un suflet frumos Mama şi – la cea de‑a treia tinereţe – e de o frumuseţe clasică. S‑a născut într‑un sat din Nordul extrem al Moldovei, ce curge spre Bucovina; e o localitate aflată în proximitatea Mânăstirii Jabca – unul dintre cele mai vechi lăcaşe de cult româneşti, după unele surse ctitorit de un călugăr din dreapta Prutului la 1693 pe o stâncă de piatră. Mânăstirea aceasta ultrabogată, care arată ca o cetate imposibil de cucerit, ca o fortificaţie, cu o bibliotecă uriaşă, a funcţionat fără întreruperi inclusiv în regimul real‑socialist. E locul, unul dintre locurile iubite ale copilăriei, adolescenţei şi primei mele tinereţi. E un loc sacru între locurile sacre păstrate în inima mea. De la Mama, care vine dintr‑o familie de români şi macedoneni (Tatăl ei, Grigore – bunicul meu pe care l‑am cunoscut din istoriile relatate de bunica Axenia în primul rând, Mama Mamei mele – se numea Karaman), am moştenit sensibilitatea arborescentă, detaşarea de cele trecătoare, spiritul visător în exces, care nu pricep prin ce miracol se împacă perfect cu spiritul practic, mai cu seamă, când e vorba de fiinţă. Bunica Axenia este sufletul meu geamăn. Eram favorita ei – statut, evident, privilegiat, care a atras gelozia celorlalţi nepoţi. Un favorit, e adevărat, era şi Andrei, fratele meu, cu trei ani mai mic decât mine. „Unde apar copiii mei, lucrurile mişcă din loc”, spune Mama, care întotdeauna are dreptate şi pentru care reprezint un veşnic pretext de consternare: „Tu chiar nu vezi cât de străină eşti?”. Întrebarea îi aparţine. N‑am ştiut ce să răspund la această întrebare – o formă a mirării – şi am tăcut. Mama, sfânta mea Mamă…, a cărei iubire necondiţionată e forma cea mai profundă de a înţelege.
Şi Tatăl tău?…
Tatăl meu se numeşte Semion; e un nume cu o origine presupus ebraică şi înseamnă ascultă, auzi. Vine dintr‑o familie nobiliară, o familie de profesori, oameni ai cărţii de câteva generaţii. Numele bunicii mele este Elena Juşkova. Provine dintr‑o familie de ruşi care s‑au îndrăgostit de România, au acceptat legile locului şi aici au rămas. Până unde se poate ajunge în asemenea cazuri? Iubirea faţă de un loc care sfinţeşte totul te poate întoarce împotriva propriului sânge dacă găseşti de cuviinţă că aşa e corect, aşa e drept. În urma Pactului Ribbentrop‑Molotov şi a cedării Basarabiei, Bugeacului şi a Bucovinei de Nord, alături de câţiva prieteni, mătuşa Tasia s‑a opus sovietizării Basarabiei, plătind revolta cu şapte ani de puşcărie stalinistă. Am aflat acest amănunt târziu, după 1990. Şi abia atunci am înţeles multe lucruri care li s‑au întâmplat familiilor părinţilor mei. Anastasia tante a fost profesoară. După ce s‑a pensionat a mai făcut o facultate şi s‑a călugărit la Mânăstirea Răciula, situată aproape de Călăraşii Basarabiei; îl însoţeam mereu pe Tatăl meu când îi făcea vizite şi‑i duceam în dar câte un tort; îi plăceau dulciurile. În timp ce Tasia tante participa la negocieri amuzante – repetate ca un ritual – cu părintele meu, având ca ţintă nedorinţa ei de a‑i ceda o maşină de cusut Singer din perioada interbelică, pe de o parte, şi insistenţa unuia dintre autorii existenţei mele de a o convinge să i‑o cedeze totuşi, pe de altă parte, eu mă pierdeam de tot în biblioteca mânăstirii după ce mă ospătam generos din tortul adus în dar şi din rezervele ei de vitamina C… Adoram gustul dulce‑acrişor al acelor vitamine minuscule de culoare galbenă. Rezervele acelea păreau interminabile şi mă înfruptam din ele în timp ce mă uitam îndelung la Troiţa lui Andrei Rubliov – unul dintre motivele obsesive ale copilăriei, pubertăţii şi adolescenţei mele. Anul trecut m‑a întrebat cineva – e pentru a doua oară în viaţă că mi s‑a întâmplat aceasta! – dacă îmi doresc să mă călugăresc. Răspunsul l‑am auzit rostogolindu‑se intempestiv din adâncurile fiinţei şi e unul previzibil pentru cei apropiaţi, care mă cunosc în profunzime. Iubesc viaţa. Enorm. Iubesc dulcile lucruri numite, în chip fals, mărunte. Bucuriile aduse de cireşe, rândunele, brazii albaştri, cerul senin, căpşuni, roze, perechile de fluturi, soarele din Marea Amiază, care te face să crezi că îţi lipseşte umbra, arbori, cireşe, fructe de pădure, tăcerile alături de cineva drag inimii şi felul în care se înţeleg mâinile între ele. Mâinile ştiu totul.
Semion a fost ofiţer în trupele de elită ale aviaţiei; e un detaliu folosit de câţiva oameni mari pentru a‑mi salva ochii, în adolescenţă, când am avut parte de o miopie galopantă, oprită miraculos, după câteva intervenţii chirurgicale, de o echipă de medici de la Complexul Tehnico‑Ştiinţific „Microchirurgia Ochiului”, înfiinţat de profesorul Sveatoslav Fiodorov la Moscova. Un alt miracol: refacerea vederii aici, în Bucureşti, în august 2013, la Clinica Oftalmologică Amaoptimex, prin mâinile doctorului Mircea Filip, care este o minune de om. Clinica Oftalmologică Amaoptimex – una dintre cele mai performante instituţii medicale din ţară – este, la această oră, un imperiu construit de Domnia Sa împreună cu minunata echipă formată tot de Domnia Sa; un imperiu unde se fac miracole.
…Un miracol după altul…
În urma unui accident dramatic, rămânând în viaţă printr‑un miracol, Semion a fost pensionat la 28 de ani. A fost invalid tot restul vieţii, niciodată însă nu l‑am auzit plângându‑se de ceva. De la Semion am moştenit, între câteva lucruri capitale, interdicţia de a te lamenta, interdicţia de a da vina pe alţii; după ce a fost lovit, rănit, umilit, un om puternic, da, poate plânge oricând, oriunde, atât cât simte nevoia, atât cât să se elibereze, de îndată însă se ridică şi îşi revine instantaneu, îşi vindecă rănile şi, având spatele drept, merge mai departe, trăgând învăţăminte din lecţia de viaţă dată şi străduindu‑se să înveţe şi din erorile altora, dar sub nici o formă răspunzând cu rău la răul făcut lui. Cel care face rău cuiva, îşi face rău lui însuşi în primul rând, pentru că suntem un tot întreg; suntem parte a aceluiaşi organism miraculos. De la Tatăl meu am moştenit tenacitatea, spiritul organizatoric, discernământul, cultul prieteniei, consecvenţa, spiritul luptător, capacitatea de a reacţiona prompt în situaţii la limită, încăpăţânarea şi dorinţa de a săpa adânc înlăuntrul meu, darul de a trăi în prezent ş.a., ş.a.; acel carpe diem preluat de la Horaţiu l‑am văzut exersat de părintele meu clipă de clipă până a plecat la dreapta Domnului, făcându‑mă să simt, atunci, la Chişinău, acasă, cum se prăbuşeşte înlăuntrul meu un templu. Stingerea din viaţă a Tatălui meu… m‑a clătinat. Au trecut ani… cum trec mileniile. Şi am înţeles că de moartea celor dragi e imposibil să te vindeci vreodată. Cei dragi inimii, la un moment dat, obosesc şi se mută în preajma îngerilor păzitori, însoţindu‑te aşa, în continuare, prin marea trecere care este Viaţa. Îl simt pe părintele meu, ce straniu, în tot ce fac; deşi au trecut circa două decenii de când îl port în inimă, mă raportez la el şi în ziua de azi, îl visez, şi atunci când îl visez, plutesc zile, luni întregi, ca şi cum aş fi purtată pe Aripă; mă rog să nu‑l dezamăgesc pe el, tocmai pe el, care m‑a iubit, m‑a iubit enorm – Mama spune că n‑a mai văzut taţi care să‑şi iubească aşa fiicele – şi care mi‑a spus cu puţin timp înainte de a muri: „Se vede că eşti fiică de aviator!” La mirarea mea pierdută în neînţelegere, adăugase atunci: „Tu zbori pe verticală, Auraş. Pricepi? Pe verticală, puştoaico…” Semion – Senia era răsfăţat în familie – mi‑a spus alte câteva lucruri despre noi, despre mine. Poate, voi scrie altădată despre ele. Pentru că, în mod cert, tot ce mi‑a spus atunci, în ianuarie 1997, ştiind că se va stinge şi mărturisindu‑mi‑o cu francheţe, cu un fel de resemnare luminoasă (…), aşadar, tot ce mi‑a spus Tatăl meu în acele clipe când simţeam că lunec, lunec, lunec într‑un abis… şi că totul, aproape, se va schimba, m‑a marcat pentru… tot restul vieţii. Aveam treizeci de ani.
Încăpăţânarea vine de la căpăţână, repeta Ianoşi, dragul de el, la redacţia Conte, făcându‑ne pe mine şi pe colegii mei să râdem cu poftă. Sălbăticia? Nu ştiu de unde vine. Cert e că în copilărie şi până târziu, târziu de tot, mi s‑a spus constant fata sălbatică. Ezit să spun din ce motive, pentru că, oricât m‑am gândit la acest subiect şi credeam că mă apropii de rădăcinile lor, ale motivelor adică, eşuam în supoziţii. Există terenuri ale fiinţei pe care e salutar, ca să nu zic salvator, să eziţi să le atingi. Poate, o doză de sălbăticie s‑a aşezat în firea mea atunci când o doamnă, aflată la a treia tinereţe, în timp ce privea minunea de pântec a Mamei – Liubaşa o răsfăţa Tatăl meu –, pântec ce‑mi era atunci adăpost, i‑a spus că va avea un băiat, da, în mod cert, băiat va fi. Liubaşa mângâia minunea ei de pântec şi alinta… un băiat care la naştere s‑a dovedit a fi o… fată. Am fost un copil tare neastâmpărat, curios, voluntar, dotat cu un simţ al dreptăţii de care se făcea caz, spunându‑mi‑se că e foarte rar. Cert e că atunci când mă supăra cineva din puştimea cu care mă jucam – şi mă jucam exclusiv cu băieţii; fetele mă interesau rareori, mai exact, în chip excepţional –, îi taxam fără să stau prea mult pe gânduri. Da, băteam băieţii până vedeau stele colorate. Îi băteam ca la carte. Şi acum, scriind aceste rânduri, râd cu poftă şi roşesc până‑n vârful urechilor. E un obicei la care am renunţat foarte greu. „De unde atâta sălbăticie în tine?” „Te rog frumos să fii cuminte.” „Tu eşti fată, înţelegi?” „Nu eşti băiat.” „Fetele nu bat băieţii.” Aceste şi alte îndemnuri imperative fac parte din refrenurile copilăriei şi adolescenţei mele. M‑a vindecat Tatăl meu de această limită mai simplu decât era de aşteptat.
În ce fel?
La un moment dat, m‑a întrebat cine e cel mai important de pe faţa pământului pentru mine, somându‑mă să nu mă grăbesc. E cea mai grea întrebare din lume. Evident e că m‑am grăbit, răspunzându‑i: „Tu şi Mama”. Era răspunsul greşit. „Tu eşti cea mai importantă pentru tine.” E un răspuns care m‑a uimit şi m‑a contrariat, totodată. Şi care m‑a făcut să caut pe cont propriu din ce motive eu sunt cea mai importantă pentru mine şi…, mai cu seamă, ce sunt eu? Şi unde e locul propice cunoaşterii? Biblioteca a luat locul pântecului matern, locul raiului acela scăldat în lichid amniotic, în care alţii văd un mormânt. Primul mormânt. Aşa am descoperit universul cărţilor, pasiunea de a citi, pasiune care mai târziu se va afla într‑o permanentă concurenţă cu vocaţia de scriitor.
Darul cel mai mare făcut vreodată e Viaţa. Apoi darul de a alege să mă nasc în familia mea. Un alt dar e fratele meu, Andrei. Geamănul. Deşi suntem atât de diferiţi. Andrei are o gândire calculatoare. De când mă ştiu, eu gândesc lumea în imagini, metafore, metafore, metafore… Tot ce mi s‑a întâmplat de‑a lungul existenţei mele stranii, contradictorii şi extrem de inegale, poate fi numit un soi de lunecare neverosimilă, deci, adevărată, dintr‑un miracol în altul. În primul rând, pentru că mi s‑a redăruit de atâtea ori viaţa; o, Doamne, mulţumesc!… „Fata asta e iubită de Dumnezeu”, „fata asta e ţinută în Palmă”, „incredibil, şi‑a revenit. Are un noroc enorm”, „asta… da voinţă” ş.a.m.d. Sunt afirmaţii auzite de mine când se întâmpla ca nimeni să nu mai creadă că îmi voi reveni fie din comă, fie dintr‑un accident, fie din experienţele înecului etc. Am încetat să număr de câte ori am şovăit…, cum să zic?, m‑am clătinat şi am întârziat între lumi, între realităţi. Număratul… fiind înlocuit, în cazul meu, de o mână uriaşă, cu o candoare vie, căreia nu‑i mai dau de capăt şi cu o recunoştinţă profundă, exprimată zi de zi, niciodată destul. În siajul acestor mărturisiri ieşite din buricele degetelor, cred că fiecare clipă e hotărâtoare. Important e să fii prezent. Important e să mulţumeşti. Şi să te smulgi la timpul potrivit când o mână nevăzută parcă te trage cu o forţă nebănuită într‑o altă lume. În timp ce unii plâng, pe tine te plâng, iar alţii se roagă, pentru tine se roagă, se cuvine să te aduni, să invoci divinitatea şi apoi… totul curge din nou. Cei din preajmă, straniu, cred că nu mai exişti. Pur şi simplu. Pentru că lipsesc semnele vitale. Or, ce straniu, auzi, simţi, vezi totul. Cu ochii inimii. Care văd totul. „Simt enorm şi văd monstruos.”
Când a apărut poezia ca provocare? Tu ai ales‑o sau ea te‑a ales?
Poezia ca provocare? Ezit… Nu ştiu dacă e o provocare poezia. Cred că e un mod de a fi, în primul rând. Mi‑am analizat reacţiile în diferite contexte şi am constatat, uneori, excedată, alte dăţi cu recunoştinţă sau cu un fel de ciudă pe mine însămi – care trece iute, ca ploaia de vară – că rămân a fi intratabilă. Sălbăticia interiorizată atunci, de mult, în antichitatea existenţei mele, pe graniţa aceea moale, laxă, ca ceasurile lui Salvador Dalí, existentă între pubertate şi adolescenţă, când am început să caut ce sunt… s‑a interiorizat explodând în poemele mele şi dând de lucru mie, lectorilor, criticilor, istoricilor literari şi traducătorilor‑prieteni. Cred că acel vers ţvetaievian „chiar şi‑n icnetul de dinaintea morţii/ eu voi rămâne poet” a fost scris de draga Marina Ţvetaieva pentru… mine. E limpede că am fost aleasă, m‑am lăsat aleasă. Poate… Poate sâmburele acelei sălbăticii invocate era imaginea, mesagerul – ca să nu zic proiecţia – nectarului eretic aşezat de un zeu distrat înlăuntrul meu. Poezia e un soi de nectar eretic. E consecinţa trecerii zeului prin sufletul tău. E urma întârzierii Zeului în sufletul tău. Poezia e patina, urma, aburul Zeului. Restul e meserie. Reverie. Adică recursul la instrumente. Unul dintre acestea fiind o temeinică şi mereu ajustată, lucrată, şlefuită cultură poetică. O rara avis în zilele noastre. Poezia e aburul dinspre Inefabil. Obligaţia mea morală e să creez mereu condiţii inefabilului să se exprime prin mine. La suprafaţă poate părea o afirmaţie arogantă sau orgolioasă. Or, eu văd în ea imperii de servitute, continente de smerenie. Când văd diferit, sunt mai puţin decât eu însămi. Şi atunci fug în alte lucruri, ca să mă odihnesc de mine, reîncepând să învăţ a iubi totul din alt unghi.
14‑15 Iulie 2020
Acolada, nr. 9 şi nr. 10/ 2020, dialog inclus în vol. Veşnica întoarcere, Editura Academiei Române, 2021
Continuare în numărul viitor
Lucia Negoiţă în dialog cu Aura Christi
